Grecu Gheorghe avea 35 de ani în mai 1948, când a fost arestat de Siguranța Statului. A fost condamnat atunci la 3 ani de închisoare pentru că „a făcut parte dintr-o organizație subversivă”. A executat dublu. Patru ani mai târziu a fost arestat din nou și condamnat la 23 de ani de muncă silnică. A fost eliberat în 1964, cu decretul. 

Autoritățile române s-au prefăcut că vor să afle adevărul și să facă dreptate și l-au audiat pe Grecu Gheorghe când acesta avea 95 de ani de viață, din care 14 irosiți în închisorile din Jilava, Aiud, Gherla, Ocnele Mari. Fostul deținut politic și-a scris declarația de mână, folosind mereu timpul prezent. „Sunt arestat”, „sunt bătut”, „sunt eliberat”. „Sunt”. Pentru el nu exista timpul trecut, ci doar o continuă retrăire a acelor ani. 

„Eram cunoscut de către autorități ca fiind membru al Mișcării Legionare și în continuare simpatizant al acesteia, după scoaterea ei în afara legii de către regimul antonescian, după anul 1941.

Ȋn anul 1948 eram funcționar la o organizație afiliată Ministerului Agriculturii – «CAPS» - ce avea ca activitate gestionarea lemnului.

Ȋn data de 14 mai 1948, în timp ce mă aflam la domiciliu, sunt reținut de către mai mulți lucrători ai Siguranței Statului, fără a mi se comunica motivul reținerii (și) nu mi s-a dat niciun act în acest sens. Casa a fost încercuită de 7-8 lucrători ai siguranței, s-a făcut percheziționarea locuinței fără prezentarea vreunui mandat ori motiv care să justifice această activitate. Ȋmi sunt luate doar actele și sunt condus la sediul din Calea Plevnei, la Malmaison, (iar) ulterior sunt dus în arestul din sediul Ministerului de Interne. Ținut două săptămâni, sunt lăsat în celulă fără a mi se spune nimic. După acest răstimp, sunt preluat, iar timp de 10 zile, noaptea sunt scos și bătut sălbatic, prin diferite procedee de tortură. Legat cu capul în jos, între două birouri, sunt bătut la tălpi până la leșin. Mi se cere să declar ceea ce organizam. Nu aveam ce să declar în sensul ăsta, însă datorită bătăilor groaznice aplicate în fiecare zi, nu mai puteam din cauza bătăilor și durerilor, recunosc că am vrut să desfășor niște activități, conștient fiind că aceste torturi vor continua până în momentul în care voi declara ceva. 

Condițiile detenției de aici erau groaznice, fără posibilități de odihnă, ajutor medical, iar mâncarea nu asigura minimul necesar existenței. Nu am beneficiat în timpul anchetei de asistență juridică ori de dreptul la apărare. După începerea bătăilor am fost doar văzut, probabil să se pronunțe dacă voi rezista «tratamentului» la care urma să fiu supus, de către medicul arestului. Nu am dreptul la corespondență, vizite ori informări cu privire la ceea ce se întâmplă afară, fiind supus unui regim de izolare completă.

Ȋn primăvara anului 1949 sunt judecat de către Tribunalul Militar Secția II și sunt condamnat la executarea a trei ani închisoare pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale. Neputându-se proba activitatea de subminare a ordinii sociale, mi se impută mai multe neglijențe legate de serviciu.”

„Sunt trimis la închisoarea Jilava. Sunt încarcerat în reduitul Jilavei – camera neagră, unde rămân 8 zile. Condițiile detenției erau de exterminare. Dreptul la plimbare afară nu era zilnic, ci la intervale neregulate de timp, de la 7-8 la 10-15 zile. Mâncarea puțină nu asigura zilnicul necesar existenței, existând în permanență o stare de înfometare. Comportamentul gardienilor era arbitrar, brutal și umilitor la adresa noastră. 

Cel mai chinuitor lucru era lipsa apei. Dacă celulele aveau capacitatea de maximum 25 de persoane, erau introduși aproape 60 de deținuți. Apa puțină nu ajungea decât să o atingem cu gura. Era vară, și stăteam îmbrăcați doar în chiloți.

Sunt mutat la închisoarea Aiud în anul 1950. Eram 8 inși în celule. Toți eram întinși pe jos și la apelurile de dimineață și seară ridicam doar o mână, din cauză că, din cauza lipsei de mâncare, nu ne puteam ridica nici în picioare. Menționez faptul că deși unul dintre deținuți moare în aceste condiții, timp de trei zile îl ținem printre noi doar pentru a primi și porția lui de mâncare. Era cel mai chinuitor lucru, exista posibilitatea, lucru care se și întâmplă în acest timp la Aiud, să se moară din lipsa mâncării. 

Cu viață au scăpat majoritatea celor cu vârste până la 40 de ani, restul, bolnavi cronici ori în vârstă, mor din cauza foametei.  

 

Auzind că este nevoie de oameni care să lucreze la construcția unui canal la Marea Neagră, trebuia să plec, fapt pentru care declar că sunt liberal. Sunt dus timp de două săptămâni la Cernavodă, ulterior la Valea Neagră. Aici viața deținuților politici era chiar mai grea decât la închisoare. Fiind o colonie de muncă forțată, se muncea până la epuizare. Dacă dimineața mergeam singur la muncă, seara eram adus de către alți doi deținuți. 

Sunt salvat de primul pachet, pe care-l primesc din partea surorii mele. Nu am avut dreptul la vizită ori corespondență. Acest pachet, cu alimentele primite, mă reface din punct de vedere fizic. Aici mi se împlinește termenul pedepsei. Sunt asigurat că sunt eliberat, trimis în colonia Ghencea, dar de aici sunt trimis la Ocnele Mari. Aici majoritatea erau necondamnați, fiind cei cu pedepse administrative. Primesc și eu o astfel de pedeapsă administrativă, dar nu cunosc motivul pentru care am primit-o. Prima dată 12 luni, ulterior încă una de 60 luni. 

Trebuia să lucrăm în fabrică, am învățat tâmplăria. Dintre deținuți, unul dintre aceștia, ZOICAN, informator pentru personalul închisorii angajat, dar și un lider și conducător al deținuților, datorită unor rebuturi din debitare, mă ia împreună cu Alimănescu și încă unul dintre deținuți și mă acuză de sabotaj în fabrică și sunt bătut de aceștia timp de aproximativ 4 ore. Ulterior am putut constata că această metodă era aplicată la Pitești, «bătăi pentru reeducare». Sunt introdus într-o gheretă din curte și lipsesc de la apel. ZOICAN spune că sunt descoperit de el ca sabotor și sunt cercetat de acesta. Am văzut acordul conducerii închisorii pentru această activitate. Sunt trimis la Gherla, unde aflu ceea ce se întâmplase la Pitești. Sunt scos în atelier, la muncă. Sunt eliberat în anul 1954 de aici, din această închisoare.”

„Odată cu eliberarea mea am dorit să mă angajez, reușind să o fac la Trustul de Instalații al Capitalei, ca tinichigiu. Ȋn continuare nu am mai depus niciun fel de activitate de organizare, însă am mai discutat unele dintre probleme cu apropiații.

Cu toate acestea, în luna aprilie – mai 1958 (n.r. – a fost rearestat la 16 august 1958), casa îmi este înconjurată de către lucrători ai Securității Statului, îmi este efectuată o percheziție a locuinței, mi se ridică din nou mai multe cărți, însă nu este găsit nimic care să mă compromită. Sunt reținut, fără a mi se prezenta niciun motiv ori vreun act care să justifice această măsură. A urmat ancheta ce s-a desfășurat la sediul Ministerului de Interne, cât și la un sediu din str. Uranus. Ancheta se efectuează atât cu bătăi bestiale pe care le primeam, torturile la care eram supus, dar și (cu) o tortură psihică îngrozitoare. Trebuia să declar, chiar dacă nu aveam nimic de declarat, cu privire la nume de persoane cu care intrasem în contact. 

Nici de această dată nu mi se asigură niciun drept fundamental: la apărare, informare, vizite, asistență juridică, tratamentul de care beneficiam în arest fiind unul exterminator, compus din (privare de) alimentație, odihnă, plimbări la aer, condiții igienico-sanitare și comportamentul violent, brutal, umilitor la care erai supus atât de către anchetatori, personal angajat al Securității Statului, cât și (din partea) celor care asigurau paza arestului.

Ȋn baza declarațiilor date în aceste condiții, se formează un grup de aproximativ 30 de persoane cărora ni se înscenează un proces ce are loc la Tribunalul Militar, președinte fiind Col. Petrescu, șeful grupului fiind PUIU ATANASIU. Personal, deși nu existau probe sau material probator la dosarul cauzei, sunt condamnat la executarea unei pedepse de 23 de ani muncă silnică. Diferența era acum că (în) toate transporturile în care sunt angrenat sunt legat în lanțuri.

Ȋn continuare sunt arestat în închisoarea Jilava, cu mici întreruperi, fiind mutat chiar în lagărul din Ghencea, ambele locuri fiind locuri de triere și tranzit al deținuților considerați politici, și doar în anul 1961 sau 1962 ajung în închisoarea de la Aiud. 

Deși pentru început sunt pus la munci de bucătărie, seara, la un club din incinta închisorii, trebuia să vorbesc despre crimele lui ZELEA CODREANU și despre dezicerea de acesta. Acest lucru făcea parte din cunoscuta «reeducare prin culturalizare». Era coordonată personal de către directorul închisorii, Colonel Crăciun. Tot acesta dispunea și măsurile de pedepsire în cazul în care nu ne conformam. Vorbind și eu, spun faptul că, deși era acuzat de crimă, C.Z. Codreanu se afla în legitimă apărare. Este motivul pentru care în continuare, pentru o perioadă de mai mult de un an, sunt izolat și închis în cele mai grele condiții în «Zarca» Aiud-ului, de unde sunt scos cu 25 de zile înainte de eliberarea noastră din anul 1964, în urma grațierii tuturor deținuților politici.

Și în această perioadă a detenției mele a trebuit să suport un tratament umilitor, batjocoritor, la limita subzistenței sau sub această limită, toate acestea având ca scop discreditarea noastră. Chiar și după eliberare, până în anul 1986, când reușesc să părăsesc țara, sunt urmărit, hărțuit chiar de către lucrători de securitate, în continuare purtând un stigmat social ce venea din statutul de «legionar» ori «fost deținut politic», fapt ce a afectat întreaga mea familie, în viața socială, școlară ori profesională. 

Deși pedepsele ce mi-au fost aplicate fac referire la niște prevederi legale, le consider injuste, fără probe, nedrepte, arbitrare și abuzive, care îmi crează un imens prejudiciu și o atingere la viața mea personală, motiv pentru care solicit identificarea și tragerea la răspundere penală a celor ce se fac vinovați de cele ce mi s-au întâmplat.”

 

FOTO: Grecu Gheorghe (în mijloc) cu Nae Roșca și Virgil  Totoescu, la Aiud. Septembrie 2009. sursa - www.buciumul.ro

Șapte ore și jumătate a fost audiat Grecu Gheorghe de către procurorul militar ce instrumenta dosarul 82/P/2007. Era 4 martie 2008. Ȋn 2010, dosarul 82/P/2007, intitulat generic „Procesul Comunismului”, a fost clasat de Parchetul General. 

Doi ani mai târziu, fostul deținut politic a trecut la cele veșnice. 

VA URMA: Patimile Părintelui Justin Pârvu în închisorile comuniste