Filmul părintelui Ciprian Mega s-a născut dintr-un pachet de reprezentări, emoții, impulsuri izvorâte dintr-un profetism politic de iz vero-testamentar, conform căruia fundația lumii și a popoarelor este Legea.

Sub idealitatea Legii, filmul ne înfățișează o lume de oameni simpli istovită, incapabilă să apere copilăria de masacrul sufletesc, o variantă a irodiadei balcanice, o biserică alunecată sub domnia unei ierarhii deviate de la vocația harică de o forță stranie, în care banul templului se metamorfozează în ispită mamonică și autoritatea cârjei arhierești se metamorfozează în trufie episcopală.

Filmul „pictează” tabloul ipotetic al unei lumi în profundă dezordine morală, în care se instalează puterea falsului. Într-o asemenea lume se ridică la cârmă falsul gândirii, falsul folcloric, se precipită la pupitrul discursului public maxima expirată, încât adevăruri precum cel din eminesciana cugetare că Biserica este mama neamului românescsunt denunțate de narativul filmului ca reflecții calpe din care s-a stins demult funcția enunțului cardinal. 

Miezul acestei lumi s-a uscat, ne sugerează filmul, fiindcă din viul ei s-a retras puterea Legii și astfel triumfă o formă asiatică a despotismului în care autoritatea și-a pierdut legitimitatea.

Legea fără putere și biserica fără har sunt dominantele acestei lumi evocată de către regizor și scenarist ca lume care abia se mai ține pe temelia deja ruinată a neamului românesc. O spune personajul care personifică acest stat în désarroi (Dorel Vișan): „poporul român s-a dus dracului, neamul românesc nu mai există”.

Pe fundația unei asemenea narațiuni, enunțul devine cu totul plauzibil, încât cugetarea geopolitică spusă de fostul premier rus, Medvedev, că Românii nu sunt un popor ci o stare, un fel de a fi, capătă un suport extrem de puternic tocmai din forța estetică a acestei narațiuni cinematografice.

Filmul are o funcție cathartică înșelătoare: te bucuri că această lume a eșuat, consimți la imperativul dispariției sale, fiindcă în ea s-a întrupat cea mai urâtă distopie zidită pe nelegiuirea legiuitorului și pe retragerea puterii duhului dintr-o biserică re-târnosită de trufia cârjei arhierești și de ispita mamonică propagată dinspre stratul eparhial spre cel al unei preoțimi care a consimțit la răstălmăcirea slujirii prin vicleana erminie a ascultării slugarnice.

Dacă așa este lumea, consimți că ea trebuie să eșueze, să cadă, să piară, să se nimicească precum cetățile nepocăite. Aceasta este concluzia filmului, acesta este catharsisul care, finalmente, te cucerește. Nesesizând că suntem chemați să consimțim că cele de care voim imperativ să ne despărțim, cu sentimentul eliberator indus de frumusețea amăgitoare a filmului, este neamul românesc și biserica ortodoxă.

Fără de această temelie nu prea mai avem îndreptățire să facem umbră pământului și înlocuirea noastră ca popor cu vocație harică și cu funcție de apărător al unui stat de cultură la Dunărea de Jos devine concluzie imperativă.

Să nu fie!

Pe de altă parte, filmul preotului Ciprian Mega există.

Poate își are și el temeiul într-o lume și la scara unui popor amenințat de pătrunderea falsului în adâncurile abisalității sale. Fiindcă, dacă ar fi să fie așa, atunci așa se va întâmpla, adică se va confirma profeția fostului demnitar al tranziției devenit în chip tragic și totodată absurd proorocul unei asemenea lumi și pentru un astfel de popor căzut.

Evident că frazele lui sunt, de fapt, profeția regizorului încât cel alungat din cetate va fi nu actorul Dorel Vișan ci preotul Ciprian Mega. Sau poate amândoi.

Speranța lor soteriologică este amăgitoare, fiindcă chestiunea unui popor creștin ortodox nu poate fi tâlcuită în cheia utilă pentru perioada profeților Vechiului Testament.

Fiindcă legea și profeții nu se strică dacă sunt perpetuate în duhul restaurator al lui Dumnezeu întrupat, altfel tâlcuirea devine erezie. Am văzut filmul, am consimțit la efectul său cathartic dar i-am retras consimțământul.

Filmul poate fi adevărat pentru un popor povestit, dar acesta nu este poporul român, în esența lui trans-istorică, și biserica din narativul filmului nu este biserica ortodoxă română, în esența sa harică, oricâte păcate vor fi fiind în dreptul vreunor ierarhi ai săi și oricât de căzut va fi fiind poporul român în arșița noii epoci a globalismului anticristic.

Părintele Ciprian Mega și-a asumat o răspunderea înfricoșătoare prin această erminie cinematografică fiindcă nu este vorba despre responsabilitatea în fața unei societăți căzute și a unei biserici cu ierarhi corupți.

Ci este vorba despre cineva care judecă biserica lui Hristos la scara unui popor creștin într-o lume căzută și o eră de sumbră și apocaliptică necredință.