Personalitatea, sfințenia și puterea de mărturisire a lui Virgil Maxim sunt cunoscute, atât între camarazii săi, cât și publicului larg. Despre fratele său cel mic, eroul martir Alexandru Maxim se cunosc însă prea puține informații. Alexandru s-a născut la 22 martie 1926, în comuna Ulmeni, Ilfov, fiind cel mai mic dintre copiii familiei Constantin și Alexandrina Maxim. Acești părinți credincioși și gospodari au dat neamului nostru 3 fii: Virgil, Ion și Alexandru.
Virgil Maxim povestește în cartea sa, „Imn pentru Crucea Purtată”, despre viziunea tatălului său, Constantin, asupra destinelor fiilor: „Ne-a dat Dumnezeu trei băieți! Pe cel mai mare îl vom face învățător. Neamul și țara asta întregită are nevoie de educatori. Pe al doilea îl vom face agronom, pentru că pământul acesta trebuie lucrat de gospodari pricepuți. Iar pe al treilea îl vom face ofițer, căci țara și neamul trebuie apărate.”

Deși urgia comunistă a lovit din plin destinul familiei Maxim, totuși dorința tatălui a fost împlinită în chip strălucit de voia Lui Dumnezeu. Virgil a fost un mare învățător și educator al sufletelor tinere întemnițate, fiind model de rezistență și demnitate, Ion a rămas să îngrijească părinții și gospodăria (și el a făcut detenție, însă de drept comun, fiindu-i înscenat un proces de delapidare), în timp ce Alexandru a fost martirizat ca erou luptător pentru apărarea neamului.

Familia Maxim s-a mutat în comuna Ciorăști, Prahova, în satul Sălciile, unde Constantin Maxim a fost pentru un timp primar. Alexandru Maxim a urmat clasele primare și secundare la Sălciile și două clase de liceu comercial la Mizil (1940-1942). Asemeni lui Virgil Maxim – fratele cel mare și modelul mezinului („Întotdeauna îl aveam sub aripa mea, la joacă sau la lecții. Îmi purta o afecțiune deosebită, ceea ce l-a determinat să intre mai târziu în rezistența din munții Trascăului, unde-și va da și jertfa supremă, împreună cu grupul maiorului Dabija.”), Alexandru se înscrie și el în Frățiile de Cruce, activând în liceul său.

În 1942 Virgil Maxim este arestat și astfel începe calvarul acestei familii. Alexandru își însoțește tatăl la prima înfățișare în instanță a lui Virgil, în decembrie 1942, pe atunci tânărul abia împlinise 16 ani. La următoarele înfățișări, Alexandru va veni singur. În 1943, de Crăciun, merge să își viziteze fratele la închisoare, în Aiud. Reușește să îl vadă și înțelege regimul la care sunt supuși legionarii și motivele pentru care aceștia refuză să plece pe front, neavând ce reabilita.

După vizita făcută la Aiud, în decembrie 1943, abandonează școala, fiind și el urmărit de Securitate pentru activitate legionară. Călătorește prin țară lucrând în diferite orașe sub identități false, încercând să își piardă urma. Din când în când sosește la Sălciile să își vadă părinții. În drumurile sale își limpezește gândirea și decide să continuie lupta, de data asta sub formă armată. În acest scop, lucrând un timp la carierele de piatră din Hârșova, procură o cantitate mare de trotil (explozibil). Este prins de poliție și arestat, însă reușeste să îi păcălească pe judecători, spunând că folosește explozibilul pentru a pescui ilegal. În felul ăsta, scapă doar cu o condamnare de 2 luni de închisoare corecțională.
 
Între timp, află că o parte din deținuții politici de la Aiud sunt scoși la muncă, într-un regim de semi libertate, în diferite colonii de muncă. Află că Virgil a fost dus în colonia de la Galda de Jos. În 1946 sosește și el la Galda, unde se reîntâlnește cu fratele său mai mare. Ca să își justifice prezența în zonă, se angajează ca muncitor în gospodăria notarului Aurel Hulea și rămâne aici până în primăvara anului 1948, când deținuții au fost din nou trimiși la închisoarea din Aiud.

În timpul petrecut la Galda, Alexandru intră în legătură cu Nicolae Suciu, preot greco-catolic în comuna Întregalde. Preotul avea legături cu episcopul Blajului, Ioan Suciu, cu care avusese unele consfătuiri. Părintele se afla în legătură și cu legionari și țărăniști care organizau (separat) rezistența anticomunistă în mai multe județe din țară, între care și Alba.

Pr. Suciu și Alexandru Maxim merg de mai multe ori la București (august, octombrie și decembrie 1948, ianuarie 1949), unde se întâlnesc cu studenții Radu Ionescu și Ioan Robu, conducătorii unui grup de rezistență de origine țărănistă. Aceștia au stabilit ca misiuni pentru Maxim și Suciu organizarea de grupări de rezistență în fiecare localitate, strângerea de arma¬ment și pregătirea pentru semnalul de acțiune, în vederea aterizării americanilor. În comuna Întregalde, preotul Nicolae Suciu și Sandu Maxim i-au angajat în luptă pe învățătorii din zonă: Dumitru Fuga, Cornel Pascu și Victor Vandor, asigurându-și astfel sprijinul unor intelectuali locali.

Alexandru Maxim devine în scurt timp un important lider al rezistenței, grupul său ajungând să numere sute de per¬soane organizate în nuclee puternice în comunele de pe Valea Gălzii și Valea Mureșului (la Întregalde, Mogoș, Galda de Sus, Benic, Mesentea, Galda de Jos, Oiejdea, Mihalț, Obreja, Sântimbru, Teiuș, Beldiu etc).
În toamna timpurie a anului 1948, mai multe organizații de rezistență, de sine stătătoare, din Alba, se atașează Grupului Alexandru Maxim (Grupul lui Petru Mărginean, Grupul „Fiii Cerului”, Grupul învățătorului Pascu Cornel).
Organizația, astfel mărită, crează legături cu celelalte grupuri de rezistență din zonă: Grupul Fraților Macavei, Grupul din Cricău, condus de legionarii Victor Gruiță, Pavel Mârza și Petru Săbăduș, grupul Maiorului Dabija, grupul legionarului Ștefan Popa.

La finele anului 1948 toate aceste grupuri se aflau în legătură și acționau împreună. La 16 decembrie 1948 se stabilește crearea unei singure organizații, condusă de maiorul Dabija, având drept consilieri pe frații Macavei și în nucleul de comandă, pe Alexandru Maxim. Grupul lui Maxim era cel mai numeros și mai bine organizat, deși Alexandru Maxim la acea dată avea doar 22 de ani.

Se miza pe o colaborare ulterioară cu grupul Șușman și pe atragerea și mai multor preoți și credincioși greco catolici – care se aflau și ei în prigoană din cauza recentei desființări a Bisericii Greco Catolice. O mare parte a membrilor acestei noi și complexe organizații erau greco catolici.

Grupul și-a stabilit ca bază de acțiune Muntele Mare. Problemele principale cu care se confruntau partizanii erau asigurarea adăposturilor sigure, a hranei și procurarea armamentului. În acest sens, la 17 decembrie 1948, Maxim Alexa¬dru i-a raportat lui Dabija că armamentul se putea obține însă numai contra unor sume de bani. Maxim crease o legătură la fabrica de armament de la Cugir, care i-ar fi furnizat toate cele necesare în schimbul unei sume mari de bani. Astfel grupul a decis atacarea și jefuirea Percepției din Teiuș. Atacul a fost efectuat în seara zilei de 22 decembrie 1948, la el au participat maiorul Dabija, frații Macavei, Alexandru Maxim, Cornel Pascu și Iosif Clamba. Acțiunea a fost un real succes, s-au ridicat 310.000 lei, bani care s-au folosit exclusiv pentru procurarea de armament, hrană și echipament militar. După atac, starea de spirit în zonă era favorabilă partizanilor, locuitorii așteptând doar un simplu semnal pentru a porni la acțiune, mai ales că aflaseră că în fruntea luptătorilor se afla un militar, fapt ce le conferea mai multă încredere.

În martie 1949 trebuia să aibă loc o nouă întâlnire între grupurile de rezistență, la Ghiocani, unde urmau să se sfătuiască liderii grupurilor: Alexandru Maxim, Ștefan Popa și Niculae Moldovan, Dabija și frații Macavei. Din păcate, întâlnirea nu a mai avut loc. Autoritățile încercuiseră tabăra Dabija de la Muntele Mare. Alexandru Maxim se refugiase la Muntele Capra unde aveau adăpost oamenii lui Ștefan Popa. Fiind și ei încercuiți de Securitate, au reușit să fugă spre Valea Tibrului, unde au fost surprinși de trupe în data de 8 martie 1949, în locul numit Bogoloaia.

În urma luptei ce a avut loc, Ștefan Popa, Nicolae Moldovan și Cornel Pascu au fost uciși, iar Alexandru Maxim și Ioan Scridon, răniți și arestați. Operațiunea Securității a fost condusă personal de Gheorghe Crăciun, pe atunci șeful Direcției Regionale de Securitate Sibiu și de la distanță, de colonelul Dulgheru, Șeful Direcției Generale de Securitate București.

Alexandru Maxim este dus la Securitatea Alba și, de acolo, la București. În 14 mai 1949 este predat Securității Sibiu unde este judecat ca șef al lotului Alexandru Maxim. Acuzațiile erau crimă de înaltă trădare, uneltire contra ordinii sociale, crimă de răzvrătire și alte infracțiuni. Procurorul i-a argumentat cazul, susținâd că: „inculpații s-au constituit într-o organizație subversivă antistatală, cu scopul ca-n momentul când se va face război între anglo-americani și țările de democrație populară, această organizație să dea ajutor anglo-americanilor, ocupând primăriile, posturile de miliție, telefoanele, aruncând în aer podurile și liniile ferate, să exercite teroare asupra organelor de stat și de partid, să procure arme și munițiuni, bani, alimente și îmbrăcăminte pentru bandiții din Muntele Mare”.

Cu unanimitate de voturi, au fost condamnați de Tribunalul Militar Sibiu, la 18 octombrie 1949, toți cei 16 acuzați. Alexandru Maxim a fost condamnant la muncă silnică pe viață și confiscarea averii. În toate etapele procesului, Colonelul Crăciun trimitea note informative Colonelului Dulgheru.

Într-o notă a Securității, semnată de Lt.-col. de Securitate Gheorghe Crăciun, în 14 noiembrie 1949, rezultă că Alexandru Maxim a fost adus de la închisoarea Aiud la penitenciarul Sibiu. De acolo, potrivit fișei sale penale, a fost predat, la 2 aprilie 1950, Direcției Regionale de Securitate Cluj, lângă mențiunea predării apărând, fără alte explicații, cuvântul decedat. Maxim a fost asasinat de Securitatea Cluj, împreună cu mai mulți condamnați din lotul său și din alte loturi ale rezistenței din Alba. Locul execuției și locul în care au fost înmormântați nu se cunosc nici astăzi.

Propaganda comunistă a încercat să mistifice asasinatul întâi prin răspândirea zvonului (de către col. Mauriciu Ștrul) că Alexandru a evadat și a fugit în SUA unde este crainic la „Vocea Americii”. Mai mult decât atât, o notă informativă chiar specifi-ca urmărirea lui Maxim în cazul întoarcerii în țară cu misiuni de spionaj.

În Sălciile au fost trimiși agenți informatori, care să le spună părințior lui Alexandru că l-au auzit pe fiul lor vorbind la „Vocea Americii”. Zvonurile erau atât de bine ticluite, încât părinții acestuia le-au crezut. După eliberarea din închisoare a lui Virgil Maxim (care știa adevărul asupra morții fratelui său), în 1964, acesta află că bieții părinți erau încredințați că Alexandru trăiește în America.

Mai târziu, în 1956, tot Securitatea și tot prin Mauriciu Ștrul dă o altă notă prin care se spune că orice acțiune de urmărire a lui Maxim trebuie să înceteze, întrucât prin 1950-1951 a fost ridicat din Aiud și pus la dispoziția unor tovarăși M.A.I. București. În timpul transportului de la Cluj la București, Maxim Alexandru, încercând să fugă de sub escortă, a fost împușcat.

Sfatul Popular al Orașului Cluj a emis ulterior un certificat de deces, precizând drept cauză a morții: „TBC pulmonar”. Același diagnostic l-au avut toți cei împușcați odată cu Alexandru Maxim (încă 12 persoane). Actul de deces a fost datat 25 iulie 1957 și a fost primit de Virgil Maxim după 1990.

Din păcate, cercetările făcute până în prezent nu au dat rezultate în privința identificării osemintelor lui Alexandru Maxim. În 2011 Institutul pentru Investigarea Crimelor Comu¬nismului a efectuat săpături în subsolul Securității Cluj (actualul Palat al Copiilor) unde se bănuia că au fost îngropate 13 cadavre, între care și cel al lui Maxim. Cercetările nu au confirmat însă ipoteza inițială.

Când va voi Dumnezeu se va vădi și dreptatea Lui pen¬tru Alexandru Maxim și toate vor ieși la iveală. Până atunci este de datoria noastră să nu-l uităm și să îl cinstim așa cum merită.