ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


 

Copaciu N. Constantin. Născut în anul 1910, luna februarie, ziua 26, în comuna Ploiești, regiunea Prahova. Fiul lui Nicolae și Elena. Domiciliat în București. Fără avere. Serviciul militar – contingent 1931. Gradul – comandor, unitatea Marina Constanța. Apartenența politică a deținutului la data arestării – apolitic.

Arestat la 5 martie 1949 și condamnat de Tribunalul Militar București la muncă silnică pe viață și degradare militară. Vreme de 15 ani, a cunoscut iadul temnițelor comuniste. Acuzat de „crimă de înaltă trădare”, comandorul Copaciu a rămas loial patriei, apărându-i intregritatea teritorială cu prețul vieții sale. El nu și-a trădat țara, el a trădat noua orânduire bolșevică ce pusese stăpânire pe țară.

„Sunt ultima rămășiță a unei familii care a dat soldați lui Mihai Viteazu și preoți și călugări Patriarhului Vlahiei (Muntenia)”, mărturisea comandorul Copaciu într-o scrisoare, cu un an înainte de a se stinge.

Ofițer în Marina Regală, decorat „Virtutea Militară”

Ȋn 1929 a absolvit liceul „Mircea cel Bătrân”, devenind membru al Ligii Navale. Admis la „L'Ecole Normale Superieure” din Paris, Constantin Copaciu și-a întrerupt studiile, după numai un an, pentru că tatăl său adoptiv, fost ofițer de infanterie și invalid de război, avea o sănătate șubredă, iar el a decis că trebuie să-i fie alături.

Ȋn 1930 s-a înscris la Școala Navală din Constanța, pe care a terminat-o doi ani mai târziu, când a fost avansat sublocotenent și repartizat la baza maritimă. A ales să lucreze în hidrografie, iar primele sale lucrări au fost făcute în Cadrilater, dincolo de Balcic. Conform dosarului personal de ofițer, păstrat la Arhivele Militare, Copaciu a fost mereu apreciat de superiori, fiind descris drept un „foarte bun hidrograf, îndrăgostit de meseria sa”. Șeful Serviciului Hidrografic de atunci, căpitanul Emil Ghergescu, viitorul vice-amiral, spunea despre el: „este un excelent colaborator, cu foarte frumoase cunoștințe hidrografice”.

Fotografie realizată de comandorul Copaciu. Ȋn imagine, un grup de hidrografi aflați în misiune 

Putea să „îmblânzească” apa în liniile hărților pe care le desena, dar și-n pânza velelor umflate de vânt cu care se plimba pe mare. A avut o mică ambarcațiune, iar în 1934 a organizat la Mamaia, împreună cu căpitanul Gheța Eduard și sublocotenentul Calabreza Manole – „Jamborea Internațională a Cercetașilor”. O întrunire a cercetașilor din întreaga lume, sub înaltul patronaj al prințului Nicolae. 

Ȋn august 1938, Copaciu a făcut parte din garda care a condus inima Reginei, cu șalupa, pe nava botezată "Distrugătorul Regina Maria” și de acolo mai departe, spre Balcic...
 
Constantin Copaciu (foto stânga), la Balcic
 
Ȋn 1940, Copaciu a editat, împreună cu locotenentul Călin Botez (fiul comandorului Eugeniu Botez, cunoscut, ca scriitor, sub pseudonimul Jean Bart) lucrarea „Abecedarul Marinarului”. Cartea a fost premiată de Liga Navală, iar autorii ei – decorați cu „Virtutea Militară”.
 
 

Un an mai târziu, Copaciu a fost avansat la gradul de căpitan și numit ajutor al comandantului Serviciului Hidrografic. Ȋn timpul războiului, el a reușit să înființeze în București un supra-organism al Serviciului hidrografic din Constanța – Oficiul Hidrografic. A fost numit director și, cum Oficiul funcționa în cadrul Ministerului Aerului și Marinei, a devenit ministru secretar de stat. Mai apoi, a primit funcția de consilier hidrografic al Ministrului Afacerilor Străine și pe cea de delegat al României în Comisia Internațională a Dunării de la Viena. După război, Constantin Copaciu s-a întors în țară și și-a reluat postul de șef al Oficiului hidrografic și aerofotogrametric din București.

Le-a adus rușilor dovezi istorice și argumente juridice

La 4 februarie 1948, Petru Groza și V.M. Molotov au semnat Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu U.R.S.S., iar în perioada octombrie - decembrie 1948, la Oficiul hidrografic și aerofotogrametic s-a constituit Comisia mixtă româno-sovietică pentru delimitarea frontierei de stat pe brațul Chilia și la Marea Neagră. Au fost create două subcomisii: una care urma să stabilească granița pe Prut, iar alta care avea în sarcină brațul Chilia și Dunărea. Din a doua subcomisie făceau parte comadorul Ovidiu Limbide și căpitan - comandorul Constantin Copaciu. 

Comandorului Limbide, șef al serviciului hidrografic al Marinei Militare, i-a revenit sarcina să se ocupe de partea de amonte a brațului Chilia, iar comandorului Copaciu – partea de aval, care cuprindea și un segmentul Gârla - Musura - Ostrovul – Dolnic. Aici se aflau insulele la care jinduiau sovieticii: Tătaru Mare, Daleru Mare, Daleru Mic, Maicanul și Limba. 

Comandorului Copaciu a făcut apel la dovezi istorice și la argumente juridice, a invocat Tratatul de pace de la Berlin – 1878 și pe cele de la Paris – 1920 și 1947, încercând să demonstreze părții sovietice că cele cinci insule erau pământ românesc și aparțineau României. A recurs inclusiv la argumentele pe care le avea din poziția sa de specialist de talie internațională, cerându-le rușilor să folosească o manieră corectă de lucru la stabilirea frontierei de stat dintre cele două părți în zona Mării Negre. 

FOTO DOCUMENT. Elevi ai Școlii Navale (promoția 1942), în vizită pe Insula Șerpilor (mai 1941)

Ȋn ianuarie 1949, când s-a trecut la delimitarea apelor teritoriale la mare, partea sovietică a prezentat o hartă în care Insula Șerpilor apărea încorporată în teritoriul U.R.S.S.. Comandorul Copaciu a privit lung harta. El știa că farul de pe insulă e apărat de militarii români... Le-a răspuns sovieticilor că refuză orice continuare a dialogului, până când guvernului României, căruia îi va solicita un punct de vedere, nu va lua o decizie. 
A invocat încălcarea normelor juridice internaționale și a anunțat că va solicita și agrementul Comisiei Internaționale a Dunării, al cărei membru era, în calitate de expert hidrograf. Negocierile au fost suspendate, iar Comisia mixtă și-a amânat lucrările. Pentru totdeauna. 
 
Comandorul Copaciu n-a știut sau nu a vrut să țină seama de faptul că granițele României fuseseră deja trasate. În baza Tratatului de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu U.R.S.S., Eduard Menzincescu, din partea Ministerului Afacerilor Străine, și Nicolai Sușov, prim-secretar al ambasadei sovietice la București, încheiaseră la 23 mai 1948 un acord de predare a Insulei Șerpilor către URSS.

Arestat și acuzat de crimă de înaltă trădare
 
Constantin Copaciu a trimis în ianuarie 1949 un raport Ministerului Afacerilor Străine, solicitând precizări în legătură cu incidentele apărute (Musura, Insula Șerpilor și limita apelor teritoriale fixate de sovietici). Nu a mai primit niciun răspuns oficial. 

Ȋn ziua de 5 martie 1949, a fost arestat și acuzat de „crimă de înaltă trădare”. La rându-i, comandorul Ovidiu Limbide, care a făcut parte din aceeași sub-comisie, a fost trecut în rezervă.

Pentru verticalitatea și patriotismul de care a dat dovadă, Constantin Copaciu a fost condamnat, prin sentința nr. 1283/1.12.1949 a Tribunalului Militar București, secția a II-a, la muncă silnică pe viață și degradare militară. A trecut prin beciurile Serviciului de Informații al Armatei și prin cele ale Ministerului de Interne, prin celulele închisorilor din Baia Sprie, Gherla, Pitești, Dej și Văcărești. „Mi-am cunoscut țara mai mult pe sub pământ”, spunea el, după 1989, într-o scrisoare adresată dr. Mariana Păvăloiu, muzeograf la Academia Navală „Mircea cel Bătrân”.

 

Ȋn 1963, i-a fost redusă pedeapsa la 25 de ani de muncă silnică. A ieșit din închisoare la 30 iulie 1964, grațiat prin celebrul decret nr.411/1964. După eliberare, a reușit să obțină o slujbă la Institutul Geografic al Academiei Romnâne, iar în mai 1965 s-a pensionat, Ministerul Armatei recunoscându-i calitatea de căpitan comandor, dar și pe cea de veteran în războiul antifascist.

„Avea sufletul plin de căldură și de respect pentru România”

Imediat după pensionare, Copaciu a părăsit România și s-a stabilit, împreună cu soția sa, în Principatul Monaco. Cum a reușit să plece din țară un fost deținut politic? Cei care l-au cunoscut spun despre Copaciu că el ar fi avut legături de sânge cu familia regală. Și că Rainier al III-lea, Prințul Principatului Monaco, l-ar fi rugat pe Sithu U Thant, secretar general al ONU, să intervină pe lângă guvernul României. 

Ajuns în Principat, Copaciu s-a angajat la Biroul Hidrografic Internațional din Monte Carlo și apoi a devenit membru al Societății Europene de Geografie, precum și al Societății pentru Cercetări Marine din Londra. Și-a recăpătat, încă din 1965, calitatea de membru în Comisia Internațională a Dunării de la Viena și a fost primit în Uniunea Geofizică americană din Washington și în Asociația Internațională a Geodeziei din Copenhaga.

A făcut expediții științifice în Marea Nordului și Mările Sudului, Mediterana, pe Oceanul Indian, Pacific, Atlantic și Ȋnghețat. Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate, între anii 1977-1981, într-o revistă de specialitate din Monaco. Ȋnsă nimic din toate acestea nu i-a putut umple golul din inimă căci, pe oricâte oceane ar fi navigat, Copaciu a trăit până-n ultima clipă cu nostalgia Mării Negre și, mai ales, a Dunării, de care-i era, mărturisea el, tare dor. Iubea Chilia și spunea adesea că Delta Dunării a rămas locul celor mai frumoase amintiri din viața sa. 

„La Monaco nu cunosc niciun român”, îi scria el profesorului Dominuț Pădurean în 1994. „Mi se spune că sunt... Unde sunt și ce fac nu știu și nici nu mă interesează ce fac... Educația mea militară - spartană aproape, îmi interzice să am legături care ar putea fi greșit interpretate!”.

Ȋn 1986, Bologa Alexandru, fost director la Institutul de Cercetări Marine, a ajuns la Monaco, într-un stagiu de specializare. Ȋntr-o seară, a mers la biblioteca Muzeului de Oceanografie iar acolo, auzindu-l vorbind românește, un moșuleț mic de statură, slăbuț, a venit la el. „Bună ziua, domnule, eu sunt Constantin Copaciu, comandor în marina regală română, cercetător aici, pensionar, și-am auzit că a venit un român de-al meu. Nu vreți să luați, în seara asta, cina cu mine?”. Uimit, nu știa dacă să accepte sau nu... „Domnule, a insistat Copaciu, îmi face plăcere, n-am mai fost în România de 20 de ani, mi-e drag să stăm de vorbă”. Și l-a invitat la unul dintre cele mai luxoase restaurante, unde l-a tratat cu cele mai scumpe delicatese... „Ȋn tot timpul conversației noastre”,  povestea, în urmă cu 12 ani, Bologa Alexandru, „n-a rostit un singur cuvânt urât despre România. Deși, la cât a avut de pătimit, poate ar fi fost de înțeles... Dar el încă avea sufletul plin de căldură și de respect deosebit.”

Constantin Copaciu nu a mai revăzut niciodată România. Până în decembrie '89 s-a temut de mizeriile pe care i le-ar fi făcut securitatea. Apoi, în '90, drumul spre acasă i-a fost îngreunat de un cancer care i-a măcinat trupul împovărat de ani. S-a luptat cu el până-n 1995, când sufletul lui a urcat la Cer. 

Copaciu, despre Insula Șerpilor

 „Sunt adânc mișcat că mai există cineva care încearcă să scuture colbul, care se așterne încet, încet, peste o bucățică de pământ care atestă existența neamului românesc pe meleagurile îndepărtate ale Europei de Vest! O problemă «lipsită de orice importanță și la care nu avem nici o nevoie să ne oprim», vor zice cei care prin forța vremurilor se găsesc responsabilii «trecători» în istoria sbuciumată a neamului românesc!

Și totuși nu știu, n'au de unde știi sărmanii, că această «pată» pe suprafața imensă a pământului a prezentat și prezintă o importanță imensă în strategia a două mari culturi (vestică și estică). Acești săraci cu duhul nu s-au străduit și nici nu se vor strădui să înțeleagă niciodată rolul pe care l-a jucat și-l va juca mereu Insula Șerpilor, plasată pe linia (granița) pe care se întâlnesc aceste două culturi. Și aceasta va fi atâta vreme cât linia de demarcare dintre cele două imense suprafețe nu se va mișca. Pare îndrăzneț să afirmi o asemenea enormitate și totuși... nu am decât să vă dau un singur exemplu: pe acest «ostrov» (pe limba moscovită), în recentul război din Golful Persic se găsea un centru informativ «ultima modă», care supraveghea toată zona operativă! Aceasta, pentru a vorbi de rolul strategic al «neînsemnatei insule» de la Gurile Dunării..., dar dacă am vorbi puțin de Odisea, lâna de aur, Ulyse..., care nu au nimic slav în ele, câte informații cântate frumos și cu răsunet încântător în «cultura românească» nu am găsi!... și Ovidiu gânditor!?...” (fragment dintr-o scrisoare adresată de comandorul Constantin Copaciu, în august 1994, profesorului Dominuț Pădurean, autor al lucrării „Insula șerpilor”)
 
 
sursa foto - Aleksandr Litvinenko

(N.a. – Documentarea acestui articol a avut la bază informațiile furnizate de prof. dr. Mariana Păvăloiu, muzeograf, prof. dr. Dominuț Pădurean, comandor (r) Enăchescu Corneliu și dr. Bologa Alexandru, fost director al Institutului de Cercetări Marine.)