ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Uitați și ignorați și... acum!
Constat că și acum, la 80 de ani de la bătăliile din Cotul Donului și Stepa Kalmucă, zecile de mii de militarii români căzuți în lupte, răniți sau luați prizonieri sunt uitați și ignorați de autoritățile civile și militare, de institute, muzee, arhive și chiar de asociațiile veteranilor și pentru cultul eroilor, care au organizat, în ultimul timp, numeroase activități comemorative pentru... alte evenimente!
O frază, o propoziție, un cuvânt, cel puțin, de aducere aminte, cred că se impunea din partea tuturor!  - col. (r) Alesandru Duțu, istoric
 
În această încleștare uriașă, ce a avut un rol hotărâtor asupra desfășurării celei de-a doua conflagrații mondiale, România a avut o participare semnificativă. Dând curs solicitărilor lui Hitler, Ion Antonescu a decis, la începutul anului 1942, să participe la viitoarea ofensivă de vară a Wehrmahtului, cuantumul forțelor situându-se la nivelul campaniei anului 1941.
 
 
Angajamentul lui Ion Antonescu a trezit reacții puternice la nivelul conducerii armatei române. Generalul Iosif Iacobici, șeful Marelui Stat Major, a protestat, cerând, la 8 ianuarie 1942, printr-un memoriu, ca forțele ce vor fi angajate să fie cât mai mici cu putință. El a fost demis din funcție, în locul său fiind numit generalul Ilie Șteflea. Mareșalul Ion Antonescu s-a confruntat și cu opoziția Partidului Național Țărănesc și a Partidului Național Liberal, liderii acestora, Iuliu Maniu și Constantin I.C. Brătianu, deși nu cunoșteau valoarea corpului expediționar, cerând păstrarea trupelor în țară. În pofida acestor proteste, Ion Antonescu și-a respectat promisiunile și a trimis, începând cu luna iunie 1942, peste 27 de divizii pe frontul de est. Unele dintre ele au fost îndreptate spre Stalingrad, iar altele în Caucaz.
 
Pe 25 octombrie 2015, a fost inaugurat primul cimitir al soldaților români căzuți la Stalingrad, pe teritoriul Rusiei. Despre acest subiect puteți citi aici. 

În marea încleștare de pe Volga au luat parte două armate române. Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu și încadrată în Grupul de armate „B” a fost dispusă, începând cu 10 octombrie 1942, în marele cot al Donului, într-o fâșie largă de 148 km, între Kletkaia și Suhoi Donețk. Limita dinainte a apărării se afla în cea mai mare parte la sud de Don, cu excepția celor două capete de pod de la Kletkaia și Serafimovici, deținute de sovietici. La dreapta se afla Divizia 376 infanterie germană din Armata 6 germană, iar la stânga Armata 8 italiană. Armata 3 a avut în compunere patru comandamente de corp de armată (1, 2, 4, 5), opt divizii de infanterie (5, 6, 7, 9, 11, 13, 14, 15), două de cavalerie (1 și 7), efectivul ridicându-se la 143.336 de militari. La începutul lunii noiembrie 1942, în fâșia de apărare a armatei a fost dislocat Corpul 48 blindat german, în compunerea căruia au intrat Divizia 22 tancuri germană și Divizia 1 blindată română. El a fost subordonat, însă, Grupului de armate „B”, care putea decide angajarea lui pe front.

Comandamentul armatei a adoptat un dispozitiv operativ pe un eșalon, rezerva fiind constituită din Divizia 15 infanterie (ce avea doar cinci batalioane) și Divizia 7 cavalerie. Marilor unități le-au revenit fronturi întinse ce depășeau cu mult posibilitățile, un alt neajuns fiind lipsa armamentului antitanc. De asemenea, datorită iernii timpurii și proastei organizări a serviciilor, echiparea și hrănirea trupelor au avut mult de suferit. Un alt element important a fost limitarea drastică a libertății de mișcare a comandamentelor românești de către Grupul de armate „B”, orice acțiune desfășurată cu mai mult decât o companie având nevoie de aprobarea acestuia. Totodată, comandamentele germane, preocupate exclusiv de soarta confruntării de la Stalingrad, au neglijat informațiile puse la dispoziție de Armata 3 română, care duceau la concluzia pregătirii de către sovieticii a unei mari ofensive.
 
În zorii zilei de 19 noiembrie 1942 (orele 5.20), pe întuneric și pe ceață deasă, Frontul ,,Sud-Vest” sovietic a declanșat în Cotul Donului o puternică pregătire de artilerie, cu o intensitate deosebită în zona Kletskaia (la Corpul 4 armată, în sectorul Detașamentului ,,colonel Voicu” și în flancul drept al Diviziei 13 infanterie) și la vest de Serafimovici (la Corpul 2 armată, în sectorul Diviziei 14 infanterie și la joncțiunea cu Divizia 9 infanterie). 
Aflat în zona de acțiune a Corpului 1 armată (la flancul drept al Corpului 2 armată, unde sovieticii executau lovitura principală), plutonierul t.r. Ion Constantinescu rememora astfel pregătirea de artilerie sovietică: ,,Brusc s-a spart liniștea. Un urlet sinistru declanșat din gurile întregului arsenal de luptă străbătu văzduhul. Parcă luase foc tot frontul. Artileria grea gemea sub focul puternic al loviturilor, artileria spinteca cu șrapnele, brandturile urlau ca haitele de lupi, katiușele, noua armă rusească, zguduia pământul cu un zgomot infernal. Prima linie de foc asupra pozițiilor românești devenise un vacarm. Ore în șir, uraganul s-a dezlănțuit cu furie asupra pozițiilor românești cutremurând pământul. Era 19 noiembrie, o zi ce nu putea fi uitată”. 

După pregătirea de artilerie, realizând o superioritate zdrobitoare pe direcțiile de efort (6/1 în zona Corpului 4 armată și 9/1 la Corpul 2 armată), infanteria sovietică, însoțită de tancuri, susținute de artilerie, a trecut la contraofensivă, urmărind străpungerea frontului pe văile Țuțkan și Kletskaia și executarea unor atacuri concentrice spre Perelazovski pentru a încercui și distruge trupele de la centru și flancul drept al Armatei 3 și a-și dirija apoi forțele spre Kalaci și râul Cir. 
 
Pe valea Kletskaia, în sectorul Diviziei 13 infanterie (comandant: generalul Gheorghe Ionescu-Sinaia), care se apăra pe un front de 8 – 10 km, sovieticii au realizat o superioritate de forțe de 6/1 pe km de front. După pregătirea de artilerie (între orele 5.30 – 6.30, cu brandturi de calibru mare și mijlociu, katiușe, artilerie grea etc., în special asupra satului Gromki, unde se afla comandamentul infanteriei marii unități) a pornit la atac (orele 6.30) primul val de tancuri (cu infanterie purtată și remorcată), urmat de formațiuni de infanterie. 

Dacă, inițial, înaintarea blindatelor sovietice a fost ,,foarte prudentă și chiar timidă”, oprindu-se pentru puțin timp pe linia infanteriei române, al doilea val de tancuri a atacat (orele 7.30) în viteză, în coloane și grupuri de câte 3 – 5 blindate, pătrunzând în spatele poziției ocupată de infanteria română, distrugând pozițiile artileriei și posturile de comandă. În acest timp, infanteria sovietică a atacat în flancurile subunităților de infanterie. În final, inamicul a pulverizat dispozitivul de luptă al diviziei, respingând trupele române, atât spre est, cât și spre vest, pătrunzând, apoi, în Gromki (orele 13.00) și în Salamakovski (în seara zilei). Sub presiunea inamicului, unitățile diviziei au continuat lupta în retragere, în timp ce comandamentul s-a retras la Ivanușinski.
 
Prin spațiul liber rezultat în urma înfrângerii Diviziei 13 infanterie, un grup de 12 tancuri sovietice a pătruns, spre Raspopinskaia (în spatele Regimentului 27 infanterie), în zona de acțiune a Diviziei 6 infanterie (comandant: generalul Mihail Lascăr), vânătorii de tancuri și artileriștii români opunându-le o aprigă rezistență. Nedispunând de proiectile speciale și cu efect asupra tancurilor, bateria 2 din Regimentul 16 artilerie a fost ,,călcată de tancuri, tun cu tun, și scoasă din funcțiune”, cu toate că s-a tras în tancuri de la o distanță de numai 5 metri. 
 
La orele 10.00, trupele sovietice au ajuns și în fața poziției de rezistență a Diviziei 15 infanterie (comandant: generalul Ioan Sion), blindatele ,,sfărâmând tot materialul anticar prin călcare și trăgând cu tunurile, mitralierele și grenadele asupra infanteriei adăpostite în gropi”. Lupte grele s-au dat pentru înălțimile cu cotele 188,1 și 186. 
Concomitent, sovieticii au rupt legătura dintre Detașamentul ,,colonel Voicu” și Divizia 13 infanterie, obligând Detașamentul să se retragă (a doua zi) spre Divizia 1 cavalerie (comandant: generalul Constantin Brătescu), atacată și ea puternic, împreună cu care a intrat în subordinea Armatei 6 germane (în noaptea de 19 spre 20 noiembrie 1942), primind misiunea să asigure flancul stâng al Corpului 11 armată german, care se retrăgea, sub presiunea inamicului spre Stalingrad. 
 
La sud de Serafimovici, inamicul a atacat (orele 5.20) în sectorul Diviziei 14 infanterie (comandant: generalul Gheorghe Stavrescu), la fiecare din cele 3 grupări ale marii unități cu câte 50 – 60 de tancuri, cu desant ambarcat pe ele, la fiecare din cele trei grupări tactice ale marii unități. În sectorul Grupării ,,Centru” (Regimentul 39 infanterie), cu toate că infanteria inamică a fost oprită de focul militarilor români, tancurile sovietice au pătruns în spatele poziției de luptă a unității care, deși încercuită, a rezistat timp de nouă ore, în lupte fiind ucis comandantul unității, colonelul Constantin Simionescu. Proiectilele tunurilor anticar de calibru mic și mijlociu nu au avut niciun efect asupra blindatelor sovietice T.-34, ricoșând pe cuirasă și explodând în aer. Ca urmare, acestea au călcat totul sub șenile, pulverizând pozițiile de luptă ale trupelor române, care s-au retras, pe fracțiuni mici, în panică, părăsindu-și pozițiile. 

„Tancurile pătrunse în poziția noastră de apărare – își amintea sublocotenentul Gheorghe Cojocaru din Regimentul 12 dorobanți din Divizia 5 infanterie – au distrus prin foc și călcare sub șenile, tunurile antitanc și cuiburile de arme automate, fărâmițând în timp scurt centrele de rezistență”. 
Mulți militari români au fost încercuiți și luați prizonieri, după ce au făcut inutilizabil armamentul din dotare. Datorită ceței dese, aviația română nu a putut acționa, la fel și artileria. 
Atacuri puternice au fost executate și la vest de valea Țarița, la Divizia 5 infanterie (comandant: generalul Nicolae Mazarini). 

În încercarea de a bloca înaintarea inamicului, Grupul de armate ,,B” a ordonat Corpului 48 blindat să se deplaseze către nord-vest (spre Bolșoi) pentru a se opune trupelor sovietice care înaintau pe valea Țarița, spre Perelazovski. Îndeplinind ordinul, Divizia 22 blindată germană a ajuns la Petshani, unde a angajat lupta cu tancurile sovietice, iar Divizia 1 blindată română în zona Zirki, Korotovski (pe valea Țariței, la 20 km sud față de limita dinainte a apărării), urmând ca a doua zi să reia deplasarea spre Bolșoi. Generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 române, a considerat că generalul Ferdinand Heim, comandantul Corpului 48 blindat german, ,,a făcut eroarea de a nu acționa cu amândouă diviziile alăturate”, decizia lui ducând la izolarea lor și la acțiuni separate.

Cu toate eforturile făcute de trupele române, inamicul a ajuns la Evtarovski (orele 16.30), Manoilin (orele 20.30) și Kalmikov (orele 21.00), realizând două pătrunderi în dispozitivul Armatei 3: între văile Țuțkan și Țarița, largă de 15 – 18 km și adâncă de 15 km, și alta la sud-vest de Kletskaia, largă de 10 – 12 km și adâncă de 35 – 40 km. Pe restul frontului, atacurile inamicului au fost oprite. 

Sintetizând drama trăită de militarii români în aceste lupte, tot generalul Petre Dumitrescu consemna: ,,Este o datorie sfântă pentru mine să arăt că infanteria noastră și-a făcut cu prisosință datoria; a stat neclintită, dar frontul ei subțire a fost ușor străbătut de masele de care puternice, contra cărora nu avea mijloace să lupte. Infanteria noastră a primit cu bravură admirabilă lupta neegală cu un adversar mult mai numeros, mai tare și invulnerabil. S-a jertfit, cu onoarea nepătată, pe pozițiile ce i s-au încredințat ca să le apere «fără gând de retragere». Toate sforțările eroice făcute de unitățile noastre nu au putut sluji decât la limitarea breșelor”. Referindu-se la cauzele succesului inamic, comandantul Armatei 3 aprecia că factorul determinant l-a reprezentat folosirea în masă a tancurilor grele împotriva unor trupe lipsite de apărare antitanc, eficace și suficient de numeroasă. Relevant în acest sens este faptul că acolo unde infanteria inamică nu a fost însoțită de tancuri ea a fost respinsă ușor, înregistrând pierderi mari.

VIDEO: