În urmă cu 570 de ani, într-o marți, a doua zi după Rusalii, orașul întemeiat de împăratul Constantin cel Mare era cuce­rit de turci. „Căderea Constantinopolului a fost o tragedie pentru întreaga lume creștină, nu numai pentru cea orientală, ortodoxă. Ea s-a constituit ca o pată rușinoasă pentru toată creștinătatea. Fiindcă nimeni nu s-a mobi­lizat pentru a sprijini militar Bizanțul. Apărarea bizantinilor a fost una eroică. Asediul a durat din 5 aprilie până în 29 mai. În toată această tragedie este de subliniat singurătatea Constantinopolului și a Ortodoxiei.” amintea academicianul Emilian Popescu.

ȘOVINÍSM (cf. DEX) s. n. Ideologie și politică de ațâțare a urii și dușmăniei între națiuni și popoare, de propagare a ideii superiorității unei națiuni asupra altora, de promovare a exclusivismului și intoleranței naționale; naționalism extremist. – Din fr. chauvinisme.

ECUMENÍSM (cf. DEX) n. Mișcare religioasă ce urmărește scopul de a unifica toate bisericile creștine. Din fr. oecuménisme.

Într-o zi de 29 Mai 1453 a căzut cetatea cetăților, Constantinopol, noua Romă. O seamă de autori și de articole plîng de milă întregii Creștinătăți în urma acestei tragedii și este de mirare că nimeni nu spune de ce a căzut și care era realitatea istorică atunci cînd Mohamed al II-lea, un sultan în vîrstă de 22 de ani, a reușit cu tunurile ungurului Orban din Brașov să surpe celebrele ziduri care ținuseră departe atît de multe armate asediatoare și să intre în cetate.

Avem de a face cu un soi de plîngere virtuală care igoră cauzele acestui dezastru.

Realitatea istorică este una foarte tristă, foarte rar exprimată.

Constantinopol a fost într-adevăr noua Romă, într-adevăr capitala unui imperiu Creștin, vreme de mai mult de 1000 de ani, cu o sincopă în veacul al XIII-lea, rar menționată.

Constantinopol (sau Țarigrad) a fost, vreme de mai mult de 1000 de ani, cea mai mare cetate din lume, avînd între 400.000 și 500.000 de locuitori, creștini ortodocși în majoritate. Acești creștini proveneau din toate provinciile Imperiului Roman și accesul lor la structurile militare, administrative și bisericești era deopotrivă egal și liber, după pregătirea, talentul și rîvna fiecăruia.

Marea tragedie a Constantinopolei începe undeva prin veacul al IX-lea, cînd, pe fondul unei renașteri excepționale a științelor și filosofiei creștine susținută de o seamă de (re)cuceriri militare, apare ceea ce mai apoi s-a numit naționalismul grecesc, în speță confundarea culturii creștine de limbă greacă cu idealurile politice. Nu poți decît să te întristezi că romanii ellinofoni din Constantinopol au putut fi vrăjiți de o ipoteză căreia nu căzuseră pradă nici macedonenii lui Alexandru Macedon, nici învățații și politicienii vechii Rome (care în majoritate vorbeau limba greacă veche, limba culturii romane pînă spre anul 200 d.Hr.).

Ispita naționalismului grecesc a fost urmată de o seamă de tragedii, precum cea a împăratului Vasilie al II-lea Bulgaroctonul, care se pune în fruntea unui fenomen pe care astăzi l-am numi "șovinism”. Bulgarilor și sîrbilor le-a fost interzis accesul la funcții în armata și administrația imperiului roman, sub amenințarea morții. Precedentul a permis ca aceeași atitudine să se răsfrîngă și asupra altor etnii. Ceva mai tîrziu, în epoca împăraților Comneni, se trece la o adevărată epurare etnică, vlahii fiind primii care au de suferit, deoarece erau și cei mai numeroși. În 1182 și latinii romano-catolici sînt izgoniți, cei care au rămas în cetate fiind măcelăriți.

În 1185, împăratul impune noi taxe vlahilor și slavilor din Balcani (spre diferență de grecii din cetate), ceea ce duce la marea răscoală a fraților Asănești și la apariția imperiului vlaho-bulgar în 1187. O serie de războaie pecetluiesc definitiv soarta unității imperiale constantinopolitane. După asasinarea lui Ioan Asan în 1196, fratele mai mic al acestuia, Ioniță Caloian, preia inițiativa și reușește să mărească și mai mult stăpînirea vlaho-bulgară, devenită, între timp, adevărata nouă Romă.

În urma șovinismului grecesc constantinopolitan, vlahii și slavii de sud hotărăsc să întemeieze un nou imperiu, avînd ca limbă oficială, administrativă și bisericească limba slavonă. De atunci, de la sfîrșitul veacului al XII-lea, avem și noi, românii, ca limbă de cult a Bisericii limba slavonă. Motivul adoptării unei alte limbi a fost ideea romană de a uni sub o singură împărăție pe toți creștinii ortodocși și a le asigura unitatea prin intermediul unei limbi în care să existe toată cultura creștină. La acel moment, limba slavonă începuse să își cîștige un oarecare prestigiu, marea majoritate a literaturii creștine fiind deja tradusă în slavonă.

Nu e nici o mirare că la venirea cruciadei a patra, la 1204, Ioniță Caloian, împăratul vlaho-bulgar, le-a oferit sprijinul său latinilor pentru a-i pedepsi pe grecii din cetate. Surpriza cea mare a venit cînd latinii s-au pus pe jaf și omor. 12 Aprilie 1204 a însemnat pentru Constantinopol începutul unui imens genocid și al celui mai mare jaf din istoria omenirii. Dacă Europa de Vest de azi există ca putere financiară, aceasta se datorează, în cea mai mare parte, jafului de la 1204 din Constantinopol. Șovinismul grecesc din Constantinopol a fost factorul declanșator al tragediei. Șovinismul a fost principalul motiv al dispariției imperiului roman de răsărit.

Așadar, adevărata cădere a Constantinopolei a fost 12 Aprilie 1204. După dezastruosul an 1204, care a însemnat, totodată, și destrămarea oricărui vis al unității creștine, Țarigradul a rămas doar o umbră a ceea ce fusese odinioară, singura sa influență notabilă la nivel istoric, după acel an, fiind cea bisericească.

Ioniță Caloian a întors îndată armele împotriva latinilor, văzînd jaful inimaginabil și ateismul cotropitorilor latini. În anul următor, 1205, Caloian l-a înfrînt în luptă și l-a capturat pe conducătorul cruciadei a patra – Balduin de Flandra. Caloian a murit în 1207, la asediul Thessalonicului cruciat / papistaș, în urma unui asasinat. Rămîne de observat aici obrăznicia șovinismului grec, care după 1207 l-a zugrăvit în icoană pe Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie (patronul spiritual al Salonicului) cu o suliță în mînă, ucigîndul pe Caloian/Scaloian, deși astăzi foarte puțini istorici ai artei ar putea să dea explicația corectă a respectivei reprezentări.

Frescă de la sf. sec. XVI de la Mănăstirea Sucevița, cu Sfîntul Dimitrie ucigîndu-l pe Scăluian. Evident, zugravul nu mai știa cine fusese Caloian și mai ales de ce erminia îl reprezenta astfel pe Sf. Dimitrie, ci a reprodus o scenă după un manual grecesc de erminie/iconografie.

De la o populație de mai mult de 400.000 de mii de locuitori la sfîrșitul veacului al XII-lea, Constantinopolea ajunge la … 50.000 de locuitori, în mare parte latini/papistași.

Abia în 1261 grecii reușesc să cucerească cetatea, cu mari eforturi. Au urmat cîteva decenii de compromisuri politice și bisericești despre care de obicei nu prea se vorbește. Aceste compromisuri au fost cele care au dus, o dată mai mult, la fărîmițarea cugetului ortodox din granițele fostului imperiu roman.

Din păcate pentru idealul unității greștine, și după 1261 șovinismul și-a avut din nou partea sa. Deși nu au mai existat epurări etnice, capitala a fost aproape exclusiv grecească și legăturile cu restul creștinilor ortodocși din fostul imperiu reduse la minim.

Populația cetății nu a mai depășit, pînă la cucerirea otomană, 70.000 de locuitori.

Cum am zis mai sus, compromisurile politice de după 1261 au împărțit lumea politică și apoi și pe cea bisericească. Cea mai mare parte a nobililor și a celor ce aveau acces la frîiele puterii a socotit că dacă va merge pe mîna unei alianțe cu apusul latin / papistaș, va reuși să salveze imperiul, devenit acum un imperiu grecesc. O altă parte, din păcate minoritară, milita pentru renunțarea la șovinism și pentru întărirea în învățătura creștină apostolică, ortodoxă, întărire prin intermediul căreia să se refacă și stăpînirea imperială romană de altădată. Cu cîteva mici excepții, cum au fost cele legate de Sfîntul Grigorie Palamas, mitropolitul Thessalonicului, și cele ale sfinților patriarhi Isidor, Callist I și Filothei, care au fost susținuți de către familia imperială a Cantacuzinilor, cei mai mulți împărați constantinopolitani de după 1261 au bolit de uniatism și și-au pus nădejdea în puterea armată apuseană mai mult decît în Dumnezeu. Privind retrospectiv biografiile împăraților dintre anii 1261-1453, cunoscătorul istoriei Imperiului Roman Creștin nu poate să nu se mire cum de acelora le-a scăpat tocmai esența care adusese binecuvîntarea lui Dumnezeu peste imperiu, anume: statul creștin, călăuzit de Sfînta Evanghelie și de Sfintele Sinoade Ecumenice, propovăduind o cultură, o artă și o știință creștină pe cuprinsul său, dar și în restul lumii cunoscute, unit de o singură Liturghie, slujită în limba popoarelor respective, sau într-o altă limbă clasică, acolo unde cultura scrisă a unui popor nu era suficient de dezvoltată.

În mod repetat împărații, pe lîngă alianțele militare și matrimoniale cu diverse case domnitoare din Europa de Vest, au încercat să stabilească legături permanente cu Vaticanul, în încercarea de a-și redobîndi, prin intermediul cruciadelor, vechile stăpîniri. Nu ne putem decît mira văzînd că nu pricepuseră că aceste cruciade nu au intenționat decît în aparență refacerea imperiului creștin, scopul lor fiind jaful sub toate formele și înlocuirea ierarhiei ortodoxe cu cea papistașă. În cele din urmă, în 1438 împăratul Ioan al VIII-lea, Paleologul, a plecat în Italia, la sinodul de la la Ferrara, împreună cu patriarhul de Constantinopol și cu cei mai reprezentativi ierarhi ai Bisericii, de pe cuprinsul imperiului și din afara sa (spre exemplu, au fost prezenți și mitropolitul Damian al Sucevei, și mitropolitul Isidor al Kievului). Vreme de un an de zile de discuții, timp în care, apărînd ciuma, sinodul a fost mutat la Florența, toate divergențele dintre învățătura apostolică și ortodoxă răsăriteană și inovațiile latine au fost analizate și, indiferent cîte argumente apostolice și patristice s-au adus în discuție, învățătura sănătoasă, tradițională a Bisericii a fost lăsată de o parte, sub diverse pretexte. Ierarhii ortodocși au fost obligați să semneze uniația cu Vaticanul. Sub presiunea politică și chiar armată, cei mai mulți au semnat, apostaziind. Un singur ierarh, Sfîntul Marcu al Efesului, a refuzat să semneze, rămînînd fidel învățăturii apostolice.

Împăratul și ierarhii s-au întors acasă după ce și-au semnat propria apostazie. Chiar dacă, ajunși la Constantinopol, au luat toate măsurile impunerii uniației (Biserica își păstra cultul ei, dar papa era pomenit la toate slujbele, Crezul se spunea cu adaosul Filioque și toți clericii greci erau obligați să co-liturghisească cu cei latini), o mare parte din populație a refuzat uniația, strîngîndu-se în jurul monahului Ghenadie Sholarios și a cîtorva clerici de un cuget cu acesta.

Dumnezeu a binevoit întru cei puțini, care au păstrat cugetul ortodox, și a stat împotrivă acestei siluiri a credinței Bisericii:

— cei mai mulți dintre arhiepiscopii din afara imperiului (dar și unii din imperiu) au refuzat uniația;

— semnatarii uniației au fost izgoniți din scaunele lor episcopale, mai ales cele din afara imperiului grecesc (așa s-a petrecut la Kiev și la Suceava);

— mitropoliile de la Tîrgoviște și Suceava au intrat, pentru o vreme, sub ascultarea canonică de Arhiepiscopa de Ohrida, rămasă ortodoxă;

— în 1443 s-a ținut la Ierusalim un sinod panortodox, la care au luat parte mitropolitul Arsenie al Kesariei Kappadokiei și patriarhii de Alexandria, Antiohia și Ierusalim, care au condamnat și lepădat uniația și au trimis o scrisoare de mustrare împăratului de Constantinopol;

— în Constantinopol, monahul Ghenadie Sholarios, conducătorul facțiunii ortodoxe, își scrisese pe ușă: "Mai degrabă turbanul turcesc decît tiara papală”; după căderea cetății, Ghenadie Sholarios a fost numit patriarh al Bisericii de Constantinopol și a luat măsuri hotărîte pentru stingerea uniației;

— în Apus, o mare parte din episcopii latini au refuzat actele sinodului și l-au depus pe papa Eugen al IV-lea, alegînd un anti-papă;

— în cele din urmă, papalitatea, deși a făcut atît de mari eforturi pentru impunerea uniației, nu a reușit să convingă principii europeni să trimită armate care să salveze imperiul grecesc de la pieire.

Așadar, între anii 1439 și 1453, o mare parte din cele cîteva zeci de mii de locuitori ai cetății, împreună cu majoritatea clericilor, au fost uniați, iar nu ortodocși. Cetatea Constantinopol a fost, la momentul căderii ei, o cetate apostată. Acesta este principalul motiv (pe lîngă răspunsul la șovinismul grecesc) pentru care nici unul din principii ortodocși din Balcani sau de la nord de Dunăre nu și-a trimis armatele în ajutorul grecilor asediați de Mahomed al II-lea.

Poate rareori în istorie s-au întîlnit momente în care, în interiorul unei cetăți sau al unei țări, iminența dezastrului și a pedepsei lui Dumnezeu să fie mai evidente. Ea a căzut peste zidurile Țarigradului în 29 Mai 1453, stingînd rușinea uniatismului pentru mai multe secole (abia la sfîrșitul veacului al XVI-lea această metodă de rupere a ortodocșilor de propria lor Biserică a fost readusă în discuție la nivelul papalității). De atunci pînă astăzi, fosta cetate a cetăților a căzut sub stăpînire islamică, iar imensa majoritate a bisericilor și mănăstirilor i-au fost transformate în geamii musulmane.

Oricine nu învață din căderile istorice riscă să le repete.

Mănăstirea Petru Vodă

(surse documentare: Steven Runciman – A History of the Crusades, Cambridge 1966 și Ivan Ostrumov – Istoria Sinodului de la Ferrara-Florența, ed. Scara, București, 2002)

Constantin Paleologul, ultimul împărat roman și ortodox al Europei