Când a fost arestat, în noaptea de 14/15 mai 1948, Eugen Măgirescu era student în ultimul an la Facultatea de Drept din Iași. Colegii lui îl numeau „Românul”. Avea 26 de ani și se afla deja la a doua arestare: în 1942 fusese condamnat la 12 ani de muncă silnică, pentru activitate legionară. Executase trei ani din pedeapsă, trăise în libertate trei, și urma să se întoarcă din nou în pușcărie. 

„Eram pedagog la Liceul internat din Iași, iar, cu două zile înainte, absolvisem Facultatea de Drept (n.r. - n-a mai apucat să-și dea examenul de licență)”, scrie Eugen Măgirescu în cartea sa, „Moara Dracilor”. 

„Nouă inși au dat buzna în camera mea, la ora 12 noaptea. Între ei, era și directorul liceului. Iată-mă la miezul nopții, împreună cu vreo sută de intelectuali, printre care douăzeci de studente și eleve, zvârliți cu toții în trei camioane, unul peste altul, pe patru rânduri, sub faruri și pistoale, cu soldați în picioare peste noi. Soldații erau cu baionetele îndreptate în jos, spre trupurile noastre. Am pornit în răcnete și înjurături, cu lovituri de cisme în cap; nu știam încotro, credeam că spre Rusia. Când au ajuns în dreptul Cimitirului Galata, mașinile n-au mai putut urca. Ploua și era mult noroi. Ne-au dat jos din camioane sub răcnete, sudalme și ghionturi, apoi am fost aliniați lângă cimitir. Farurile ne luminau; fiecare dintre noi simțea în ceafă țeava pistolului unui polițist. Eram convinși că ne execută acolo, căci se mai făcuseră de-alde astea în Țara Românească. Dar nu ne-au executat. Ne-au comandat «la dreapta», și am fost băgați în închisoarea Galata. Când am intrat în închisoare, am răsuflat ușurați, de parcă am fi ajuns acasă. La vreo săptămână, ne-au pus în niște dube speciale și ne-au dus la închisoarea Suceava, care era mai mare, făcută tot pentru Români, de către Austrieci, pe vremuri. Ne-am adunat câteva sute mai întâi. Apoi, după ce au început anchetele, ne-am făcut mai mult de o mie. Crima care ni se punea în sarcină era aceea de a fi avut idei naționaliste, anticomuniste, de a fi vorbit cu cineva despre așa ceva, de a fi cântat cântece românești, de a fi ajutat vreun deținut.”

În Penitenciarul din Suceava, „Calea adevărului” era inscripția de pe parul cu care deținuții,  atârnați cu picioarele în sus, erau loviți la tălpi, peste palme și șezut. „Am avut parte de șocuri cu curent electric până la leșin, de «pisică», de ace pe sub unghii, de testicule bătute cu creionul; nu mai amintesc palmele, șuturile, ghionturile, înjurăturile. Pe fete le batjocoreau. Iată dar chinurile de care am avut parte timp de aproape un an, zi de zi, la Suceava. Gemeau parcă și zidurile închisorii, anchetatorii-călăi nu mai pridideau, oamenii în oraș începeau să-și dea seama de grozăviile ce se petreceau în închisoare”, povestea Eugen Măgirescu.

În aprilie 1949, după un simulacru de proces, a fost condamnat la alți 12 ani de muncă silnică pentru uneltire. În foaia sa matricolă penală, la „descrierea pe scurt a faptului” e trecut doar „activitate legionară”. După ce a primit condamnarea, a fost transferat de la Suceva în Penitenciarul din Pitești, și așa a ajuns, de la marginea iadului, în adâncul lui.  

„Prin iulie s-a dat ordin să predăm tot ce aveam pe noi și ne-au lăsat în celulă în pielea goală. Gardienii au început cu înjurăturile și au continuat cu bătaia pentru toate nimicurile. Pentru motive din cele mai imaginare, eram crunt bătuți, atât în celule cât și pe culoare. Când ne duceau la baie, odată pe lună, eram înșirați în pielea goală pe culoarele celularelor, iar paznicii, pe două coloane, cu bâte, ne croiau din răsputeri și ne goneau pe scări. Unii băteau niște toace, alții în fiarele caloriferelor de pe coridoare, iar noi cu zeghile pe cap, nu cumva să vedem ceva și să stricăm secretul. În timp ce ne aflam sub duș, gardienii continuau să ne pândească; dacă vreunul din noi ridica ochii din pământ, atunci ne scoteau pe toți imediat afară și, în ghioage, ne băgau într-un fel de beci cu apă amestecată cu murdărie de om de la canalizare; ne țineau acolo în frig și cu apa murdară până la glezne. Mâncarea a devenit simbolică, bătaia zilnică, pentru toate motivele inventate de acești primi «educatori». Totul era un iad”, își amintea fostul deținut politic. 

În 1950, Sfintele Paști au picat într-o zi de 9 aprilie. În acea duminică, Eugen Țurcanu, fost coleg de la Facultatea de Drept din Iași, cu un an mai mic, i-a aplicat prima lecție de „reeducare”: „bătaie în cap, pentru îndobitocire; bătaie în față, pentru desfigurare; mii de lovituri în spate, sub coaste, în plex, la tălpi. Zeci de leșinuri și iar de la capăt, ore întregi”, enumeră Eugen Măgirescu. 

Îl băteau ca să „demaște”, ca să spună „adică tot ce nu am spus la ancheta Securității din Suceava. A trebuit să spun și să exagerez fel de fel de lucruri. Mi-am acuzat părinții, logodnica, prietenii, pentru lucruri mici, bineînțeles, despre care îmi dădeam seama sigur că nu au caracter penal, dar pentru conștiința mea aceasta era o grozăvie! 

«Reeducatorii» erau precis informați de o serie de lucruri, pe care le mai cunoșteam eu, pentru că trecuseră până atunci sute de tineri prin «moara lui Satan» și toți au fost obligați să demaște tot ce știau și tot ce li se păruse. După aceea, m-au luat iar la judecat și la bătut: de ce am învățat carte, eu, fecior de țăran; de ce nu m-am făcut muncitor? «Ai vrut să te faci prefect, mă?» Și dă-i, și dă-i! După ce-au crezut ei că despre alții nu aș mai avea mare lucru de demascat, a urmat «demascarea personală». Trebuia să mă autobatjocoresc, să spun că am fost un prefăcut, un hoț, un escroc, că i-am mințit pe alții. Mi-am dat seama ce vor și m-am scuipat singur cât au vrut ei.”

Mai apoi, în celule numite „zăcători”, celor mărunțiți deja fizic și psihic le erau predate lecții de marxism. Cu trupurile vinete de lovituri și cu inimile zdrobite, citeau cărți de propagandă și cântau în cor cântece comuniste, învățau despre istoria Partidului Comunist și despre materialismul dialectic și istoric.  

Mărgirescu a intrat, în scurt timp, în rândul „reeducatorilor - călăi” și a făcut parte chiar din „comitetului de reeducare” al lui Eugen Țurcanu. 

„Gândeam că fiecare om este ca un metal”, mărturisea el. „Acestea se topesc cam de la 140 de grade temperatură în sus, iar unele se topesc aproape de 2000 de grade, dar tot se topesc. Așa și oamenii. Unii au cedat imediat, de groaza pușcăriei; alții la câteva palme, iar unii la mii și zeci de mii de ciomege și alte chinuri, dar tot au cedat. Chiar și moartea este o dovadă că au cedat, orice ar spune oricine! A depins de constituția fiecăruia și de locul, ca să zic așa, ce l-a avut pe scara lui Mendeleev. Esențialul este că, înainte de a fi fost supuși la aceste torturi și chinuri inimaginabile, noi, cei închiși, am fost poate mai oameni decât cei rămași afară. Dar cine să înțeleagă acest adevăr ? Cei care afirmă că, dacă ar fi fost ei în locul nostru, nici nu ar fi stat de vorbă cu Țurcanu, sau pur și simplu i-ar fi întors spatele? Aceștia uită cât de puternici erau Țurcanu și ai lui și pe cine aveau ei îndărătul lor, cât de slabi, de anemiați și de desfigurați în bătăi eram noi. Aceștia uită sau poate că nu știu de așa numita «lege de aur» a demascărilor. Nu numai că cine făcea pe el, de durere sau de spaimă, trebuia să-și mănânce fecalele. Se uită sau poate nu se știe, de asemenea, că în ziua de Bobotează se organiza o ceremonie satanică, la care parodiindu-se botezul, deținuții erau obligați să servească, în loc de sfânta aghiazmă, o gamelă cu urină, luată din hârdăul în care ne făceam cu toții nevoile.

Nimeni nu îndrăznea să se opună și nici nu incerca vreo rezistență, căci ar fi fost imediat zdrobit. Tot ce era anticomunist trebuia să dispară sau să fie complet dezumanizat”, spune Eugen Măgirescu în spovedania sa.

 

                                                                                 * * *

Despre Măgirescu, Ioan Muntean scrie în cartea sa, „La pas, prin «reeducările» de la Pitești, Gherla și Aiud”: „Fiindcă la Suceava fusese unul din cei mai categorici adversari ai reeducării lui Bogdanovici (cu care fusese coleg) și încă și mai împotriva lui Țurcanu, acesta l-a luat la Camera 4 Spital încă înainte de începerea demascărilor celor cu pedepse mari. Eugen avea de excutat 15 ani. Cu metodele lui, care nu au dat greș decât la morți, Țurcanu l-a întors pe dos pe Măgirescu și bineînțeles că nu cu vorba. Și iată-l pe durul Măgirescu, reeducat după înmuierea oaselor, folosit apoi într-un Comitet de reeducare de la Subsol, din ultima etapă. 

La Gherla a fost scos la muncă la frizerie, iar după plecarea echipei țurcane a redevenit Eugen Măgirescu, cel de dinainte de «cutremur». N-a fost implicat în procesul acelora, căci nu jucase un rol de vârf, fusese o unealtă terorizată, și la anchetă a arătat adevărații vinovați, securiștii.” 

 

A fost un călău Măgirescu? Un trădător și-un nevolnic? Eu i-am aflat povestea după ce i-am citit poeziile. 

 

                                                                   * * *

Tatăl lui Eugen Măgirescu, Nicolae Măgirescu, a luptat în al doilea război mondial și a căzut prizonier la ruși. 

Fratele cel mare al lui Eugen Măgirescu, Nicolae (n.1919), a fost căpitan de aviație. Invalid de război, decorat cu «Crucea de fier» și cu ordinul «Mihai Viteazul». Avea piciorul drept amputat, dar în mai 1948, doar pentru că făcuse parte din Mișcarea Legionară, a fost arestat și condamnat la 7 ani de închisoare. Pe care i-a executat în Penitenciarul Gherla. 

Al doilea născut, Eugen Măgirescu (n.1922), a pătimit cu totul 18 ani în închisoare. 3 ani - din pedeapsa primită în 1942, iar restul - condamnarea din 1949, pentru „uneltire”, plus un supliment de 3 ani. A trecut prin Penitenciarul Suceava, prin cel de la Pitești, prin Gherla, Jilava, Aiud, Galați, Periprava. 

Leonida Măgirescu (n.1924), al doilea fratele al lui Eugen Măgirescu, a fost arestat și el în septembrie 1951 și a fost închis în Penitenciarul Bacău pentru că „a știut de’o organizație Legionară și nu a divulgato” (sic!).

Mezinul, Cedric Măgirescu (n.1927), a fost arestat în mai 1949 și condamnat la 3 ani de „temniță grea” pentru uneltire. A trecut prin Penitenciarele din Iași, Pitești, Poarta Albă, Peninsula - Valea Neagră și Galeșu. A fost eliberat în februarie 1953, dar în ianuarie 1960 a fost arestat din nou și condamnat la încă 3 ani.

În anii ‘50, când Ecaterina avea bărbatul prizonier în Siberia și pe toți cei patru băieți închiși, întâmplarea i-a adus pe frați unul în fața altuia, prin temnițele comuniste.

„Și Piteștiul, și Gherla au fost dureroase locuri de întâlnire, de revedere a fraților”, scrie Eugen Măgirescu. 

La Pitești, l-a întânit pe fratele cel mic, pe Cedric. „I-am admirat ținuta demnă și bărbătească, în una din plimbările prin iadul de la Pitești”. La Gherla s-a întânit cu Nicolae, „cel mai mare, martirul invalid de război, cu care m-am înțeles din priviri. În cei 18 ani de detenție, am creat în memorie 309 poezii; recent (n.r. - cartea e scrisă în 1987) le-am așternut pe hârtie, una dintre ele fiind intitulată «Ochii fratelui», ai fratelui meu Culai.”

Eugen Măgirescu a fost eliberat din Aiud la 11 mai 1963. Tot restul vieții, a fost hărțuit în continuare; Securitatea Statului îi confisca poeziile pe care el încerca să le aștearnă pe hârtie, ca să nu le uite. În 1987 a scris spovedania „Moara Dracilor”, iar la scurtă vreme a plecat la Dumnezeu.

„Când am intrat în cameră și am văzut fețele celor de pe priciuri, care semănau cu fața mea din oglindă, tot curajul pe care-l avusesem în altercația cu Țurcanu dispăru. Deznădejdea îmi cuprinsese din nou ființa. (...) Până să ajung la locul meu pe prici, am avut răgazul să-i privesc pe toți în ochi, deoarece nu era decât Măgirescu în cameră. Acesta mi-era drag chiar și atunci când mă lovea, pentru că loviturile lui erau ponderate și știa când să se opreasca, nelovind cu ură. Personal, nu-i reproșam nimic. Când îi văzusem trupul la baie, cu cicatricele adânci ale rănilor primite în atâtea torturi, orice resentiment față de el, în fața acelui schelet săpat de răni, dispăruse fără urmă.” („Mărturisiri din mlaștina disperării”, Dumitru Bordeianu)

Sursa:

1. „Poeți după gratii”, vol.2 - Arhiva Asociației foștilor deținuți politici din România (1993)

2. „MOARA DRACILOR - Amintiri din Închisoarea de la Pitești”, Eugen Măgirescu, Editura Fundației Culturale Fronde 

3. „Mărturisiri din mlaștina disperării”, Dumitru Bordeianu, Editura Scara