Motto: Este un film duios. Este un film pe val, la modă. Implică un alt sens, spre diferență, spre atipic. Ca să îl votezi ai nevoie de o anumită afinitate spre halucinație, spre visare. Irina Margareta Nistor, critic de film

The shape of water a câștigat trofeul de cel mai bun film al anului. După 13 nominalizări la Oscar, pelicula a luat, în afară de statueta pentru cel mai bun film, și pe cele pentru cel mai bun regizor, coloană sonoră și regie artistică. Adică, în traducere, filmul este valoros ca realizare și mesaj. Criticii de film, în marea lor majoritate, l-au caracterizat cu înțelegere (mai că le vezi surâsul ironic, superior dar tolerant cu sentimentul, deh, sentimentul, atât de uman...) drept o poveste de dragoste atipică. 

Așa cum ne-a obișnuit de ani buni marele festival de film, să fie premiată alteritatea (a personajelor sau a poveștii) a fost o chestiune de la sine înțeleasă. The shape of water a fost perceput de cunoscători și de mai puțin cunoscători drept un film corect politic și duios, iar cinefilii conservatori au răsuflat ușurați că nu a fost premiat viciul. Basmul, cât ar fi el de atipic, rămâne o fantezie fără urmări imorale. Și cu asta basta. A câștigat răul cel mai mic. 

Și totuși, de ce a fost premiat acest film? A devenit deodată juriul, în anul de grație 2018, sentimental? Să luăm, pe rând, trei aspecte și vom înțelege alegerea lor.

În orice basm există eroi. Există Cel Bun și există Cel Rău. Cel Bun îl învinge pe Cel Rău și câștigă inima fetei. Pentru că întotdeauna există și o Ea. Și, aproape de fiecare dată, diamantul se ascunde în noroi. Prințul este ferecat sub pielea porcului iar domnița este în zdrențe și așteaptă izbăvirea din partea Celui ales. Salvarea, urmarea destinului sunt leitmotivul poveștii creștine fiindcă întotdeauna Povestea și Basmul tradițional au o geneză biblică. 

Povestea de Oscar are o eroină, Elisa. Numele ei ne trimite la basmul lui Andersen, Cele douăsprezece lebede. Ca și eroina de acolo, fata din film este mută dar, ca și ea, fata nu este și surdă, aude, deci, ce i se spune, nu are un comportament și reacții autiste, este conectată lumii și misiunii primite. În povestea lui Andresen, Eliza trebuie să tacă pentru a rupe vraja care îi înlănțuia frățiorii. Lumea neștiutoare a condamnat-o pe fată să ardă pe rug ca vrăjitoare, și nu mult a lipsit pentru a-și primi pedeapsa. Corectitudinea politică a zilelor noastre a reevaluat vrăjitoarele, deci Eliza lui Andersen, desacralizată de toate componentele creștine ale personalității, are toate șansele de a fi Aleasa, pretextul de la care pornește acțiunea. 

Intuim privind filmul că și eroina filmului premiat are o misiune și trebuie să scoată din vrajă pe cineva. Naivitatea ei sprințară și tăcută stă, parcă, în așteptare. Găsită fiind pe apă (ca Romulus și Remus, ca Moise), Elisa trebuie să își împlinească destinul. Însemnată pe gât din naștere, ea primește acest dat și nu are nevoie decât de obiectul atenției. Care nu se lasă prea mult așteptat.

 

Tot în planul simbolic al poveștii, Elisa este Cenușăreasa, cea îmbrăcată în haine ponosite și care șmotruiește până în clipa în care El, prințul, va veni și o va recunoaște ca fiind EA, Aleasa. ȘI în film observăm cum în scena finală a învierii, Elisei îi scapă din picior pantoful roșu.

În sfârșit, Elisa este și Frumoasa din Frumoasa și Bestia, iar regizorul surprinde în alb-negru dansul binecunoscut, dându-ne pe tavă simbolistica spre a o savura. 

Cine este, de fapt, Creatura, monstrul? Dacă la începutul filmului ni se atrage atenția că aborigenii din zona în care trăia acesta inițial, înainte de a fi capturat, îl considerau un zeu, încetul cu încetul filmul ni-l revelează ca fiind un zeu, un daimon, știma apelor din poveștile populare românești. Demonul, zeul cu coarne răsucite de berbec, așteaptă răbdător, în lanțuri, izbăvirea, după ce este ferecat în chip nedemn într-un subsol insalubru.

 

Cadrul temporal al peliculei este fixat de scenarist în anii 50, în plin Război Rece. Personajele principale îndeplinesc, fiecare, un rol în spațiul politic și ideologic al vremii și, ca în orice film de propagandă, regizorul le împarte maniheist în două categorii: exploatații (marginalii) și exploatatorii. Pregătirea mentală a spectatorului este asigurată, fugitiv, de canalele de televiziune, de filmul din film. Acestea sunt, la intervale, focusate pe manifestații ale persoanelor de culoare pentru drepturi civile.

 Personajul principal, Elisa Esposito, este o tânără cu dizabilități, de origine hispanică. Ea trăiește singură într-un apartament aflat deasupra unui cinematograf, într-o clădire veche care se vrea sordidă dar care are interioare rafinate estetic. În aceste adevărate galerii ale marginalilor nu pătrunde niciodată, observă spectatorul, lumina naturală.

Vecinul Elisei, care îi mai ține acesteia tovărășie, este un artist ratat, laș și pederast. Intelectual neangajat, vecinul îndeplinește rolul unei persoane bune în potențialitate dar care, datorită leneviei spiritului, nu se implică.

 

Elisa lucrează într-un centru de cercetări eurospațiale unde este femeie de serviciu. Spală podele cu mopul, curăță toalete. Este mai apropiată sufletește de o femeie de culoare simpluță dar loială și veselă. Zelda.

Sub aparența imaginii femeii modeste, fără să aibă nimic dintr-o vampă, neputându-se exprima decât prin semne, Elisa este inteligentă, cultă și spre deosebire de marginalii în mijlocul cărora trăia era extrem de sigură pe ea și afișa o superioritate a omului înzestrat cu o misiune. Fugar, camera ne poartă prin dependințele bazei militare, acolo unde personalul care deservește, în cea mai mare parte de culoare, fumează cu nesaț (și Elisa fumează). Pe pereți sunt afișe imense cu no smoking și, aparent, filmul ne rezervă o surpriză frumoasă față de imaginile educative cu care ne-am obișnuit. În atâtea pelicule ea îi atrăgea atenția lui iar el scotea țigara din gură și o călca plin de năduf sub pantof. Răsuflăm ușurați, nu e, iată, propagandă... În contextul filmului, însă, fumatul e un gest de revoltă. Deși în anii 50 era permis fumatul, marginalii din film se aflau într-o bază militară. Aici, și doar aici ei fumează cu nesaț fiindcă este interzis. 

Toată această lume mărginașă intră deseori în coliziune cu Stăpânii Americii anilor 50: bărbații albi, creșini, rasiști, misogini. Astfel, regizorul ne face cunoștință cu personajul negativ: Strickland, tață a doi copii, îmbibat de principiile capitaliste, de setea de succes, de gândirea pozitivă. Strickland emană prin toți porii superioritate și se manifestă ca un prototip al personalității autoritare, așa cum a fost denunțată de Adorno.

 

Strickland este omul disciplinei, al ordinii, și asta le cere și subordonatelor sale îngrijitoare, în virtutea poziției sale. Ca un șef atent și responsabil, el discută cu ele, le verifică cum își îndeplinesc munca în curățarea toaletei și chiar urinează când ele se găsesc la locul de muncă (expresie a lipsei de respect pe care acest bărbat alb și creștin îl avea față de femeile de altă rasă și de altă condiție).

 

Simbol al violenței, Strickland ține mereu în mână un baston cu șocuri electrice. Ca orice misogin violent, el are o tristă viață sexuală, iar camera îl surprinde chinuindu-și cu egoism soția în poziția misionarului. 

Și totuși, de ce poartă personajul filmului premiat acest nume, Strickland? Cei care știu puțină istorie sau care au bunăvoința de a privi în urmă, află acest nume, foarte des, în mediul anglo-saxon tradițional. Numele apare în bătălia de la Agincourt în 1415, când Thomas Strickland Esquire purta steagul Sfântului Gheorghe, sau apare în lupta eroică a englezilor împotriva scoțienilor atacatori. Sir Walter Strickland a participat în Războiul celor Două Roze, pentru casa York. Apoi diferite ramuri ale familiei s-au răspândit în America și în înteaga lume. Să fie o întâmplare că profilul exploatatorului din filmul de Oscar a primit numele acesta?

Să revenim la film. În această lume mccarthyistă din interiorul centrului spațial, Elisa descoperă într-o zi că baza găzduia o creatură înaltă, solzoasă, umanoidă dar animalică și fioroasă ca înfățișare, ținută într-un bazin cu apă dar legată în lanțuri. Aflăm la început că ar fi fost găsit undeva în America de sud și că localnicii o venerau ca zeu. 

Spectatorul neavizat ar face imediat legătura cu alte producții din panoplia SF care au ca eroi tot felul de extratereștri, de umanoizi ciudați, ce poartă tot soiul de intrigi misterioase. Cu toate acestea, The shape of water nu se concentrează deloc pe un asemenea scenariu. Despre Creatură aflăm puține lucruri. Ea trăiește într-un mediu bogat în sare (e de neînțeles, atunci ce a căutat într-un râu cu apă dulce din America de sud). 

Este extrem de ambiguu și scopul pentru care e ținut în baza aceea. La un moment dat ni se dă de înțeles că s-ar dori să se facă cercetări, că rușii (de fapt sovieticii, dar pentru regizori e important că agenturili ruse se amestecă în afacerile interne ale SUA!)  vor să îl răpească pentru a-l trimite în spațiu (obsesia cuceririi spațiului din acei ani). Filmul chiar conține o intrigă în direcția asta, caricatural trasată în genul benzilor desenate pentru puștii de opt ani. Asistentul lui Strickland, pe numele lui adevărat Dimitri, se întâlnea conspirativ cu doi ruși într-un pub. Nu înțelegem ce făceau ei concret în afara faptului că le plăcea grozav să mănânce delicatesuri și să bea! 

Intriga filmului din acest punct de vedere este o catastrofă. Strickland primește indicații de la șeful său direct să aibă grijă de creatură fără să știm prea multe despre motivul interesului. Cert e că Strickland obișnuia să bată Creatura cu sete. Personalitatea acestuia este realizată în tușe groase asemănător filmelor de propagandă: albul creștin nu își pune întrebări, nu are probleme de conștiință și are o singură expresie pe față, grozav de încordată. Lui îi place doar să bată și, eventual, să violeze. 

Marginalii sorții, Elisa, prietena sa și spionul Dimitri reușesc să scoată demonul din baza militară adăpostindu-l acasă la Elisa. Participă la operațiune chiar și vecinul Elisei, care-și află, astfel, sensul. Prin transformarea sa în personaj activ, el rupe zăbala fricii.

Deseori camera surprinde ceea ce vrea să fie superficialitatea lumii burgheze a anilor 50 sau a celei de astăzi. În cinematograful de sub apartamentul Elisei rulează filme de consum, strălucitoare, declasate, în opoziție cu profunzimile lumii instinctuale pe care vroia să o instaureze demonul. Este semnificativă scena în care Elisa și demonul asexuat făceau amor în apă ceea ce a provocat o inundație în sala de cinema de sub ei. Semnificația imaginii este mare: se distruge lumea capitalistă prin potopul declanșat de revoluția instinctuală pe care o produce demonul. 

Strickland reușește să îi găsească pe fugari și urmează scena confruntării finale. Este remarcabilă semnificația personajului întruchipat de soțul Zeldei, prietena Elisei. Acesta este focalizat de cameră, de fiecare dată, ca stând jos, în fotoliu. Simbolic, el este un martor pasiv la evenimente. Nu participă în stradă la revoluția drepturilor civile. Supus fiind autorității Albului și, totodată din solidaritate masculină, trădează cauza și îi spune acestuia unde sunt fugarii. Strickland își trimite glonțul capitalist și îl țintește pe demon tocmai când acesta trebuia să fie eliberat în apa mării.

Semnificațiile religioase ale filmului, prezente la fiecare pas, ne arată, dacă mai era cazul, că filmul se înscrie în tradiția hollywoodiană. Dar de data aceasta provocarea este fățișă, zeul păgân este pus în locul lui Hristos. Între creștinul rău și demonul bun, potrivit filmului, nu poate exista pace.

Filmul începe cu festivalul de mardi gras, înainte de Postul Paștelui, deci cadrul temporal este fixat cu precizie. Suntem avertizați că urmează Patimile și Învierea. Învierea zeului! Daimonul este, la origine, un zeu păgân aflat în mâlul unui râu sudamerican de unde a fost luat, răpit, smuls de colonistul alb și creștin. Dezrădăcinat ca orice băștinaș prin acțiunea elementului brutal și civilizat al albului, a fost pus ulterior în lanțuri de acesta. 

La o privire mai atentă se poate ușor observa stilizarea Miel-Pește a demonului antihristic.

Strickland îl consideră pe demonul găsit un afront personal față de concepția din Creație. Voi nu credeți că Dumnezeu arată așa doar, spune el, adesându-se celor două femei de serviciu. Dogma Omului care a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu este depășită de realitatea acestei apariții monstruoase dar purtătoare de conștiință. Zelda mărturisește că nu știe cum arată Dumnezeu dar Stickland îi atrage atenția că arată ca el sau ca Zelda deși mai degrabă ca el, ca Strickland. De aceea, demonul este ținut în lanțuri - nu în virtutea vreunui scop științific - ci din rațiuni religioase.

Elemente primordiale ale Scripturii, Cuvântul și Lumina sunt evitate în film, în mod voit. Hristos este Cuvântul dar nici Elisa, nici demonul nu pot vorbi. Eroii pozitivi ai peliculei sunt în afara Cuvântului și nici nu au nevoie de El pentru a-și afla fericirea și izbăvirea. Pe de altă parte, în film nu există lumină naturală. Totul se desfășoară sub cadrul bolnav al unei lumini artificiale, verzuie, ca sub apă. Singurul care are lumină proprie este demonul. Lumina iradiază din trupul său ca la sfinți cărora prin schimbarea la față li se luminează chipul. Apa. Mereu prezentă în film, asemenea unui sfârșit de lume. Ne aflăm în fiecare clipă sub amenițarea Potopului lui Noe care vine să înece mizeria lumii tradiționale, aflate sub imperiul Creației hristice. Apa se scurge, apa se prelinge, apa curăță, apa se ridică, se revarsă. Chiar și demonul trebuie să stea în apă sărată, cu un grad de salinitate care nu ar permite viața. Dincolo de Bine și de Rău, într-o Mare Moartă a vechii civilizații, zeul păgân vine cu alte valori și cu alte forme. El primește de la Eliza ouă. Oul Paștelui creștin dat într-o ceremonie păgână. Se anunță Învierea! Asta nu-l împiedică pe zeul păgân să sacrifice pisici în mod ritualic.

Este semnificativ momentul în care Strickland își pierde inelarul și degetul mic de la mâna stângă, retezate de demon și culese de pe jos de Elisa, fascinată de a le introduce în punga de mâncare, a le mânji de muștar. Ea e conștientă că, din acel moment, omul alb cade sub puterea demonului. 

În ordine simbolică, inelarul reprezintă un pilon al forței dominației creștine fiindcă susține verigheta, adică familia. Strickland încearcă să-și vindece degetele, familia pur și simplu dar nu reușește. Așadar, familia este moartă și regizorul insistă asupra inelarului negru, aflat în descompunere. Superstițiile și ghicitorii viitorului spun că pe cel care care visează amputări îl așteaptă vremuri catastrofale.

Demonul are puteri taumaturgice. Cu o atingere ce frizează binecuvântarea preoțească, el vindecă, dă vigoare și tinerețe. Conform structurii antipoveștii, zmeul – daimon, anti-eroul, ia locul Binelui, iar prin aceste minuni taumaturgice forța întunericului vrea să demonstreze oamenilor că vor fi izbăviți dacă i se închină lui. 

Elisa îi pregătește daimonului evadarea. Eliberarea acestuia capătă și semnificații ecologiste: păgânismul reprezintă acordul cu natura într-o ordine instinctuală necuvântătoare, opusă ordinii artificiale creștine întemeiate pe Cuvânt și pe Scriptură. Încă de la începutul filmului, vânzătorul ambulant de tablouri ne atrage atenția că viitorul este verde. Evadarea nu se putea face decât într-o zi ploioasă, în care cade Apă peste pământ. Ploaia care va veni/Le va potopi pe toate, spune un cântec vechi de la noi.

Dar creștinul alb nu se lasă învins atât de ușor! Glonțul lui Strickland îi nimerește pe cei doi pe docuri, în momentul în care se pregătea eliberarea în mare a daimonului. Totuși, răul creștin nu triumfă. Demonul învie după ce este ucis și îl pedepsește pe cel care îi luase libertatea. Sub înrâurirea demonului, vecinul pederast capătă curajul de a-l lovi și el pe Strikland care se opunea prin ceea ce reprezenta, creștinismul intolerant, afirmării personalității sale homosexuale. Dar omul alb nu are voie să fie un martir, ucis de Rău pentru credința sa. Odată cu ultima suflare, Strickland abjură de la credință și îl recunoaște în genunchi pe demon ca fiind zeu. La fel ca în Apocalipsă, instaurarea împărăției aceluia se face obligatoriu prin uciderea ritualică a omului alb și creștin care l-a ținut pe el, Demonul, în lanțuri. 

În final demonul o ia cu sine pe Elisa și o înviază în apa oceanului prin ”sărutul gurii sale”. Iubirea învinge Totul! 

Sigur, spațiul materialului de față nu permite înfățișarea întregii desfășurări de simboluri, semnificații. Trebuie adăugat faptul că intriga SF sau cea politică sunt pur formale, că povestea romantică nu are nici pe departe amploarea din Frumoasa și Bestia, bunăoară. Tot acest cadru fantasy permite acceptarea filmului în mediile largi, populare, care nu sunt pregătite, încă, pentru dezvăluirile anticreștine care formează osatura filmului.