ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Cei care uită trecutul riscă să-l retrăiască, spunea filosoful George Santayana. Memoria colectivă a poporului român e aproape epuizată. Abia mai știm cine suntem, ca nație. Abia ne mai aducem aminte de Revoluția de la 1989, vag și fără sentimente, ca și când am rememora Răscoala de la 1907. Cuprinși de isteriile trecătoare ale momentului, uităm istoriile veacului. Și ne pierdem abilitatea de a zări, printre petardele de fum ale diversioniștilor, momentele repetabile, capcanele și adevăratele pericole.

Am trecut printr-o jumătate de secol de comunism care ne-a istovit. La capătul lui, neștiind dacă am ucis balaurul sau dacă nu cumva el doar se preface că-i mort, ne-am găsit, în sfârșit, fericirea, în magazinele cu galantare pline de mâncare și în hainele de firmă, în guma de mestecat americană și în televizoarele color cu emisiuni de amorțit conștiințele. Apoi, am evoluat pe scara Nirvana și descoperit smartphoanele și facebook-ul, iar comunismul a devenit doar o perioadă nostalgică a copilăriei cu cravata la gât, șeruită în amintirea gustului de brifcor. Epoca de Aur e o poză de arhivă căreia e must do it să-i dai like.

Ce mai știm noi despre comunism? Ce ne mai interesează să aflăm? Ȋntr-un sfert de secol de libertate, am condamnat comunismul doar la nivel declarativ. Nu toți, nu mereu. Am ridicat statui în memoria victimelor, am înființat comisii și comitete, am rostit declarații cu verb, urmate de lungi tăceri în fapte. Am ținut momente de reculegere și am stat, în loc să facem dreptate. Au trecut 9 ani de la acea sesiune din 18 decembrie 2006, în care președintele Traian Băsescu a condamnat regimul comunist, numindu-l ilegitim și criminal. Iar asta a fost tot.
Am condamnat regimul comunist din vorbe și pe hârtie. Ȋnsă n-am vrut sau n-am putut să-i condamnăm și pe cei vinovați de crime și de abuzuri în fostul regim. N-am făcut dreptate sutelor de mii de victime.

Numai în perioada 1949-1960, în România au avut loc 134.150 de procese politice, în care au fost judecate și condamnate cel puțin 549.400 de persoane. Pedeapsa medie primită de deținuții politici, după excluderea celor condamnați la moarte sau la muncă silnică pe viață a fost de 5,5 ani. Ȋn total, doar în primul deceniu de asuprire comunistă, poporul român a executat, prin cei care au avut curajul să se împotrivească acestui regim, 3.021.700 de ani de închisoare.  

Fiecare condamnat făcea parte dintr-o familie. Era fiul sau fiica unor oameni și tatăl sau mama unor copii. Presupunând că acea familie ar fi avut doar trei membri și având în vedere că în fiecare hotărâre judecătorească pronunțată în procesele comuniste se decidea și confiscarea averii, cunoscând că aparținătorii celor condamnați politic erau fie deportați, fie concediați, fie exmatriculați din școli, numărul total al celor care care au avut de suferit consecințele condamnărilor politice se ridică, doar în perioada 1949 – 1960, la 1.648.200 de oameni.

Dacă îi adăugăm și pe cei reținuți administrativ (numărul lor a fost estimat la o treime din numărul condamnărilor juridice), pe țăranii condamnați pentru delicte mascate în „drept comun” (refuzul de a se înscrie în colectiv, nepredarea cotelor, întârzieri în plata impozitelor, întârzieri în efectuarea muncilor agricole), pe prizonierii din perioada 23 august - 13 septembrie 1944, dacă adăugăm și sutele de mii de deportați, strămutați, evacuați, pe deținuții din „domiciliile obligatorii”, pe basarabenii și bucovinenii repatriați cu forță în URSS, dar și pe cei 520.000 tineri forțați să muncească în „armata cenușie”, pe zecile de mii de „frontieriști”, pe femeile decedate din cauza politicii demografice, cifra victimelor directe ale represiunii comuniste crește considerabil. Sunt câteva milioane de români.

Indirect, fiecare dintre cei care au trăit acele vremuri a fost o victimă a regimului comunist. Fiecare român în parte, și întreaga nație, pe parcursul mai multor generații.
Am trecut printr-o jumătate de secol de comunism care ne-a istovit. Astăzi, nu ne mai interesează nimic din acel trecut. Arareori, la televizor, mai apare câte un torționar ieșind din tribunal, gârbovit de vârstă și de păcate. Iar vederea lui provoacă milă și silă, deopotrivă. 

Alexandru Vișinescu, comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat în perioada 1956 – 1963, a fost trimis în judecată pentru crime împotriva umanității abia în iunie 2014. După un an, Curtea de Apel București l-a condamnat la 20 ani de închisoare, pentru tratamente neomenoase (infracțiune contra omenirii), în formă continuată. Vișinescu a făcut apel, iar dosarul a ajuns la Ȋnalta Curte de Casație și Justiție, unde procesul a început în septembrie. Sunt termene mensuale. La ultimul dintre ele, judecătorii au admis „cererea de amânare a judecării cauzei formulată de apelantul inculpat Vișinescu Alexandru” și a fixat un nou termen pentru 25 noiembrie 2015. Alexandru Vișinescu are 90 de ani. Și orice pedeapsă ar primi el, nu se va face dreptate. 

Tot în 2014, în august, a fost trimis în judecată și al doilea torționar identificat de justiția din România: Ion Ficior, fostul comandant al coloniei de muncă Periprava. Procesul lui a început abia la sfârșitul lunii aprilie 2015. Din nou, termene mensuale (următorul a fost fixat în 10 decembrie 2015). Ion Ficior are 87 de ani. Până la sentința definitivă, și Ficior, și Vișinescu se bucură de prezumția de nevinovăție. Și de libertate. 

Cei mai mulți dintre supraviețuitorii temnițelor comuniste au murit, între timp. La fel, și torționarii lor. Nu mai putem vorbi de dreptate. Momentul dreptății a trecut de mult. Ȋnsă rostirea adevărului despre acele vremuri, despre ce a însemnat comunismul în România și despre cât a pătimit acest popor, rămâne o datorie veșnică. Ȋntru neuitarea celor ce s-au jertfit și pentru ca generațiile ce vin să nu mai trăiască niciodată acest coșmar. 
Procesul comunismului, niciodată ținut în vreo sală de tribunal, trebuie să rămână viu în spațiul public. Noi avem nevoie să ne aducem aminte. Iar copiii noștri au nevoie să știe.     

Bibliografie: „Biblioteca Sighet - Cu unanimitate de voturi”, Fundația Academia Civică, 1997  

Citiți mâine pe ActiveNews: Cum au fost părtașe Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii la sovietizarea României.