Personalitatea lui Mihai Viteazul nu poate fi ignorată în contextul mai larg al istoriei românilor și al Europei. De la starea de admirație nemărginită din perioada interbelică sau comunistă și până la "demitizarea" sa din ultimii ani, Mihai Viteazul rămâne un personaj central și de o importanță capitală pentru români.

Pentru a înțelege mai bine personalitatea marelui voievod, am ales câteva mărturii ale contemporanilor săi străini.

Edward Barton despre Bătălia de la Călugăreni, în raportul trimis superiorilor săi la 7 noiembrie 1595: „Nu vreau să dau crezare oamenilor de jos, care vorbesc de un număr foarte mare, ci dau crezare numai relatărilor unor turci de certă importanță, care m-au asigurat că n-au trecut [înapoi] cu vizirul decât 6000 oșteni. De aceea fac apel la discreția Înălțimii Voastre, să judece câți au mai rămas în urmă, dacă vizirul nu ar fi putut avea cu el mai puțin de 200.000, deoarece s-a lăudat că având asemenea forțe cucerește creștinătatea. Cu siguranță, Excelență, că este un fapt demn de luat în considerație și de perpetuă faimă: ceea ce n-au putut să realizeze așa de mulți împărați, regi, prinți, a realizat Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre domnitori, să învingă armatele marelui sultan".

Mustafa Aii, scrie despre Mihai în opera sa Esența știrilor referitoare la expediția serdarulul Sinan Pașa împotriva lui Minai Viteazul: 

"Tabăra ghiaurilor - subliniază cronicarul - a fost copleșită de fapte bune. Mihai, pe care nu l-au scos la vedere, dovedind [până] astăzi virtuți și talente extraordinare, [el], răul, pe care neluându-l în seamă, l-au socotit om de nimic, a distrus în felul acesta valoroasa oaste [turcească]”.

Un alt turc, Tahiri Ali Osman, scrie despre domnitorul român și bătălia de la Giurgiu în Istoria dinastiei otomane: 

"Beilerbeiul Rumeliei era de caraulă, însă pe lângă el nemairămânând nici un om, pe când căutau o scăpare, la intervalul dintre două rugăciuni, au apărut alaiurile ghiaurilor. Aceștia și-au așezat oastea în păduricea de stejar de pe câmpia Giurgiului. Apoi au asaltat cu tunurile malurile Dunării [...] Ghiaurii, care veneau dinspre uscat, au tras salve asupra încărcăturii de pe pod, nimerind ei din plin podul și corăbiile, mulți oșteni care se aflau pe acestea au căzut în Dunăre, cu tot cu cai și cămile. [...] în ziua aceea a fost sfârșitul lumii, ziua judecății de apoi [...] Mulți turci s-au aruncat în Dunăre, lăsându-și vitele, preocupați numai de gândul să scape cu viață [...]. Ghiaurii cei necredincioși băteau cu tunurile tabăra turcească. Dintr-un asalt, ei au luat cetatea Giurgiu. Și a fost așa o bătălie, că gaziii [ostașii turci] care erau înăuntru, unii dintre ei s-au aruncat în Dunăre, unii au scăpat, mulți au căzut martiri”.

„Și când am ajuns [noi] la Craiova, turcii din Vidin s-au înspăimântat gândind că Mihai vodă vine asupra lor, temându-se ei mult de el și din această teamă, deodată din toate țările înconjurătoare și până la sultanul de la Constantinopol s-au ridicat plângeri cum că vine Mihai vodă asupra lor cu oaste de 40 000 oameni și au cerut ajutor”.

Despre sine însuși,  Mihai Viteazul scria în memoriul adresat ducelui de Toscana, la 5 feburarie 1601:

„Acum oricine va putea cunoaște câtă pagubă am făcut dușmanului și câtă slujbă creștinătății, biruind atâtea țări, de la hotarele Ardealului până unde se varsă Dunărea în Marea ce Mare, ostenindu-mă, zi și noapte, fără să fi avut pace sau odihnă, nici iarna, nici vara [...]. Oricine poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici propria-mi viață, și am purtat războiul foarte mult timp, cu sabia în mână eu însumi, fără ca să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră, unde să mă retrag, ci abia una singură pentru locuință. Și fiind eu din acele țări îndepărtate și necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele și cheltuieli enorme la creștinătate și nu am fost cunoscut de nimeni și nici nu le-am făcut îndemnat de cineva”.