Însă, bogățiile, slava și buna creștere n-au putut birui dumnezeiasca dragoste din ei. De la o vârstă tânără au îmbrățișat viața monahală în orașul lor, îndreptățind astfel supranumele de „orașul călugarilor”. Schima monahală au luat-o în 1495, fiind tunși de către un oarecare stareț pe nume Sava.

Sfinții au ucenicit lângă Bătrânul timp de 10 ani, în schitul Sf.Ioan Botezătorul din insula lacului Ioaninei, până la adormirea sa din anul 1505, culegând roadele vieții sihăstrești.

După moartea părintelui lor duhovnicesc, au plecat în Sfântul Munte la izvorul cel nesecat al pustniciei, ca să pună temelie bună pentru viața lor călugărescă pe mai departe. În Grădina Maicii Domnului au fost primiți de fostul patriarh al Constantinopolului, sfântul Nifon al II-lea (pomenit la 11 august), ce se nevoia în mănăstirea Dionisiu la anul 1502.

În răstimpul șederii lor aici au cerut și primit de la sfântul Nifon,rânduială și canon de viețuire duhovnicească. După ce, prin învățăturile sale, i-a întrarmat cu cele de ajutor în războiul duhovnicesc, el i-a îndemnat să se întoarcă la chilia lor de mai înainte și să-și continue acolo luptele lor duhovnicești. Ascultând sfaturile sfântului Nifon, care a fost al doilea lor părinte duhovnicesc, și făgăduind să nu se abată de la cele spuse lor, s-au întors la chilia lor. Dar, întrucât, au aflat-o ocupată de către unii boieri care și-au însușit drepturi de ctitori asupra ei, au fost nevoiți să o părăsescă pentru a doua oară.

S-au dus în locurile cele mai retrase din insulă, unde au aflat loc potrivit pentru asceză și liniștire, lângă o sihăstrie pustie, pe jumătate ruinată, cu hramul sfântului Pantelimon. Aceasta era zidită într-o peșteră deasupra lacului, ale cărui ape pătrunseseră în adâncitura peșterii, formând o groapă foarte mare. Cu mulți ani în urmă, în acel loc se nevoise un pustnic vestit pentru viața sa sfântă, Antonie. Vreme de 18 ani a rămas zăvorât în chilia sa și fusese dăruit de Dumnezeu, pentru multa sa curăție, cu harisma străvederii.

 

Sfinții Nectarie și Teofan au luat de la arhiereul Ioaninei binecuvântare pentru refacerea sfântului locaș și au purces la reconstrucția bisericii și a chiliilor. Acest lucru s-a dovedit, în practică, o luptă istovitoare și trudnică. Toată ziua, cuvioșii lucrau la tăierea de bucăți de stâncă, încercând astfel să umple cu pietre și pământ acea groapă și apoi să înceapă zidirea. În cele din urmă, pe la 1506-1507, au ridicat, cu ale lor cheltuieli, biserica sfântului Ioan Botezătorul și, odată cu ea, au finalizat în scurt timp și zidirea chiliilor și a celorlalte clădiri necesare.

Ieromonahii Nectarie și Teofan au mai fost ctitori și ai unei alte mănăstiri. După refacerea mănăstirii sfântului Ioan Botezătorul în insulă, au ridicat pentru surorile și părinții lor, sihăstria sfântului Nicolae în Lepenό. Aceasta a funcționat ca metoc al mănăstirii Varlaam de la Meteore. Încercările n-au încetat să apară și aici. Ultima ispită a fost și cea mai dureroasă. N-a venit din partea necredincioșilor turci, ci de la înșiși stăpânitorii bisericești și boierii din partea locului, pentru care pricină, după cum ei înșiși fac referire în autobiografia lor, n-au vrut să se [mai] împărtășească.

 

Văzând că se întețește toată această ispită, și-au adus aminte de sfatul sfântului Nifon, care prorocește le spusese: „când ispitele vă vor împresura de pretutindeni, nu vă împotriviți lor, ci retrăgeți-vă în mănăstire și vă liniștiți”.

După 4 ani de ședere în părțile Ioanninei, au plecat definitiv din noua lor mănăstire în jurul anului 1510 și s-au strămutat pe stâncile Meteorelor, căutând acolo un nou loc pentru desăvârșire și asceză. Li s-a dat de către părintii mănăstirii Marea Meteoră, schitul sfântului Ioan Botezătorul, unde au rămas timp de 7 ani. Însă îngustimea stâncii pe care era situată sihăstria lor, cât și clima nesănătoasă de acolo din pricina vânturilor puternice, nu le-a dat putința să stea mai mult acolo.

 

Din această pricină, au purces la căutarea unui loc mai potrivit. Din mulțimea de stânci de la Meteore, au ales una mai cu lărgime și cu vânturi mai prielnice, fiind potrivită pentru viața isihastă și care se numea Varlaam. Această denumire provenea de la primul eremit ce viețuise în acel vârf necălcat de picior de om.

Deci, pe stânca Varlaamului, care era cu desăvârșire pustie și nelocuită de multi ani, cei doi cuvioși au început să viețuiască cu binecuvântarea mitropolitului Larisei, Visarion, și a egumenului de atunci al Marii Meteore, în anul 1518.

 

Îndată după urcarea lor pe stâncă, au început lucrările de zidire, întrucât nu se mai păstra nimic din vechea sihăstrie. După ce au ridicat câteva chilii provizorii pentru locuit, prima lor grijă a fost să refacă vechea bisericuță ce era cu totul ruinată. Din aceasta – care fusese sfințită cu hramul sfinților Trei Ierarhi de către pustnicul Varlaam – mai erau în picioare doar câteva bucăți de zid din sfântul altar ce stăteau să cadă și unde făceau slujbele până la ridicarea noii biserici.

Și-au început lucrul la zidirea bisericii cu multă trudă și mari osteneli trupești, având și sprijinul ucenicilor lor, Benedict și Pahomie monahii, ce au fost de la început cu ei și, cu harul lui Dumnezeu, au înaintat destul lucrările.

Pentru mai bine de 30 de ani, au ținut neștirbit rânduiala slujbelor, rugăciunilor și a privegherilor de toată noaptea din ajunul Duminicilor, precum și a praznicelor Împărătești și de pomenirea sfinților mari; în timp ce, în celelalte zile de peste săptămână, jumătate din noapte o dedicau proslăvirii lui Dumnezeu.

 

Hrana lor zilnică era sărăcăcioasă și cu desăvârșire pustnicească. În anul 1542 au pus temelia bisericii Tuturor Sfinților, iar pe 17 mai 1544 aceasta a fost terminată.

Între timp, cuviosul Teofan era deja bolnav la pat de 10 luni și, slăbit de îndelungata-i boală, se afla în pragul morții. Și, în timp ce toți părintii și frații se tânguiau și plângeau în jurul său, cântând înlăcrimați Paraclisul, s-a petrecut o minune. Deodată, o stea străvezie și strălucitoare a stat deasupra chiliei cuviosului, învăluind-o într-o lumină cerească.

 

Odată cu apusul soarelui, sufletului cuviosului Teofan s-a mutat la veșnicele sălașuri. În aceiași clipă, steaua suprafirească s-a stins; semn al slavei nemăsurate ce-i fusese gătită în ceruri.

După 10 ani, Luni în Săptămâna Luminată pe 7 aprilie 1550 s-a odihnit întru Domnul și cuviosul Nectarie. Mormântul lor și moaștele lor constituie până astăzi izvor de puteri și minuni pentru viețuitorii mănăstirii și evlavioșii închinători. (Traducere din greacă săvârșită de Mănăstirea Nera)