Pacea este un război în care mijloacele militare nu sunt folosite direct. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt folosite ca amenințare. Sau că nu vor fi folosite, mai devreme sau mai târziu.

Înșelarea (dezinformarea) este un mijloc de luptă folosit și în luptele păcii, și în cele ale războiului. Cu cât înșelarea seamănă mai mult cu adevărul, cu atât este mai puternică. Și cu cât atinge puncte mai importante, cu cât este mai aproape de esențe, cu atât este mai rea.

Poate dintre cele mai rele înșelări ale românilor sunt următoarele:
1) Românii sunt un popor nedreptățit, persecutat, atacat. "Suntem victime" (ale istoriei, ale conspirațiilor etc.)
Sunt sigur că mulți vor fi uimiți: cum, românii nu au fost - și nu sunt! - nedreptățiți, persecutați etc.? 
Ba da. 
Înșelarea pare, astfel, un adevăr clar. De aceea este și eficientă. Minciuna este aici prin omisiune: TOATE popoarele sunt persecutate, nedreptățite, atacate. Și înfrânte, DACĂ SE VICTIMIZEAZĂ. Sau câștigă ele, dacă au demnitate, statornicie, curaj, bucuria de a duce războiul vieții.
Poetul avea dreptate: "O luptă-i viața, deci te luptă!"
Înșelăciunea aceasta se lămurește mai bine prin următoarele.

2) Puterea X ne-a ajutat sau ne va ajuta; Puterea X ne este prietenă; Puterea X ne vrea binele.
Minciuni!
Există interese. Și există intenții. Și bune, și rele. Dar care se subordonează, până la urmă, interesului propriu - național, dacă vorbim de o națiune, extra-național dacă vorbim despre o putere corporatistă (gen "Uniunea Y" sau "Asociația internațională Z"). 
Nicio putere nu vrea binele românilor. 
Cu excepția - poate! - a puterii constituite de români. 
În rest, există alianțe, care de-a lungul timpului se pot consolida până la ceea ce se numește propagandistic "prietenie". Real fiind o "alianță tradițională". 
Care, totuși, se poate rupe oricând. 
Ar fi bine să înțelegem că orice putere, orice intenții bune ar avea (să zicem) față de români, va pune pe primul loc, totdeauna, interesele sale. Ceea ce este natural. Și ne duce la

3) Românii nu au prieteni ("decât Marea Neagră"); "vai ce victime suntem!", "vai ce greu ne e!"
Este o înșelăciune care, precum cea de la 1), se bazează pe un adevăr (românii, ca popor, NU au prieteni printre celelalte popoare) și pe câteva omisiuni. 
Prima omisiune este faptul că NICIUN POPOR activ pe scena istoriei nu are prieteni. Poate să aibă, cel mult, admiratori. Care își vor schimba tabăra ușor - și radical - dacă acel popor cade (sau face un lucru neconvenabil pentru admirator). Uneori are fani, dar aceștia sunt deja la granița integrării ÎN acel popor, așa că sunt altceva. Oricum, nu prieteni. 
Ce națiuni prietene au francezii? Niciuna. Dar germanii? Niciuna. Dar rușii? Niciuna. Dar americanii? Niciuna. Dar ungurii? Niciuna. Etc., etc., etc. 
De la Turnul Babel încoace - sau și mai dinainte - este un război generalizat. 

Pot exista alianțe - a se vedea punctul 2) - dar fiecare popor este singur.
A doua omisiune este bazată pe confuzia între ideal și realitate practică.
Prietenia între popoare este un ideal. Frumos. Și pentru care merită să luptăm. Dar minciuna îl îndepărtează, nu îl apropie. 

Prietenia între popoare este un ideal creștin. Și musulman. Și budist. Și comunist. 
Dar țările catolice s-au bătut - și măcelărit - reciproc masiv în istorie. Grecii l-au canonizat pe Cosma Etolianul - născocind o literatură apocrifă ce-i este atribuită - pentru faptul că a deznaționalizat români și bulgari. Insul în cauză nu a adus niciun ne-ortodox la credință. Nu a convertit în viața lui niciun catolic, musulman sau mozaic. Ceea ce a făcut a fost să le spună românilor din Epir, Macedonia, Tesalia etc. că "Dumnezeu vorbește în română doar cu Satana". Și că dacă vor ca Dumnezeu să-i audă să se roage în grecește. Și a dat o circulară - semnată de el, subliniez pleonastic, dar necesar - în care dădea anatemei pe toți cei care s-ar ruga ori ar sluji în limba română. Sute de sate românești - și slavo-macedonene - au fost grecizate prin eforturile acestui individ. 
Am putea adăuga aici masacrele grecești anti-românești sau anti-bulgare, masacrele bulgărești anti-românești sau anti-sârbești, persecuția românilor din Timoc și alte zone din Serbia, masacrele anti-românești sau anti-ucraineene ale Rusiei etc., etc. 

Statele budiste s-au bătut între ele - în ciuda idealului prieteniei între popoare - până la genocid.
La fel și statele islamice.
La fel și statele comuniste. 
Sunt milioane de exemple care ne arată că idealul prieteniei între popoare este o iluzie în această lume. 
Și că din punct de vedere practic fiecare popor trebuie să fie în stare să se bazeze pe el însuși.
Sau va fi distrus.

A treia omisiune este poate cea mai distrugătoare: prietenia cere o anumită înălțime sufletească. 
Un om care își plânge de milă în fața greutăților și provocărilor, un om care așteaptă mereu să fie dus de mână, care vrea să fie îndrumat la fiecare pas, care nu poate lua nicio hotărâre fără un prieten care să îi spună ce și cum... ori e un copil mic, ori e sclav, ori este un om foarte grav bolnav, iresponsabil, care trebuie pus sub tutelă. Oricum, nu poate avea prieteni reali, pentru că nu poate fi prieten real. 
La fel este și cu popoarele. 

Într-o vreme, îndepărtată, românii au izbutit, în anumite părți ale lumii, să fie prieteni cu alții. 
De pildă, moldovenii au izbutit, în Zaporojia - o țară în care nu puteai fi hatman dacă nu erai moldovean - să fie prieteni cu rutenii, bielorușii, ucraineenii și alte neamuri. Aceste neamuri ajungeau în Zaporojia fugind fie în căutarea aventurii, fie din alte pricini. Și găseau în Zaporojia - sau în Moldova acestui trecut vechi - oameni de calitate. Oameni puternici, demni, curajoși, eroici etc.. Oameni care erau în stare să conducă. 
Dar atunci când această vârtute, această putere sau tărie a moldovenilor a pierit, s-a dus și prietenia. Și pierită va fi, până când românii se vor arăta iarăși demni, curajoși, eroici etc. 
Plângerea de milă înseamnă sinucidere. 
Lipsa de prieteni este motorul unității naționale a multor popoare. Este izvorul unei unități interioare, este îndemn spre urmarea modelului eroilor etc. 
Adesea "eroii" altor popoare sunt, moral cel puțin, niște mizerabili. De la Suleiman Pedofilul și Dementul al turcilor până la Petru Apostatul și Dementul al rușilor. 

Românii au eroi și sfinți reali, de la Constantin cel Mare la Constantin Brâncoveanu, de la primii martiri creștini până la martirii rezistenței anti-comuniste. 
Să te victimizezi, să îți plângi de milă, cu toate că ai în față asemenea exemple, iată o victorie uluitoare a înșelăciunii.

CONCLUZIE:
Suntem bine, dacă ne dăm seama de asta. 
Înfrânt este cel care se dă bătut. Cei care înțeleg asta își dau seama că înfrângerea este doar cea pe care o accepți. 

Românii sunt un popor persecutat, nedreptățit, atacat, ca orice popor mare din istorie. Și suntem un popor mare. Apăsat acum de plângerea de milă - adesea agresivă - și victimizare, a unei mari părți a națiunii. Românii însă vor merge mai departe. Prin cei care înțeleg faptul că viața este un război. Și că trebuie să înveți să-l duci. ÎN FELUL TĂU. Nu precum ungurii, căci suntem români, nu unguri. Nu precum rușii, căci suntem români, nu ruși. Nu precum americanii, căci suntem români, nu americani. Trebuie să ducem acest război al vieții în felul nostru, românesc. De-a lungul timpului vom avea alianțe. Uneori vor fi onorate. Alteori vom fi - ca de atâtea ori - trădați. E firesc. Ne ridicăm și mergem mai departe. 

Simplul fapt că existăm - ca români - și că mergem, românește, mai departe, este deja o biruință. La care putem adăuga, generație de generație, altele. 
Ca Dumitru Stăniloaie, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Frații Arnăuțoiu, Pelaghia Roșu, Doamna Oltea, Elisabeta Rizea, Ilarion Felea, Ioan Ianolide și milioane de alții asemenea. 
Ca muzica lui George Enescu ori Ciprian Porumbescu, operele unui Brâncuși sau Eminescu, Odobleja, Racoviță sau Antipa și atâtea altele. 
Ca ștergarele și maramele, iile și cămeșile populare ale cusătoarelor din trecut și de astăzi. 
Fiecare dintre aceste biruințe a făcut și face lumea mai frumoasă. Începând cu neamul nostru, dar mergând până foarte departe. 

Iile românești au cucerit până și China și SUA, au devenit parte integrantă a culturii mondiale. Sunt doar un exemplu dintr-un șir nesfârșit de realizări deja existente sau posibile pentru noi și urmașii noștri. 
Căci vom merge mai departe. În acest război - frumos și urât, cu rele și bune - care este viața. Până în adâncurile Veșniciei.

Cei care nu vor sau nu înțeleg, se vor pierde. Cei care înțeleg, vor duce neamul și moștenirea lui mai departe, până dincolo de sfârșitul lumii. Cu fruntea sus, cu Crucea sus, gata pentru orice luptă. Mai bine acvilă un an, decât o sută vierme!