Ivan Dmitrievici Kasatkin s-a născut la 1 august 1836, în satul Berioja, din regiunea Smolensk a Rusiei. Tatăl său, diaconul Dmitri, avea patru copii: Gavriil (care a murit în copilărie), Olga, Ivan și Vasili. Când Ivan avea numai cinci ani, mama sa a adormit întru Domnul, iar sora mai mare, Olga, al cărei soț slujea ca diacon într-o biserică de țară, și-a asumat grija fraților mai mici. Viitorul arhiepiscop și sfânt avea să studieze mai târziu la Seminarul Teologic din Smolensk, unde a uimit prin maturitatea și râvna sa. În 1853 aude pentru prima oară istorisiri despre propovăduirea Evangheliei în China și are viziunea propriului său viitor ca apostol. „În adâncul inimii, omul hotărăște cine va deveni. Semințe ale nădejdii și dragostei sau ale fricii și urii își găsesc adesea calea către pământul inimii noastre, și îi grăbesc mersul către vederea Luminii neînserate sau către un întuneric otrăvitor și amăgitor”, avea să consemneze mai târziu în jurnalul său. După absolvirea cu succes a seminarului, în 1856, primește o bursă de studii pentru Academia Teologică din Sankt Petersburg.

În primăvara lui 1860, un anunț afișat la Academia Teologică solicita un absolvent care să slujească ca preot al bisericii Ambasadei Ruse din Japonia. După ce a citit anunțul, tânărul s-a îndreptat liniștit către slujba vecerniei, unde a simțit dintr-o dată o puternică dorință de a merge în Japonia, așa că a completat cererea cu intenția de a sluji acolo. Inițial, rectorul Academiei, Episcopul Nectarie, s-a opus trimiterii lui Ivan în Japonia, gândind că tânărul promițător își va irosi talentele academice într-un ținut păgân atât de îndepărtat. Ivan însă i-a răspuns: „Am luat o mare hotărâre în inima mea, să propovăduiesc creștinismul și să luminez popoarele străine. Asta simt că trebuie să fac! Plecarea în Japonia este cea mai bună cale de a-mi împlini dorirea”. În cele din urmă, după multe reticențe din partea Vlădicăi Nectarie și a Sfântului Sinod, Ivan a primit permisiunea de a pleca în Japonia. 

Pe 21 iunie 1860, Ivan este tuns în monahism cu numele de Nicolae. Apoi este hirotonit ierodiacon pe 29 iunie și ieromonah în ziua următoare, după care pornește cu trăsura într-o foarte lungă călătorie, de 6000 de mile, către Japonia. Dându-i binecuvântarea dinainte de plecare, Vlădica Nectarie îi spune: „Nu într-o mănăstire îți vei petrece viața de nevoință, ci, părăsindu-ți patria, Îl vei sluji pe Domnul într-o țară păgână și îndepărtată. Trebuie să iei crucea zelotului și toiagul pelerinului. Nu ești chemat să fii numai călugăr, ci și apostol”. Iarna anului 1860-1861 a petrecut-o în orașul Nikolaevsk din Extremul Orient rus, unde a avut prilejul să-l întâlnească și să petreacă mult timp sfătuindu-se cu Sfântul Inochentie (Veniaminov) al Alaskăi. Cu patruzeci de ani de experiență misionară în spate, Sfântul Inochentie l-a îndemnat pe Părintele Nicolae să învețe mai întâi foarte bine limba japoneză, să înceapă să traducă Scripturile și, mai ales, să nu se lase dezarmat de eșecurile și dezamăgirile care-l vor aștepta negreșit.

După o călătorie de un an, în iunie 1861, Ieromonahul Nicolae ajunge, în cele din urmă, în portul Hakodate. Iată cum descrie el însuși momentul sosirii: „Eram tânăr și nu lipsit de imaginație, care îmi zugrăvise un tablou cu mulțimi de ascultători, apoi ucenici ai cuvântului lui Dumnezeu care veneau de pretutindeni să mă asculte. Imaginează-ți dezamăgirea mea când am ajuns în Japonia doar pentru a fi întâmpinat de exact opusul a ceea ce visam”. 

La data respectivă, Charta medievală din 1614, care interzicea complet creștinismul, era încă în vigoare. Predicarea creștinismului era ilegală, iar convertiții riscau pedeapsa cu moartea. Orice străin era văzut ca un pericol pentru siguranța regatului și pentru păstrarea ethosului ancestral. Cu toate că mai târziu, în 1873, legile civile vor permite libertatea religioasă, obstacolele în calea propovăduirii credinței vor continua să existe, iar persecuțiile, mai ales la sate, vor persista o lungă perioadă. Japonezii îi priveau cu suspiciune pe străini și, în mare parte, îi ignorau. Noul misionar s-a resemnat, în cele din urmă, să slujească în mica comunitate de la Ambasada Rusiei și să citească cărțile din biblioteca rusă. Dar o altă întâlnire cu Sfântul Arhiepiscop Inochentie (Veniaminov) avea să-i schimbe viața. Călătorind prin Japonia, Sfântul Inochentie s-a oprit să-l vadă pe tânărul preot și prieten al său. L-a sfătuit cu tărie să lase deoparte cărțile din biblioteca ambasadei și să înceapă studiul serios al limbii japoneze. 

Astfel. Sfântul Nicolae a început să studieze riguros limba japoneză, cultura și istoria acestei țări. „Se plimba adesea pe străzile din Hakodate, ascultând oamenii obișnuiți și povestitorii profesioniști. A făcut cunoștință cu liderii preoților budiști, shintoiști și confucianiști și le asculta predicile. Vreme de șapte ani, Ieromonahul Nicolae a petrecut paisprezece ore pe zi studiind fiecare aspect al Japoniei. În urma studiului neobosit al limbilor japoneză și chineză, Ieromonahul Nicolae a ajuns să cunoască mai multe mii de caractere chinezești, și astfel a avut acces la materialele tipărite de misiunea ortodoxă din Peking. Acest lucru i-a permis lui Nicolae să studieze texte chinezești ale Vechiului și Noului Testament, precum și unele cărți liturgice în chineză. Iată cum descrie Episcopul Serafim al Sendaiului râvna Sfântului Nicolae în pregătirea lucrării sale de apostolat: „Se spune că la începutul studiului limbii japoneze, Părintele Nicolae (atunci preot în Hakodate) mergea cu copiii japonezi la școală și se așeza în spatele clasei pentru a învăța împreună cu ei. La un moment dat însă, profesorii, intrigați, au pus un afiș pe ușa școlii: „Bărbatul cu barbă nu mai are voie să intre!”.

Tânărul monah vede cu ochii minții setea duhovnicească a societății foarte bulversate în acea perioadă de transformări. În 1869, scria: „În viitorul apropiat, secerișul va fi bogat în Japonia, dar nu există lucrători, nici măcar unul, dacă mă scot pe mine din discuție. Numai pentru traducerea Noului Testament va fi nevoie de cel puțin doi ani de muncă dedicată. Apoi, este nevoie și de traducerea Vechiului Testament. Chiar și în cea mai mică comunitate ortodoxă, slujbele vor trebui să se țină în limba japoneză. Ce se va întâmpla însă cu celelalte cărți – cele de slujbă, istoria Bisericii, scrierile Părinților? Toate acestea sunt de mare trebuință și trebuie traduse. Iar un străin nu va putea stăpâni niciodată suficient de bine limba japoneză, încât să scrie cel puțin pe jumătate la fel de ușor cum ar scrie în limba sa maternă”.

Sfântul Nicolae socotea lucrarea de traducere una dintre cele mai importante în realizarea apostolatului ortodox în Japonia: „Traducerea este aici nucleul lucrării de apostolat. În zilele noastre, munca unei misiuni în general, în orice țară, nu poate fi limitată doar la predica prin viu grai. În Japonia, unde oamenii iubesc lectura și respectă atât de mult cuvântul scris, trebuie să furnizăm în primul rând credincioșilor și celor care urmează să fie botezați cărți tipărite în limba lor maternă, scrise cu grijă și publicate în condiții deosebite. Cuvântul scris trebuie să fie sufletul misiunii”.

Vlădica însuși și-a petrecut mult timp traducând Scripturile și slujbele bisericești în japoneză. Timp de treizeci de ani, în fiecare seară, între orele 18:00 și 22:00, se îndeletnicea cu traducerile. Până la sfârșitul vieții sale, a tradus în japoneză Scripturile, cărțile liturgice, rugăciunile, multe scrieri teologice care sunt încă folosite de Biserica Ortodoxă din Japonia. 

După șapte ani de studiu intens, Părintele Nicolae începe să culeagă roadele. Convertește un samurai, ginerele unui preot shintoist, căruia i s-au alăturat alți doi prieteni. Acest samurai avea să devină primul preot ortodox japonez, Pavel Sawabe. Sfântul nu și-a propus să creștineze un număr mare de oameni, ci dorea să se asigure că aceia pe care îi convertea erau tari în credință, așa că le acorda mult timp în catehizare și pregătirea ascetică. Apoi, acești primi convertiți aveau să-l ajute enorm în lucrarea misionară, și curând a alcătuit un grup de cincisprezece adevărați apostoli japonezi.

În 1873, după ce muncise timp de doisprezece ani pentru a se pregăti, împrejurările au început să devină mai prielnice. Sub Împăratul Meiji, guvernul japonez a emis o nouă lege civilă care acorda toleranță religioasă. Misiunea a fost apoi mutată de la Hakodate la Tokyo, noua capitală imperială, unde comunitatea ortodoxă a atins curând o mie de credincioși.

În răspândirea Ortodoxiei, Sfântul Nicolae știa că rolul cel mai important aveau să-l aibă noii creștini japonezi. Astfel, în decursul anilor 1870, a început să îi încurajeze pe credincioșii japonezi cu experiență bisericească să călătorească în toată țara, ca să vestească credința creștină compatrioților lor. Acești cateheți, asemenea altor apostoli, predicau Evanghelia, iar apoi, dacă noii credincioși erau deschiși, țineau slujbe în casele lor, folosind acele case drept „baze” de la care se răspândea credința. Peste 250 de „baze” ortodoxe au fost înființate în acest fel în timpul vieții episcopului.

Mai târziu a înființat școli pentru instruirea catehumenilor și a credincioșilor, iar în 1878 a deschis un colegiu teologic pentru pregătirea clerului japonez. Pe lângă cursurile teologice, se predau acolo limba japoneză, chineză și rusă pentru a pregăti traducerea ulterioară a tuturor Sfintelor Scripturi, precum și a altor texte esențiale. În 1880, Sfântul Nicolae a fost hirotonit ca primul episcop al Japoniei, iar până în 1884 a început deja construcția unei frumoase catedrale în Tokyo, închinată Sfintei Învieri a Domnului. În scurt timp a devenit cunoscută sub numele de „Nikolai-do” („Casa lui Nicolae”), nume pe care îl poartă până astăzi. 

Războiul ruso-japonez din 1904-1905 l-a pus la grea încercare pe Sfântul Nicolae și pe creștinii ortodocși din Japonia. Cu mult discernământ, a permis clerului japonez să țină slujbe de rugăciune pentru victoria Japoniei, fără a participa el însuși la aceste slujbe. Chiar dacă i s-a oferit protecție din partea rușilor, a refuzat-o, preferând să rămână alături de turma sa. În anul 1906, Episcopul Nicolae a fost hirotonit arhiepiscop, iar credincioșii din Japonia au sărbătorit cea de-a douăzeci și cincea aniversare a păstoririi sale. Biserica Ortodoxă a Japoniei număra peste 33.000 de credincioși în 266 de comunități în toată țara. Existau 175 de biserici și opt catedrale, în care slujeau patruzeci de preoți și diaconi japonezi.

 

Sfântul Nicolae al Japoniei l-a avut drept duhovnic pe Cuviosul român Anatolie Tihai, alături de care se află în fotografia de mai jos. Despre acesta într-un articol viitor!