ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


9 octombrie 1944. Sir Winston Leonard Spencer Churchill și Iosif Vissarionovici Stalin s-au întâlnit la Conferința de la Moscova.

Armatele sovietice avansau rapid în Europa de Est, convingându-l pe Churchill că e imperios necesar să ajungă la un acord cu Stalin privind viitorul regiunii și împărțirea sferelor de influență. La  întâlnirea cu Stalin, Churchill și-a scris propunerea pe o bucată de hârtie: „România: Uniunea Sovietică (ar trebui să aibă) 90% (influență), iar Marea Britanie 10%”, „Grecia: Uniunea Sovietică - 10%, Marea Britanie - 90%”, „Ungaria și Iugoslavia: Uniunea Sovietică și Marea Britanie - 50%”, „Bulgaria: Uniunea Sovietică - 75%, iar Marea Britanie - 25%”. Stalin a bifat hârtia și i-a dat-o înapoi lui Churchill. „Oare nu este cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Hai să ardem hârtia”, se zice că ar fi spus Churchill. „Nu, păstrați-o”, i-ar fi răspuns Stalin.

Și, deși inițial președintele american Franklin D. Roosevelt s-a declarat împotriva acestui „acord de procentaj”, el a acceptat ulterior propunerea lui Churchill. Iar România avea să intre sub sfera de influență a sovieticilor 100%.

„Succesul politicii internaționale a Uniunii Sovietice”

Ȋn august 1945, regele Mihai i-a solicitat premierului Petru Groza să demisioneze, pentru a îngădui astfel formarea unui guvern reprezentativ al tuturor partidelor politice. De patru ori a cerut acest lucru, de patru ori a refuzat Petru Groza. Drept urmare, regele Mihai a trimis o notă reprezentanților celor trei mari puteri în Comisia Aliată (Sovietică) de Control din București, prin care ruga guvernele Uniunii Sovietice, Statelor Unite și Marii Britanii „să-i acorde sprijin în vederea formării unui guvern care, potrivit Declarației Conferinței de la Berlin, să poată fi recunoscut de cele trei principale Puteri Aliate”. Astfel, România putea să încheie tratatul de pace și să fie admisă în Organizația Națiunilor Unite. 

Ȋn noaptea de 27 decembrie 1945, la Moscova s-au semnat protocoalele Conferinței Miniștrilor Afacerilor Externe ai URSS, Statelor Unite ale Americii și Regatului Unit. Comunicatul conferinței conține și un paragraf referitor la România. „Cele trei guverne sunt pregătite să dea regelui Mihai sfatul pe care l-a cerut în scrisoarea sa din 21 august 1945, privind lărgirea guvernului român. Regele urmează a fi sfătuit ca un reprezentant al Partidului Național Țărănesc și unul al Partidului Național Liberal să fie incluși în guvern. Comisiunea mai jos arătată se va sigura că:
a) Ei sunt cu adevărat reprezentativi pentru partidele care nu sunt reprezentate în guvern (n.a. - PNȚ – Maniu și PNL – Brătianu).
b) Că ei sunt corespunzători și vor conlucra în mod loial cu guvernul.
Cele trei guverne iau notă că guvernul român astfel reorganizat va declara că se vor ține alegeri libere și nemăsluite, cât de curând posibil, pe baza votului universal și secret.
Toate partidele democratice și antifasciste vor avea dreptul să participe la alegeri și să prezinte candidați. Guvernul reorganizat va da asigurări privind acordarea libertății presei, a cuvântului și de asociere.
A.I. Vîșinski (n.r. - Andrei Ianuarevici Vîșinski, comisarul adjunct al Afacerilor Externe al URSS și „procurorul lui Stalin”, cel care a avut un rol important în sovietizarea României), domnul (Averell) Harriman (n.a. – ambasadorul SUA la Moscova) și sir A. Clark Kerr (n.a – ambasadorul Marii Britanii la Moscova) sunt împuterniciți în formă de comisie să se deplaseze de îndată la București, pentru a se consulta cu regele Mihai și cu membrii prezentului guvern, pentru a duce îndeplinire sarcinile mai sus-menționate.
De îndată ce aceste sarcini vor fi fost îndeplinite și asigurările cerute vor fi primite, Guvernul României, cu care guvernul sovietic are legături diplomatice, va fi recunoscut de Guvernul Statelor Unite ale Americii și de Guvernul Regatului Unit”.  
Ȋn Consiliul de Miniștri din 31 decembrie 1945, Gheorghe Gheorghiu Dej avea să declare că „această hotărâre reprezintă recunoașterea de fapt a guvernului de către Marile Națiuni Unite. Această recunoaștere este un succes incontestabil al politicii internaționale a Uniunii Sovietice, prietena noastră, cu care noi avem relații diplomatice și economice, și este, fără îndoială, un succes al politicii Guvernului Groza. ”

„Văd cum intrăm, nu știu când și cum vom ieși”

Soarta României era demult pecetluită. Ce a urmat a fost doar o șaradă, dintr-un lung șir. Ion Mihalache, vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc, a notat istoria acelor zile în „Evenimentele de la finele 1945 și zilele de până azi din 1946”

„6 ianuarie 1946

Sărbătorile Crăciunului petrecute la Dobrești cu Maniu (de duminică 23 decembrie – vineri 28), când am auzit comunicatul de la Moscova, telefonat de A. Schileru. Plecat imediat București.
Se anexează Comunicatul.
Produs mare îngrijorare. Capitulare pe toată linia, și în România impresie de „spălarea pe mâini a lui Pilat din Pont”.
(Deși s-a dovedit că lupta de la București a fost serioasă).
Apoi au urmat:
31 decembrie seara: Sosirea de la București a domnilor:
Vice-comisar Vîșinski.
Harriman, al Statelor Unite la Moscova (cu fiica)
Archibald Clark Kerr al Angliei
Vizită la Cercul Militar (la revelion) a d-lui Vîșinski la ofițerii români.
(anexă)
Marți, 1 ianuar. Birou de dimineață la Maniu. Vizită îndelungată la Maniu a d-lor Harriman și Kerr. (...)
Miercuri. 2 ianuarie. Seara, la 9 1/2, chemat la Misiunea americană, la Harriman, fiind de față și Berri. Traducător Rică Georgescu. 50 minute. (...)

Convorbirea cu Harriman

- avută la 3 ianuar; scrisă la 17 ianuar după însemnări făcute chiar în ziua de 3 ianuar.
De la 10 – 11 1/2 seara, fiind și Berri, șeful Misiunii americane la legație. Traducător, Rică Georgescu.
Mă întreabă dacă dl. Maniu mi-a comunicat ce a vorbit cu dânsul. Și dacă s-a luat contact cu Regele. Ȋi răspund că mi-a comunicat câte ceva și nu știu dacă a luat contact cu Regele (nici nu luase; Penescu cu Negel, când?!).
Ȋmi face o expunere: despre politica Rusiei cu vecinii, începând cu Finlanda – unde au respectat alegerile libere, - apoi întelegerea cu Cehoslovacia, cu Ungaria, cu Austria.
Au rămas de stabilit înțelegeri în România și Bulgaria.
Conferința de la Moscova s-a ocupat de acestea. E maximum ce s-a putut face. De aci încolo depinde de noi.
Eu ce cred?
- Să mă iertați că vă vorbesc deschis, ca țăranul din Valea Dunării, onorat că i se cere părerea și lui, de mari ambasadori ai marilor țări, cu privire la soarta țării lui.
Credința noastră este că intrăm în zodie nouă, Zodia Ursului. Văd cum intrăm, nu știu când și cum vom ieși. Poate el să-mi dea vreo nădejde, vr’o indicație?
- A râs. Nu știe când. Dar e necesar să ne înțelegem cu Rusia. Ei cer securitate, față de experiența lor de până acum.
- Eu: Securitate contra cui?
- El (cam încurcat): Până acum, contra Germaniei, acum, contra „capitalismului”. Sunt temători.
- Eu: Polițica noastră externă, a P.N.Ț., este „cu Rusia, dar politică românească cu Rusia”. Pe când ei înțeleg aservire totală. Se spune că Tătărescu a spus lui Ethridge: „Se zice că suntem un guvern slab, incapabil, abuziv. Da, așa este, schimbați-l dv. dacă puteți, noi suntem simpli directori executanți. Adevăratul guvern este Comisia interaliată de control, iar șeful guvernului este Susaicov (n.r. - Ivan Zaharovici Susaikov, general-colonel sovietic de tancuri, vicepreședinte al Comisiei Aliate de Control din România.). Schimbați Dv. situația dacă puteți”.
Aceasta e realitatea.

Și am făcut o expunere mai  lungă asupra „situației României aici, la intersecția imperialismelor”.  
Altădată independența noastră era o necesitate de echilibru și de amortizare a conflictelor, având și dezavantajele și avantajele poziției de răspântie a imperialismelor europene. Azi au dispărut puterile și forțele militare din Europa. Rămâne Rusia singură. Anglia nu mai are cu cine juca balanța echilibrului de forțe. Rusia prinde momentul istoric pentru înfăptuirea visului milenar: a ieși la Marea Mediterană peste Peninsula Balcanică - ajungând la Marea Adriatică și Marea Egee.

Noi apărem în calea lor, - aci la porțile Peninsulei Balcanice – ca prim obstacol. Ce facem? Tendința se vede limpede: înglobarea, prin parlamente alese sub presiunea comunistă, adică sovietică, în care scop țin și armatele de ocupație. Se joacă aceeași piesă la noi ca și în Bulgaria și în Jugoslavia. La noi, cu un act mai în urmă. Privim în Bulgaria și Jugoslavia și știm ce act urmează și la noi...
Ȋn astfel de condițiuni, rămași singuri la propriile puteri, va trebui să ne supunem...
- El: Situația nu e simplă nici la ei. Au probleme interne. Nu pot digera prea mult.
Au și ei, așa zicând „filosofii” lor, care pretind expasiunea ideilor lor; desigur că va veni un conflict, - nu se întrevede curând: poate 10, poate 20 de ani – până atunci nici Statele Unite, nici Anglia nu se gândesc să încurajeze războiul statelor mici...
Nu trebuie să fim pesimiști. Crede că ne putem apăra independența – depinde și de noi – mai ales dacă cei doi miniștri vor fi oameni integri etc.
- Eu: Vor putea ei să facă mai mult decât ce-a putut Comisia de la Moscova? 
Dacă aceasta – să mă iertați – a capitulat cerințelor sovietice, vor putea rezista cei doi?
- El: A obținut totuși ceva, pentru România.
- Noi, Toată recunoștința noastră Statelor Unite și Angliei, care nu ne uită și care ne fac atenție și cinste prin osteneala venirii aici a ambasadorilor lor de frunte. Aceasta ne ridică moralul. Este deci un sprijin moral.
Dar rămânem aci sub imperiul puterii lor (a rușilor – n.n.) care nu ne va cruța în tendința noastră de păstrare a independenței, nemulțumindu-se cu loialitatea noastră și linia de consecvență în dorința de raporturi de amiciție și reciprocă încredere.

Ce aș putea face eu, de exemplu (îmi făcuse suficiente aluzii și sugestii să primesc eu)?! Primind plângeri contra abuzurilor din țară, aș umbla din minister în minister, aș găsi uși închise, aș întâmpina ironii; n-aș putea face decât să demisionez. Cu ce aș putea înlesni situația? N-aș complica-o mai mult? Am 63 de ani și nu mă pot schimba.
- Va trebui perseverență. Să nu demisionez. Spune că nu m-a găsit în bune dispoziții. Voia să-mi propună și să stăruie să primesc și eu din partea P.N.Ț.
- Eu: Eu nu sunt de profesiune om politic ca să mă socot „bon a tout-faire”. Odată am acceptat o situație contra conștiinței și convingerilor mele: când am acceptat să fiu consilier regal, după repetate stăruințe ale Regelui Carol., care-mi aduse ultim argument: „problemele extrene și interne ale țării sunt de așa natură că simte nevoia să se consulte zilnic cu mine, dar nu ca simplu particular, ca să nu-și ridice în cap pe ceilalți Consilieri Regali”. Am știut că nu e sincer, dar nu puteam să-i spun; am acceptat pentru ca după două luni - în care timp nu m-a chemat niciodată – să demisionez; când a făcut partidul său cu tendință hitleristă, „Partidul Națiunii”.
N-aș putea face altfel odată convins că e inutilă prezența mea. Nu pot accepta răspunderi când nu am credința că le pot duce la bun sfârșit.

Mi-a spus că-mi admiră integritatea; că garanții nu se pot da.
Ȋn cursul convorbirii am discutat despre Ungaria, convenind că România prezintă altă importanță pentru Rusia.
L-am întrebat ce se va întâmpla cu Turcia. (Nu mi-a dat răspuns).
I-am spus ce scrie despre noi Enciclopedia Rusă (partid antifascist, pentru apropiere de Rusia etc.)
Rică Georgescu mi-a spus la două zile că atât Harriman cât și Kerr au telegrafiat la Londra foarte elogios pentru mine.
P.S.
Nu-mi aduc bine aminte: lui Harriman sau lui Kerr, i-am spus: „Dacă privim lucrurile „sub speciae aeternitatis”, suntem optimiști; dacă le privim prin orizontul politicii zilei – 5 – 10 – 15 ani – avem dreptul să fim foarte îngrijorați.”
(Mi se pare: lui Kerr, când mi-a spus că imperiul nu e așa de putred ca să consimtă a se desface...)
La despărțire mi-a atras atenția că sunt unele părți (ce e în Rusia? un viitor conflict?) care rămân discrete.”

Vîșinski s-a opus categoric ca Ion Mihalache să reprezinte P.N.Ț. în guvern și nu a permis ca acesta să candideze pentru un loc de deputat la alegerile din noiembrie 1946.
Ȋn iulie 1947, P.N.Ț. a fost dizolvat, iar conducătorii săi, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, au luat calea închisorilor. Ion Mihalache a murit, în martie 1963, în temnița de la Râmnicu Sărat.  
   
Bibliografie: 
1. Dinu C. Giurescu – „Falsificatorii. „Alegerile" din 1946”
2. „Ion Mihalache în fața Istoriei”, Editura Gândirea Românească, 1993
3. https://www.churchillcentral.com

Va urma: Ȋntâlnirea dintre Ion Mihalache, vicepreședintele P.N.Ț, și sir Archibald C. Kerr, ambasadorul Marii Britanii la Moscova.