Un măturător de străzi avansat la rangul de om de serviciu, și apoi crescut de partidul comunist până în poziția de șef de închisori. Un analfabet bâlbâit care dispunea de viețile oamenilor. Un criminal odios care nu a plătit niciodată pentru faptele sale. Nu pe pământ. Acesta era Nicolae Moromete, zis și Maromet. 

 

„Într-o zi, când Maromet trecea să își vadă robii, sub priviri îi căzu o maximă scrisă pe peretele unei celule: «Cine știe să moară nu va fi niciodată rob» (Seneca - filozof roman, sec. I d.H.). Înfuriat peste măsură, Maromet le-a strigat celor din camera respectivă:

- Care p... mă-tii ești Seneca, mă?! Ieși afară!!!

Liniște.

- N-auzi, mă?! Ieși, mă, afară!!!

Aceeași liniște mormântală. Spumegând de mânie, Maromet se adresă unuia dintre însoțitorii săi:

- To... to... tovarășe mi... mi... milițian, mergi la Grefă și adu-mi tabelul camerei! Îl învăț eu minte pe Seneca!!!

Milițianul îi aduse tabelul și Maromet îl citi cu insistență de câteva ori, dar Seneca - nicăieri! Pentru că între timp se instalase o atmosferă de groază care nu prevestea nimic bun, un student îi spuse:

- Domnule comandant, Seneca a plecat de dimineață la tribunal, pentru că astăzi avea termen și probabil că se va întoarce după-masă.

După ce îl înjură și pe student, luminat, Maromet i se adresă din nou milițianului :

- Mergi în poartă și, când o veni Seneca de la Tribunal, să mi-l aduci mie! I-arăt eu lui Seneca, Dumnezeii mă-sii!  

După mai bine de jumătate de secol care a trecut de atunci, mă întreb dacă milițianul l-o mai fi așteptând și acum pe Seneca, în poarta închisorii.”

Nicolae Gh. Moromete s-a născut la 13 mai 1912 în comuna Valea Ungureni, raionul Vedea, Regiunea Pitești. Tatăl său trăia din munca câmpului și avea un hectar de teren arabil. A decedat în 1916, când fiul avea doar 4 ani. 

Nicolae Moromete a reușit să termine cinci clase elementare și, de la vârsta de 12 ani, a lucrat pe câmp, cu mama lui. Ȋn 1934 a fost încorporat militar la Batalionul 11 Transmisiuni București și a fost lăsat la vatră cu gradul de caporal. 

Ȋn 1935 s-a angajat la primăria orașului București, mai întâi ca măturător de stradă, apoi ca om de serviciu (camerist). „Din perioada cât a muncit la fosta primărie București, este cunoscut ca un element muncitor și cinstit”, se precizează în dosarul său de cadre, aflat în arhiva CNSAS.

Ȋn anul 1941, Nicolae Moromete a fost concentrat la Batalionul 11 Transmisiuni și „a luat parte pe frontul anti-sovietic” până în 1944. A îndeplinit funcția de telefonist, fiind decorat cu „Bărbăție și Credință” și „Centenarul”. După 23 august 1944, el a participat pe frontul anti-hitlerist până la Budapesta, când a fost desconcentrat.

Ȋn 1945 el s-a întors la meseria de om de serviciu în primăria Capitalei. Și probabil că așa ar fi ieșit la pensie, dacă în calea destinului său n-ar fi apărut Partidul Comunist Român, în care el s-a înscris, în același an. 

După ce a făcut un „curs de partid”, Nicolae Moromete a fost numit secretar al Organizației nr. 1 din fostul sector P.C.R. Galben, unde a activat până în 1947, când a fost mutat în corpul Gardienilor, pe aceeași funcție. 

„Ȋn ambele funcții s-a străduit să se achite de sarcinile încredințate și a depus mult suflet în muncă, însă datorită slabei sale pregătiri politico-ideologice a avut și unele lipsuri, manifestând de multe ori atitudine stingistă (n.r. – stângistă? stângism -  concepție și practică sectară în mișcarea comunistă și muncitorească, expresie a unui „revoluționarism grăbit”) și de comandă în munca de partid”, notau superiorii, în dosarul său de cadre. Ȋn acea perioadă, „pentru unele abateri de la morală”, Nicolae Moromete a fost sancționat cu „vot de blam cu avertisment”.

Ȋnsă aceste amănunte nu îi vor împiedica ascensiunea în politică și, implicit, în carieră. Ȋn 1948, el a fost numit instructor la Organizația de partid a corpului gardienilor din M.A.I și tot în același an a fost mutat la Penitenciarul Jilava unde, într-un timp foarte scurt, a avansat de la prim gardian la comandant de gardă, și apoi comandant al penitenciarului.

„Ȋn perioada cât a muncit la acest penitenciar s-a dovedit a fi un element dinamic, exigent și bun organizator al muncii”, scrie în dosarul său de cadre. „A organizat în bune condițiunii paza, excortarea (sic!) și supravegherea deținuților. A controlat și tras la răspundere subalternii, reușind ca-n acea perioadă să mențină la un nivel mulțumitor starea disciplinară a cadrelor. Tot în perioada cât el a fost comandant la Jilava, în locul vechilor birouri s-a clădit blocul administrativ în bune condițiuni și la timp.”

Martie 1950. Ȋnchisoarea Jilava. „Comandantul închisorii era Maromet, care introdusese un regim de exterminare în această celulă, cu tinete în interior, fără aer, iar hrana inimaginabil de rea, așa că în scurt timp ajunsesem schelete”, povestea fostul deținut politic Vanghele D. Vanghele care avea pe atunci 18 ani. „Periodic, Maromet venea în celulă și, sub diverse pretexte, ne călca în picioare, ne arunca în coridor, și de acolo gardienii ne puneau ochelari negri, ne duceau în camere de tortură, unde ni se aplica bătaia cu biciul de nisip (saci de nisip) și cu alte «instrumente» iar, după o noapte, eram aruncați înapoi în celulă, ca niște cadavre.” 

Popilian Constantin, student la Facultatea de Drept, condamnat în 1949 la 3 ani de închisoare, mărturisea: „La Jilava a fost groaznic. Eram în jur de 200 de oameni într-o celulă care avea aproximativ vreo 12 metri lungime cu 5 metri lățime și erau priciuri, niște rafturi de lemn, și pe-o parte și pe alta, și jos și sus, pline, că stateam pe dungă, n-aveam loc să ne așezăm pe spate și ne întorceam, pe-o parte și pe alta, la comandă. Bineînțeles că aceste priciuri erau fără nimic pe ele, numai lemn. La capătul priciului erau vreo 4 jumătăți de rogojini. Eram cu tineta în cameră, cu o singură fereastră. Regimul de acolo a fost diabolic.

 

Ne scoteau afară, de multe ori printr-un cordon de gardieni, sub pretextul că ne numără. Cu bâte mari, dădeau cu două mâini, așa cum dai într-un animal... Am văzut oameni care erau în vârstă, eu eram foarte tânăr atunci, de abia împlinisem 25 de ani, și am văzut un om în vărstă, pe la 60 și ceva de ani, care săracul de el a căzut, era fost magistrat, a căzut, l-a lovit la rinichi și implora să-l omoare, că nu mai putea să suporte acolo. A fost groaznic. Când ieșeam în curtea interioară, venea Maromet, care era comandantul închisorii, împreună cu niște gardieni, majoritatea țigani, și înarmau pistoalele în fața noastră și ne amenințau că ne curață și pe noi... Cu înjurături. El era bâlbâit: «și pe-pe voi ță-ță-țărăniștilor, și pe voi le-le-legionarilor, pe toți».”

„Pentru rezultatele bune obținute în perioada cât a fost comandant la Penit. Jilava, a fost decorat cu ordinul «Steaua R.P.R. cl.V.»”, se precizează în dosarul de cadre a lui Maromet. „Lt. Col. Moromete Nicolae  în ultima parte a activității la Penit. Jilava, (sic!) îl caracteriza tot mai mult îngâmfarea, orgoliul și brutalitatea, fapt pentru care a fost mutat de la Penit. Jilava la un alt penit. mai mic – Caransebeș - în aceiași (sic!) funcție. La acest Penit. ofițerul a reușit în parte să-și revizuiască atitudinea față de lipsurile arătate, obținând rezultate bune în muncă. De la Penit. Caransebeș în anul 1952 a fost mutat și numit Comandant la Penit. Galați. Aici a organizat munca, a lichidat familiarismul ce exista în acea unitate și a dus o activitate susținută pentru înbunătățirea (sic!) muncii. Ca urmare a măsurilor luate a reușit să stârpească chiulul, lipsurile de la serviciu, bețiile și alte abateri”. A reușit să mai „stârpească” și din oameni, însă aceasta era doar o minoră sarcină de serviciu. 

În perioada în care Maromet era comandant acolo, Procuratura Galați, primind o scrisoare anonimă, a declanșat o anchetă în Penitenciarul Galați, constatând că regimul de detenție și de muncă era insuportabil. Rata mortalității era extrem de ridicată, zilnic decedând 3-5 deținuți. Mâncarea era proastă și inconsistentă, iar o bună parte din ea era dată la porci, deținuților fiindu-le tăiate porțiile de hrană, pentru vini imaginare. Cei închiși munceau, mâncau și dormeau în frig, umezeală și mizerie. Bolnavii erau lăsați să moară, fără să primească medicamente sau îngrijire medicală. Deși ancheta a relevat abateri grave, propunându-se trecerea în rezervă a lui Maromet, superiorii săi au decis, conform rezoluției scrise, că: „În concluzie, este un tovarăș cinstit, în care se poate avea încredere”. 

Popescu Radu Eugen, arestat în 1952 și condamnat la 5 ani de închisoare, declară: „La Galați în celule nu erau permise de Maromet articolele elementare de toaletă și igienă; probabil că nu știa ce sunt alea și nu le folosise niciodată în viața lui. Eu mi-am confecționat imediat o periuță de dinți dintr-o scândurică pe care am modelat-o și șlefuit-o cu o bucățică de geam găsită prin curte, când mergeam cu tineta la deșertat, și i-am pus păr de la întăritura unei haine. La prima percheziție, peste câteva nopți, mi-au găsit-o în buzunarul de la pantaloni și mi-au confiscat-o. (...) Mâncarea ni se servea în castroane de metal, exact pe numărul celor din cameră. Nu se admitea de către Maromet să folosim linguri și nu ne dădeau linguri la masă. Mâncarea o sorbeam dacă era lichidă și, câteodată, când era mai consistentă, ca în cazul arpacașului, o luam cu degetele și așa o introduceam în gură. Arăt că nu primeam apă de spălat pe mâini înainte de masă și mâncam cu mâinile murdare. (...) Condițiile de viață erau subumane, Maromet nu avea urechi de auzit plângerile noastre, el nu avea decât bâtă de lovit în noi și gură de înjurat. Ne feream să nu răcim, să nu ne îmbolnăvim, pentru că ni s-a spus din capul locului că nu avem dreptul la doctorii.”

Maromet era tiran nu doar cu deținuții, ci și cu subalternii săi. Ȋn dosarul de cadre, portretul său este nuanțat: „Cadrele din acest penitenciar (n.r. – Galați) care înaintea numirii Lt. Col. Moromete în funcția de Comandant, (sic!) se complăceau într-un liberalism exagerat au ripostat în fața măsurilor luate de noul comandant, prezentând dimisii (sic!) în masă. Trebuie arătat că ofițerul nu a fost sprijinit și de ajutorii săi, pentru a-și lichida lipsurile din muncă. Ȋn această situație ofițerul a continuat cu vechiul obiceiu de a brusca subordonații fapt care a dus și aici la creerea (sic!) unei stări de spirit nesănătoasă în rândul cadrelor. Pentru starea de spirit nesănătoasă care se creiasă (sic!), Lt. Col. Moromete a fost scos din funcția de comandant al Penit. Galați în oct. 1954 și mutat la Penit. Văcărești în funcția de Loct. Comandant pentru Pază și Regim. Cu această ocazie ofițerul a fost chemat la conducerea Direcției Cadre a M.A.I. unde i s-au arătat lipsurile și a fost avertizat să-și schimbe atitudinea în relațiile sale cu subordonații.”

Ȋn scurt timp, Maromet a reușit să se reabiliteze în ochii superiorilor și a fost din nou avansat, din funcția de locțiitor în Penitenciarul Văcărești, în cea de comandant plin al Coloniei de Muncă din Chilia.  

La 1 mai 1968 cpt. Arvente Ilie, ofițer de contrainformații la U.M. 01527 Corbu, trimitea superiorilor din M.A.I. un raport în care făcea referire și la perioada august 1956 - august 1959, când el fusese „ofițer cu problemele de securitate” la Penitenciarul Chilia Veche. Ȋn raportul său, cpt. Arvente rememorează o ședintă ținută în 1957 la Direcția Generală a Penitenciarelor, în care comandanților de pușcării și lagăre de muncă li s-a dat „dezlegare să se aplice pedepse corporale unor detinuți recalcitranți care nu se încadrau în regulamentul de funcționare al penitenciarului”. 

Menționând că deținuții de la Chilia Veche erau de drept comun, cpt. Arvente arată în raport că șeful Coloniei, lt. col. Nicolae Moromete și adjunctul acestuia, maiorul Dumitrescu, au trecut imediat la aplicarea pedepselor corporale „în masă”, deținuții fiind bătuți crunt, cu vâna de bou sau curele de ventilator, „fiindcă nu reușeau să facă normele de producție, ce erau foarte mari”. Din cauza bătăilor, susținea cpt. Arvente în raportul său, unii deținuți au devenit schizofrenici. „Situația se repeta zilnic, de dimineața până seara. Personal, am observat cum susnumiții, în zorii dimineților, veneau din interiorul penitenciarului, cu crăvașele în mână, foarte satisfăcuți că au reușit să aplice cât mai multe pedepse corporale.” Maromet a rămas în istorie, devenind personaj al unei balade populare: „La Chilia și Tătaru/ Bate Maromet cu paru’/ De la Salcia la vale/ În Dobrogea-i numai jale”. 

La Chilia Veche erau aduși din toată țara deținuți în vârstă, cu infirmități fizice sau  bolnavi. Deși fuseseră declarații inapți de muncă, din ordinul lui Maromet ei erau folosiți la recoltatul stufului. Din cauza condițiilor de muncă, a hranei insuficiente și a tratamentului brutal la care erau supuși, unii deținuți au fost determinați să se sinucidă. O anchetă realizată la colonia din Chilia a stabilit că și aici s-a înregistrat un număr mare de decese, între octombrie 1958 și ianuarie 1959. 

La 1 februarie 1959, lt. col. Nicolae Moromete a fost pus la dispoziția Direcției Generale Penitenciare și Colonii de Muncă și a intrat în concediu de odihnă. Două săptămâni mai târziu, el a fost pensionat „pentru vechime în serviciu”. Ordinul i-a fost semnat de ministrul Afacerilor Interne, gen. col. Alexandru Drăghici. După trecerea sa în rezervă, susțin cei de la IICCMR, Maromet a mai lucrat apoi ca plasator la un cinematograf din București. Nu se cunosc împrejurările în care el a decedat, însă pe lumea aceasta nu a plătit pentru niciuna din atrocitățile comise.

 

 

VA URMA: Ȋnchisoarea Suceava, „laboratorul” în care Ministerul de Interne a pregătit „reeducarea” de la Pitești 

Surse:

1. Grigore Caraza – „Aiud însângerat”, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013

2. Arhiva CNSAS, Dosar nr. 7370, Vol. 20, ordine MAI 1301-1400 din 1959

3. Eugen Popescu – „Vremuri de tristă amintire - Penitenciarul Galați”

4. România Liberă - „Moartea unui deținut anonim”, 10 martie 2007