Pe 10 august s-au împlinit 14 ani de la moartea Părintelui Constantin Galeriu, cel supranumit de mulți cel mai important predicator al Bucureștiului, din ultimul sfert de secol XX. La înmormântarea sa au participat mii de persoane, în frunte cu Patriarhul Teoctist, însuși. Este înhumat la Biserica Sfântul Silvestru din Capitală.
S-a născut la 21 noiembrie 1918, în comuna Răcătău-Răzeși din județul Bacău. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe" din Roman, apoi Facultatea de Teologie din București (avîndu-l ca îndrumător de licență pe marele profesor Nichifor Crainic). În anul 1973 a devenit doctor în Teologie.

Între anii 1974-1977 a fost lector, iar între anii 1977-1991 profesor titular la același institut. Din anul 1992 era profesor consultant și conducător de doctorate la Universitatea București. La 1 ianuarie 1990 a fost numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureștilor. A fost profesor la Universitatea din Tîrgoviște, unde a predat Teologie dogmatică, și la Facultatea de Drept a Universității Ecologice din Capitală, unde a predat Istoria și filosofia religiilor. Între 7 august și 7 septembrie 1950, apoi între 16 august 1952 și 26 octombrie 1953 a fost deținut politic, pentru convingerile sale religioase și umanitare. În contextul evenimentelor istorice din anii 1989-1990, în calitate de vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor și de membru în Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, a militat deopotrivă pentru înnoirea, dezvoltarea și stabilitatea Bisericii Ortodoxe Române. A fost președinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Națională UNESCO, membru fondator și președinte de onoare al Asociației Filantropice Medical-Creștine „Christiana", președinte al Editurii „Harisma", președinte al Asociației „Sf. Stelian – copiii străzii", președinte al Fundației „Elena Doamna", membru de onoare al Fundației „Memoria", președinte executiv al Asociației „Frăția Ortodoxă Română". A fost distins cu numeroase premii și distincții, fiind și Doctor Honoris Causa al Universității Ecologice din București. Este autor a numeroase lucrări teologice.

Părintele Galeriu despre Ortodoxie și Națiune

Legitimitatea titulaturii de "Biserică națională” pentru Biserica Ortodoxă Română unii poate că pur și simplu n-o înțeleg, fie din slăbiciunea minții, fie din puținătatea cu­noștințelor; alții o înțeleg, dar o anumită teamă sau slu­găr­nicie îi face să se conformeze unei anumite linii ideo­logice impuse – sau doar sugerate – din exterior: așa e omul, bietul de el, slab și ispitit să stea "sub vremi”, cum zicea cronicarul. Dar mai sunt și alții – sărmanii de ei, Dum­ne­zeu să-i ierte! – care s-au învechit în sminteală și li s-a în­tinat lor și cugetul, și inima: aceștia cred că ei sunt stă­pâ­nii adevărului împotriva lui Dumnezeu, răstăl­măcind to­­tul și smintindu-i și pe alții, cu raționamente și vorbe mește­șu­gite…

De unde ar trebui să pornească o astfel de discuție? De­sigur, de la nație sau națiu­ne, de unde vine și cuvântul național. Este națiunea o realitate sau o simplă con­ven­ție? Es­­­te națiunea de la Dumnezeu sau de la oameni? Și atunci, dacă națiunea este convenție omenească, ea are o valoare relativă, ca toate lucrurile omenești; dar dacă este realitate rân­duită de Dumnezeu, atunci înseamnă că ea fa­ce parte integrantă din or­dinea creației dumnezeiești, este bună în sine, iar a o ne­ga sau a o disprețui este cel puțin nedrept.

Pentru gândirea și sensibilitatea ortodoxă, națiunile, na­­țiile, neamurile, sau oricum le-am spune, nu numai că sunt ceva real și nu artificial, dar ele nu au doar realitate isto­rică sau biologică, ci și realitate spirituală și morală. Prin urmare, specificul național, cu toate notele lui com­ponente, nu este ceva inventat – nici interesat, nici dezin­te­resat – de către oameni, ci ceva dat, concret, obiectiv. Desigur, acolo unde o națiune, în cadrul unui stat națio­nal, este majoritară, acest fapt e firesc să se reflecte în toa­te. Î. P. S. Bartolomeu Anania are drep­tate când zice: "Dacă există stat național, trebuie să existe și Biserică națională”, adăugând că Biserica Orto­doxă Română este Biserică nați­o­nală, indiferent de opo­ziția unuia sau altuia.
Totul este mai simplu decât pare: pentru orice gândire sănătoasă, așa cum un om depozitează în memoria lui o anumită experiență de viață, în funcție de care își mode­lea­ză personalitatea, tot așa și neamurile sunt legate de o tradiție proprie, care se reflectă în specificul fiecăruia. Uma­nitatea răspunde – a răspuns dintotdeauna – chemării lui Dum­ne­zeu într-o formă sau alta, în funcție de parti­cu­laritățile persoanelor și grupu­rilor con­crete care o com­pun. Întrucât nu există umanitate pură, necondiționată de nimic, ci numai umanitate întrupată în națiuni, răspun­surile sunt diferite ca formă, chiar dacă asemă­nă­toare ca fond.

Unii zic că religia este exclusiv ceva din cer, iar na­țiunea exclusiv ceva de pe pămînt, așa că între ele n-ar exista punct de întâlnire. Dreapta credință vede însă reali­tatea în mod teandric: asta înseamnă că cerul și pământul comunică prin lucrarea harului dumnezeiesc; nu sunt două niveluri între care să fie o ruptură, ci două vase comu­ni­cante, prin voia înțeleaptă a lui Dumnezeu. Religia chea­mă la o existență mai înal­tă, de dincolo de lume, dar ea, religia, lucrează în lume – și impregnează lumea. Ca­pătul e dincolo, dar calea e aici.

Fiind o ordine atotcuprinzătoare, ordinea religioasă nu poate face abstracție de fac­­­torul "nați­une”. Noi ținem cu toții, prin naștere, de o națiune, iar națiunea – fie ea româ­nă, greacă, germană, evreiască, chi­neză ș.a.m.d. – ține, la rîndul ei, prin tradiție, de o anu­mi­tă religie. Desigur, un individ poate să opteze pentru o altă religie; națiunea în­să, luată în ansamblu, merge pe linia tradiției moștenite. Sau uneori, ca în cazul creștinării dife­ritelor popoare, nea­mul întreg se poate converti treptat, dar acestea sunt fapte călă­uzite de Pro­vidență, iar nu rezultate imediate ale unor decizii strict omenești. Biserica (în ordinea supra­na­turală) și Națiunea (în ordinea naturală) sunt realități și va­lori mai presus de capri­ciile istorice, și se află de obicei într-o tainică interdependență.

Unii invocă, pripit, așa-numitul "filetism”, adică erezia de a pune națiunea dea­supra religiei. Dar aici nu-i câtuși de puțin vorba de filetism. Filetismul este o marginală pro­blemă bulgărească a secolului trecut. Nici un adevărat creștin nu va pune nu zic na­ți­u­nea, dar nimic altceva mai presus de Dumnezeu. Naționalul se poate subsuma religi­o­­sului, dar nu i se poate supraordona, nici substitui. În ca­zul nostru, a spune "Biserică na­țională” nu înseamnă a pune naționalul mai presus de reli­gios, nici a exagera iu­bi­rea de neam, ci doar a defini o stare de fapt cu vechi ră­dăcini istorice, în virtutea căreia tocmai ceea ce nu este trecător (spiritualul) înnobilează ceea ce este trecător (se­cularul).
Cât despre raportul firesc religie-națiune, el nu poate ajunge inactual, nici nu poate fi anulat. Uitați-vă dumnea­voastră la multe din frământările lumii contemporane și soco­tiți în ce măsură sunt implicați acolo factorii național-religioși: în fosta Iugoslavie, în Irlanda, în Cecenia, în Pa­lestina ș.a.m.d. Atât conștiința religioasă, cât și con­ști­ința nați­onală sunt încă vii și lucrează din plin în lume.

Este adevărat că, după 50 de ani de îndoctrinare atei­stă, dar și sub presiunea unui anumit modernism, există, la noi, o criză a înțelegerii Tradiției. Există și neînțele­ge­re, exis­tă și indiferentism. Tocmai de aceea instituțiile res­ponsabile, în primul rând Biserica și Școala, trebuie să lucreze temeinic și armonios în sens educativ și misionar.
Tineretul, mai ales, trebuie să conștientizeze nu doar importanța individuală a re­la­ției noastre cu Hristos, dar și măreția apartenenței la cea mai înaltă tradiție spirituală din istorie. Eu aș zice că noi suntem cu certitudine creș­tini, dar încă și mai precis – creștini ortodocși. Căci ce în­seamnă ortodox? Orto-doxia este "dreapta credință”, pli­nă­­tatea cre­dinței adevărate și neștirbirea ei, adică maxima fidelitate față de Revelația divină. Iar poporul nostru nu doar că a primit creștinismul, dar l-a primit chiar de la naș­tere, păstrând Orto­doxia de-a lungul veacurilor, identi­ficându-se și străluminându-se prin ea. Pe de altă par­te, Or­to­doxia nu apare la un moment dat în istoria recentă: ea este din vechime, de la Hris­­tos și de la Apostolii Săi. Și e real "firea omului”, cum observa adânc fratele Rafail Noica.

Frații noștri români greco-catolici, pe care o anumită îm­prejurare istorică i-a smuls de la sânul "Maicii spiri­tuale a poporului român” (cum numea Eminescu Biserica noastră stră­moșească), zic uneori, dureros, că Ortodoxia ar însemna "cețurile slave”! Eu cred că-ți trebuie mult năduf ca să nu mai vezi decât "ceață” în lumea care i-a dat, printre atâția alții, pe Rubliov, pe Sf. Nil Sorski, pe Dostoievski, pe Florenski sau pe Soljenițîn! Dar unde erau slavii în veacul întâi, când Apostolul Andrei pro­po­văduia printre geți, sau în veacul al IV-lea, cînd stră­ro­mânii se închinau mai toți Domnului Hristos? Oare în­dă­rătul "cețurilor slave” nu stă farul de lumină al Bizanțului ortodox, nu stau Sf. Părinți ai Răsăritului și toate Sinoadele Ecumenice, nu stă marea tradiție mistică a isi­hasmului, până la sacrul geniu "grec” al Sfântului Grigorie Pala­ma? Când s-au așezat pe aici și s-au creștinat sla­vii, noi aveam deja o tradiție creștină consolidată, nutrită la iz­voa­rele bizan­tine. Până și con­știința vie a romanității ne-am păstrat-o prin Imperiul de Răsărit, al bizantinilor care-și spuneau romei și se declarau continuatori voluntari ai vechii Rome. Această sensibi­litate creștină răsăriteană a făcut ca și cuvintele moștenite de noi din latina populară (iar nu din cea vorbită la Roma și devenită mai târziu lim­bă sacră a Apusului) să fie adeseori îmbogățite "ortodox”, cunoscând aici o altă evoluție decât în Apus: lumen (lu­mi­nă) a dat "lume”, anima (suflet) a dat "inimă”, *con­quaero (cuceritor) a dat "cucernic”, ca să mă rezum doar la câteva exemple…

Că s-a adoptat, după împrejurări și vremelnic, la înce­puturile vieții noastre statale, slavona ca limbă de cult și cancelarie? Dar aceasta nu era decât o simplă formă târzie în raport cu tradiția noastră creștină răsăriteană, un vehi­cul care transporta valori bizantine și o sensibilitate deja specific românească: "suflet românesc în haină slavă”, cum frumos a zis Nicolae Cartojan, marele istoric al lite­raturii noastre vechi.

Ca să se pătrundă de măreția creștin-ortodoxă a trecu­tului nostru românesc și să priceapă puternica legătură ce-a exis­tat la noi între Biserică și Stat, din epoca medievală a vo­ie­vo­zilor și până-n epoca modernă a regalității (să nu uităm că pe blazonul Casei Regale scria: Nihil sine Deo, "Nimic fără Dumnezeu”), ca să-și cunoască tradiția, și deci adevărata identitate spirituală, culturală și națională, tinerii noștri ar trebui îndrumați să asculte, dincolo de măr­turiile istorice bisericești, glasul voievozilor cărturari, precum Neagoe Ba­sarab sau Dimitrie Cantemir, al voie­vo­zilor martiri, precum Mihai Viteazul sau Constan­tin Brîn­coveanu, al scriitorilor noștri clasici, de la Heliade la Eminescu și de la Coșbuc la V. Voiculescu. Zice, bună­oară, Neagoe Basarab: "Eu, feții mei, nu știu alt rai mai dulce decât fața lui Hristos…”! Ce mărturie mai frumoasă a credinței și evlaviei ortodoxe se poate închipui? Și ea vine de la un om de stat, de la un voievod!

De aceea, trebuie să se știe și să se spună răspicat: re­cu­noscând Bisericii Orto­do­­xe Române titlul de "Bise­rică națională”, recunoaștem și poporului român titlul de supremă cinstire de a fi ortodox.

Rezervele unora față de titlul de "Biserică națională” sunt și reflexul anumitor in­fluențe occidentale. Trebuie în­să precizat că, dacă în Occident nu există propriu-zis Bi­se­rici naționale (fapt ce stă în tradiția universalismului catolic), Ortodoxia e așe­zată insti­tu­țional pe temeiul Bi­se­ricilor locale, ce și-au căpătat treptat autocefalia. Bise­rica Orto­doxă Română, de pildă, este Biserică autocefală din 1885 (avându-și conducerea în sânul neamului ei, nu în afa­ra granițelor naționale), iar în 1925 a fost ridicată la treap­ta de Pa­tri­arhie. Desigur, acest statut asigură o rela­ție specifică a Bisericii cu Statul, cu or­ga­nismul național în genere. De aceea putem vorbi, atât din perspectiva tre­cutului, cât și a pre­zentului, de Biserică națională, fără ca prin aceasta să intenționăm să lezăm pe ce­tățenii români de alte naționalități sau confesiuni. Desigur, la acestea se adaugă covârși­toarea ma­­jo­ritate a ortodocșilor: 87%, con­form recensămintelor recente.

Aș vrea să închei cu observația că noi am ajuns să ig­norăm o tradiție – Tradiția orto­doxă – pe care Apusul în­suși o redescoperă și o prețuiește de la o vreme, ca pe un iz­vor viu și autentic al Revelației. Suntem, unii dintre noi, ca sălbaticii de odinioară: ne ig­norăm propriile valori și suntem gata să le dăm pe sticlele colorate ale altora! În timp ce acei alții, epuizați spiritual de rătăcirile moder­nității, știu să preia și să chivernisească aurul și neste­ma­tele Sfinților Părinți ai Tradiției răsăritene. În Occident, in­te­resul pentru Ortodoxie este în creștere continuă. Sunt tot mai numeroși teologii apu­seni de marcă, mai ales ca­to­lici (i-aș cita măcar pe H. U. von Balthasar, R. Walden­fels, G. Habra, B. Ses­boüé), ce re­cu­nosc dreptatea Răsă­ritului în multe probleme teologice. Faptul e con­fir­mat și de enci­clica pa­pa­lă Orientale lumen, în care se recunoaște că Răsăritul este lea­gănul creș­tinătății.

Se cuvine, pe aceste temeiuri, să nu precupețim a ne cinsti numele de Biserică națională, și deci și pe acela de popor orto­dox, adică drept-măritor! Amin