Dl. col. r. dr. Constantin Moșincat a avut amabilitatea să ne trimită cea mai recentă apariție a revistei „Cetatea Cavalerilor”, publicație a Asociației Cavalerilor de Clio, care cuprinde în rândurile sale o pleiadă de mari istorici ai României, dintre care regăsim o parte și în Consiliul Științific al revistei. Pentru că Tezaurul României de la ruși a redevenit un subiect de actualitate, redăm din acest număr un prim material de referință al dl. col. dr. Ilie Schipor:

RUȘII AU GĂSIT, ÎN PROPRIILE ARHIVE, DOCUMENTE DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI

de Colonel Dr. Ilie SCHIPOR

Încurajat de interesul real manifestat de cititorii revistei, am perseverat și în iunie 2021 mi s-a publicat, la Editura Oscar Print, cu sprijinul Bãncii Naționale a României, volumul Destinul Tezaurului României. Argumente din arhivele ruse (citat în continuare ca Destinul).

În tot acest timp, am urmãrit cu firesc interes dacã documentele introduse în circuitul științific, în fotocopie și traducere în românã, și-au atins scopul de a devoala miturile puse în circulație (nu doar în istoriografia sovieticã și rusã) privind: evacuarea în vara lui 1918 a aurului B.N.R. pe Volga sau în Siberia; însușirea acestuia de albgardiști sau voluntarii cehoslovaci; utilizarea lui pentru plata datoriilor angajate de bolșevici prin înelegerile cu Germania de la Brest-Litovsk ori pentru finanțarea mișcãrii comuniste antiromânești; topirea și transformarea în lingouri sovietice a monetelor din aur care formau Tezaurul bancar al României etc.

De asemenea, m-am strãduit să cunosc, atât cât este posibil în prezent, dacă în istoriografia rusã au apãrut abordări noi privind Tezaurul României evacuat la Moscova în cele douã transporturi din 1916 – 1917.

Firesc, aveam în vedere dezvăluirea reputatului istoric Tatiana Pokivailova:

„În țara noastrã, aceastã abordare [secretizarea de cãtre instituțiile de stat sovietice a unor fonduri și documente arhivistice – n.n.] a determinat, de asemenea, procedura strict reglementatã a studierii de cercetãtori a materialelor de arhivã care se aflau într-un regim special de depozitare. Pânã la «Revoluția arhivisticã» care s-a desfãșurat la sfârșitul anilor 1990, multe documente importante despre istoria Rusiei/U.R.S.S., inclusiv cele capabile sã arunce luminã asupra sorții «aurului românesc», au rămas inaccesibile. «Deschiderea» produsã în instituțiile arhivistice a schimbat, desigur, semnificativ situația: multe documente originale au fost introduse în circuitul științific, procesul de punere în circulație a unor noi surse de bazã în multe domenii ale cercetãrii istorice era în curs de desfãșurare. S-au fãcut multe în aceastã privințã, dar, din pãcate, doar pânã la începutul anilor 2000", când „«revoluția arhivisticã» a ajuns la zero, procesul de declasificare a colecțiilor de arhivã a stagnat, blocând posibilitãțile de cercetare ale oamenilor de științã. Mai mult, noile restricții privind accesul la colecțiile de arhivã, comparabile de fapt cu «a doua clasificare» [resecretizarea – n.n.], au fãcut din nou inaccesibile unele materiale care ajunseserã la cercetãtori în timpul «revoluției arhivistice ». Acest lucru a afectat și chestiunea «aurul românesc»" (Tatiana A. Pokivailova, Soarta).

Invocând trecutul nu prea îndepãrtat, cel mai prolific autor rus în „chestiunea Tezaurului României" mai precizeazã: „Trebuie remarcat faptul cã în lucrările științifice ale anilor 1990 există documente care au fost ulterior supuse «celei de a doua clasificãri», așa cum am menționat mai sus, ceea ce le conferã astãzi o valoare deosebitã."

Plecând de la susținerea cã „în ultimii ani, istoriografia rusă a fost completatã de o serie de articole despre soarta «aurului românesc» din Rusia" și că „pentru prima dată, au fost introduse în circuitul științific documente din Arhivele Federale ale Rusiei obținute în timpul activitãții Comisiei mixte pentru studiul relațiilor bilaterale dintre Rusia și România, inclusiv problema «aurului românesc»", am reluat și – unde a fost cazul – am extins studierea sistematicã a lucrãrilor de istorie și a articolelor de specialitate publicate în ultimele decenii care conțin referiri la Tezaurul Bãncii Naționale a României evacuat la Moscova în urmã cu mai bine de un secol.

Astfel, am ajuns la lucrarea, în trei volume, scrisã de Aleksandr Gheorghevici Mosiakin și intitulată Aurul Imperiului Rus și bolșevicii, 1917– 1922. Documente cu comentarii și analiză, publicatã în 2021, la Moscova în Editura „Relații internaționale"(А.Г. Мосякин, З о л о т о  Р о с с и й с к о й империи и большевики, 1917 – 1922 гг. Документы скомментариями и анализом, Москва «Международные отношения», 2021; citată în ... cea a doamnei Tatiana Pokivailova...... și cea a volumului care a lă murit, pentru prima oarã, pe baza documentelor din arhivele ruse, cum au cheltuit bolșevicii Tezaurul B.N.R., încredințat cu acte cu valoare de tratate internaționale Guvernului imperial rus, care s-a angajat sã îl pãstreze și returneze la cererea pãrții române.

Trilogia are 1.216 pagini și conține 742 documente (reproduse, integral sau secvențial, prin fotocopiere), care provin, aproape în totalitate, din Arhiva Economicã de Stat Rusã din Moscova. Mai întâi, câteva repere biografice despre A.G. Mosiakin, un autor prolific, nonconformist și neînregimentat în corul istoricilor care repetã adlitteram și acum – la aproape 60 de ani de la emiterea lor – tezele brejneviste etalate în septembrie 1965 privind însușirea Tezaurului B.N.R. de Guvernul rus provizoriu, în 1917, sau jefuirea lui de albgardiști ori legionarii cehoslovaci în 1918, ceea ce ar absolvi puterea sovieticã și succesoarea acesteia de responsabilitatea justei restituiri a aurului românesc către proprietarul de drept și stingerea creanței istorice înregistrate în ianuarie 1918, când acesta a fost confiscat de bolșevici.

Născut la 9 aprilie 1953 la Groznîi, în Cecenia, A.G. Mosiakin a început să publice în anii ’80 ai secolului trecut în presa centrală sovieticã, unde s-a remarcat ca jurnalist și istoric de investigații în Ogoniok (Flãcãruia) și Patrimoniul nostru, o revistã de culturã și istorie, înființată la inițiativa academicianului Dmitri Sergheevici Lihaciov. Articolele sale erau deosebit de apreciate, întrucât se remarcau printr-o riguroasă documentare și predilecta abordare a unor subiecte tabu în societatea și publicistica sovietică: vânzarea de cãtre conducerea bolșevicã (în anii ’20 și ’30) a moștenirii culturale a Rusiei (comori ale Ermitajului și palatelor-muzeu din Leningrad, odoare bisericești și mănăstirești etc.); crearea Fondului de export pentru antichitãți; contrafacerea și contrabanda cu opere de artã confiscate abuziv din muzeele de stat și colecțiile particulare etc.

Pe baza cercetãrilor și investigațiilor sale, Mosiakin a scris o serie de cãrți: În spatele vãlului mitului chihlimbarului. Comori din culisele rãzboaielor, revoluțiilor, politicii și serviciilor de informații (2008), Colierele de perle din Sankt Peterburg și Europa jefuită (2014), Camera de chihlimbar (2015), Falsificãri și mistificãri: de la artã la politicã (2016), Soarta aurului Imperiului Rus în contextul istoriei (2017), Blestemul prusac. Secretul camerei jefuitã. Comori și Al Doilea Rãzboi Mondial (2018).

Materialele publicate în cãrțile și studiile sale au fost folosite în filme artistice sau documentare ale unor canale centrale de televiziune din Rusia: „Vândut. Uitat. Pe urmele diademei regale" (2005), „The Amber Room" (Camera de chihlimbar, 2015), „Pe urmele camerei de chihlimbar" (2016), „Marele jaf. Secretul comorilor din Pskov" 2018), „Coroana sub ciocan" (2018), „Aurul arian. Ultimul secret al Reichului" (2019), „Aurul lui Kolceak" (2020).

Ampla lucrare Aurul Imperiului Rus și bolșevicii, 1917 – 1922. Documente cu comentarii și analizã este rezultatul unor îndelungate și sistematice cercetări arhivistice și abordează, în opinia echipei redacționale a Editurii, o zonã întunecată în istoria Rusiei, iar „documentele publicate în cele trei volume fac luminã în acest sens. Ele aratã rolul special pe care aurul țarist l-a jucat în desfãșurarea și urmãrile războiului civil din Rusia și dezvăluie legăturile secrete ale liderilor bolșevici cu oligarhia financiarã mondială, permițându-ne să privim în culisele evenimentelor istorice care au salvat regimul bolșevic de la prăbușire. Aproape toate cele 742 de documente din lucrare provin de la Arhiva Economicã de Stat Rusă și sunt fãcute publice pentru prima datã, în facsimile [...]. Documentele prezentate și analiza lor ne obligã sã aruncãm o privire nouã asupra evenimentelor istorice de acum 100 de ani, care au determinat viitorul Rusiei și al lumii întregi."

Fără a mă dezice de aprecierile critice fãcute la adresa autorului și incluse în Destinul – referitoare la presupusele restituiri sovietice din Tezaurul B.N.R. efectuate în 1934 (sic!) și 1956 sau evaluarea cantitãții de aur depuse în decembrie 1916 la Moscova de la peste 93 la doar 70 de tone (Destinul, pp. 111 și 113) –, semnalez că trilogia Aurul conține aproape 30 de documente arhivistice și considerente („cu comentarii și analizã", cum le denumește autorul) inedite referitoare la „chestiunea aurului românesc".

Acestea confirmă sau, dupã caz, completează informațiile documentate arhivistic din Destinul și corectează unele susțineri eseistice din Soarta.

Astfel, prezentarea de către A.G. Mosiakin a istoricului Tezaurului B.N.R. la Moscova începe cu o precizare documentatã arhivistic privind depunerea acestuia în Palatul Armelor și predarea lui către împuterniciții ruși care au semnat protocolul din 16 februarie 1917:

„În 1916, casierul fostei Filiale din Moscova [a Băncii de Stat ruse – n.n.], tovarășul Veniaminov, a primit în Depozitele Kremlinului aur în monete aparținând României în sumã de 117.936.636 de ruble și 99 copeici."

În plus, titlul dat de autor acestui document, redactat la 1 octombrie 1920, explică, pentru cititorul neavizat, că „rezerva de aur a României" a fost „transferată în decembrie 1916, de regele Ferdinand I și Guvernul român pentru depozitare temporarã în Rusia și a ajuns la dispoziția Guvernului sovietic dupã Revoluția din octombrie."

Nu în ultimul rând, valoarea aurului românesc (echivalatã de către experții financiari bolșevici la 117.936.636 de ruble și 99 copeici) se regãsește în toate documentele arhivistice rusești care fac referire la integritatea Tezaurului B.N.R., gestionat de Guvernul sovietic – prin Comisariatul Poporului pentru Finanțe (NKF) și Banca Poporului –, de la confiscarea lui (ianuarie 1918) și până în mai 1921.

Pentru a se putea urmãri – cu ajutorul documentelor identificate în arhivele ruse – destinul sovietic al Tezaurului bancar românesc, trebuie plecat de la „Inventarul general" al aurului evacuat la Moscova și depus în Palatul Armelor la Kremlin (document anexat Protocolului încheiat la Iași, la 14/27 decembrie 1916, și semnat la Moscova, la 16 februarie 1917).

În acest document (redactat în limba rusã și semnat la Moscova de delegații celor două pãrți), care este pãstrat în original la Banca Naționalã a României, am adăugat (în ultimele două coloane) ponderea fiecărei componente monetare a Tezaurului bancar (primul transport) predat împuterniciților ruși prin protocolul din 16 februarie 1917, o operațiune utilă pentru urmărirea destinului sovietic al aurului României:

- va urma -

1) În urmã cu peste trei ani, am publicat în revista Magazin istoric patru articole (11 –12/2020 și 1 – 2/2021), în care am încercat sã valorific unele dintre documentele inedite descoperite în arhivele ruse referitoare la Tezaurul României evacuat la Moscova în 1916 – 1917.