Procesul lui Iisus este cel mai controversat proces din istorie. Revizuirea lui nu este posibilă. Dar este posibilă și necesară rememorarea acestui proces, pentru a înțelege suferințele Mântuitorului. 

ARESTAREA. Arestarea lui Iisus s-a făcut noaptea, în taină, pentru ca „să nu fie tulburare în popor” (Marcu 14,2). Dacă El a fost arestat de către slujbașii Sanhedrinului, după cum afirmă Evangheliștii Matei, Marcu și Luca, înseamnă că Sanhedrinul a inițiat un proces religios. Iar în cazul în care la arestare ar fi participat și „oastea romană”, după cum afirmă Evanghelistul Ioan, înseamnă că autoritatea romană a intervenit de la început în acest proces, care a fost unul politic, sub jurisdicție romană. 

Cei mai mulți susțin însă că este exclus ca Iisus să fi fost arestat de romani, pentru că un răzvrătit contra stăpânirii romane n-ar fi fost arestat singur, fără ucenicii săi, și nici predat unui fost mare preot destituit, în care romanii nu aveau nicio încredere. Ȋn plus, participarea oastei romane la arestare presupunea existența unui ordin din partea guvernatorului Pilat. Numai că Pilat, atunci când Iisus a fost adus în fața sa, a întrebat, așa cum arată Evanghelistul Ioan, „Ce învinuire aduceți Omului Acestuia?” (Ioan 18,29), întrebare ce dovedește că nu el dăduse ordinul arestării.

Toate împrejurările arestării lui Iisus – prinderea „cu vicleșug”, trădarea lui Iuda, arestarea noaptea, aducerea lui Iisus în fața fostului mare preot destituit - dovedesc implicarea celor din garda templului. Comandantul lor, „căpetenia templului” (Luca 22,52) era „căpetenia cea peste o mie” amintită de Evanghelistul Ioan. Pe lângă această gardă mai exista și un corp de funcționari evrei care executa mandatele de arestare și sentințele instanțelor evreiești. Flaviu Iosif amintește că instanțele evreiești aveau dreptul să aresteze și să încarcereze pe infractori (De bello Iudaico 2,14,1). 

Evanghelistul Marcu scrie „Și răspunzând, Iisus le-a zis: Ca la un tâlhar ați ieșit, cu săbii și toiege, ca să Mă prindeți. Ȋn fiecare zi eram la voi în templu, învățând, și nu M-ați prins. Dar acestea sunt ca să se împlinească Scripturile.” (Marcu 14,48-49).

ACUZAREA. Ordinul de arestare a lui Iisus a fost dat pe baza acuzațiilor cuprinse în dosarul întocmit de Sanhedrin împotriva lui Iisus. Ce cuprindea acest dosar? Iisus a fost supravegheat de autoritățile evreiești încă de la începutul activității sale în Galileea. Temându-se de popularitatea lui crescută, au trimis oameni ca să-l urmărească și să-l iscodească. Iar raportările făcute s-au transformat apoi în învinuiri grave. Membrii Sanhedrinului au criticat modul de viață al lui IIsus, că mănâncă cu vameșii și păcătoșii (Marcu 2,16; Luca 15,2), că ucenicii Lui nu postesc (Marcu 2,18), că ucenicii mănâncă pâinea cu mâinile nespălate (Marcu 7,2), că primește pe păcătoși și mănâncă cu ei (Luca 15,2), iar când Iisus a fost găzduit de Zahei, mai - marele vameșilor, „... toți cârteau zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos” (Luca 19,7). 

Iisus a fost acuzat că nu respectă ziua sfântă de odihnă, fiindcă a vindecat într-o sâmbătă pe „omul cu duh necurat” (Marcu 1,23-26), și fariseii au zis «Vezi ce fac sâmbăta, ce nu se cuvine»” (Marcu 2,23-24). Iisus le-a răspuns: „... Sâmbăta este făcută pentru om iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este domn și al sâmbetei” (Marcu 2,27-28). 

Sanhedrinul considera că activitatea lui Iisus era un atac fățiș împotriva principiilor de bază ale religiei evreiești. 

Romanii obișnuiau să fixeze pe bara transversală a crucii, deasupra celui răstignit, o tăbliță numită „titulus”, pe care era scris numele condamnatului și o descriere scurtă a faptei pentru care a fost condamnat. Cuvintele „Regele Iudeilor” de pe „titulus” ne arată motivul condamnării – causa poenae – sau, cum spune Evanghelistul: „vina Lui scrisă deasupra mea” (Marcu 15, 26). 

INTEROGATORIUL. După arestare, așa cum arată Evanghelistul Ioan, Iisus a fost dus de soldații romani și de slujitorii iudeilor mai întâi la Anna, socrul lui Caiafa (Ioan 18,12,13), care, deși nu mai exercita de cel puțin cincisprezece ani funcția supremă de mare preot, își păstrase autoritatea asupra evreilor. Interogatoriul a fost scurt și, pentru că Iisus nu răspundea pe placul lui Anna, un  slujitor al acestuia I-a dat o palmă, zicând: «Așa răspunzi Tu arhiereului?» (Ioan 18,22). Iar Iisus a răspuns: „dacă am vorbit rău, dovedește ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?” (Ioan 18,23) Cu aceste cuvinte, interogatoriul se încheie, iar Iisus este trimis la Caiafa (Ioan 18,24).

Ȋn casa lui Caiafa, ale cărei ruine se află azi chiar lângă poarta Sion din Ierusalim, s-a ținut ședința Sanhedrinului.

PROCESUL JUDECAT DE SANHEDRIN. Procesul a început cu audierea martorilor acuzării. Dreptul penal evreiesc prescria cea mai mare conștiinciozitate la audierea martorilor. Convocarea lor în procesul lui Iisus a fost posibilă fiindcă autoritatea evreiască întocmise dosarul penal de dinainte. Evangheliștii arată că în fața Sanhedrinului au fost ascultați mulți martori mincinoși (Matei 26,60) ale căror mărturii nu se potriveau (Marcu 14,56). Depoziția acestor martori echivala cu un rechizitoriu, prin care se repetau acuzațiile formulate în denunțurile lor anterioare. 

Iisus a fost acuzat ca prooroc mincinos și amăgitor al poporului. Pentru aceste acuzații era prevăzută pedeapsa cu moartea (Deuteronomul 13,1,2,5,10). Ȋn Talmud se prevede că „Cel care proorocește pentru a anula un singur cuvânt din cuvintele Legii, este vinovat” (T.Sanhedrin 14,13). Ȋn Evanghelia după Marcu, martorii declară: „noi L-am auzit zicând așa: «voi dărâma acest templu făcut de mână, și în trei zile altul, nefăcut de mână, voi clădi».”(Marcu 14,58).

Aceste cuvinte împotriva templului – redate diferit de Evangheliști – lasă să se întrevadă atitudinea critică a lui Iisus împotriva celor care „au făcut din casa de rugăciune o peșteră de tâlhari” (Marcu 11,17). Dar Sanhedrinul a interpretat cuvintele lui Iisus ca fiind o blasfemie. 

Caiafa i-a cerut lui Iisus să răspundă la aceste acuzații. Ȋnsă Iisus a tăcut. Și, deși tăcerea inculpatului în dreptul roman echivala cu recunoașterea faptei imputate, conform maximei „Qui tacet consentire videtur”, la evrei nu se aplica acest principiu în procesele penale. Dimpotrivă, tăcerea lui Iisus, despre care s-a spus că „prin tăcere Ȋși striga nevinovăția”, precum și rezultatul negativ al audierii martorilor impuneau achitarea celui acuzat. 

Dar Caiafa, care avea nevoie de o mărturisire pe care să o considere dovadă pentru obținerea condamnării, a întins o capcană, spunându-I lui Iisus: „Te jur pe Dumnezeu cel viu, să ne spui nouă de ești Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 26,63). Iar El a zis către ei: „Voi înșivă ziceți că Eu sunt” (Luca 22,70), căci nu putea nega nici scopul vieții Sale și nici activitatea Sa mesianică. Reacția lui Caiafa a fost imediată. Cu o grabă ilegală și-a sfâșiat veșmintele, după străvechiul obicei de a-și manifesta durerea și scârba și, fără vreo deliberare, a provoacat sentința de condamnare a lui Iisus prin cuvintele: „A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată acum ați auzit hula Lui. Ce vi se pare? Iar ei, răspunzând, au zis: Este vinovat de moarte.”(Matei 26, 65-66).

PROCESUL JUDECAT DE PILAT. Toți evangheliștii spun că dimineața Iisus a fost predat lui Pontius Pilat, care fusese numit guvernator al Iudeei în anul 26 d.Hr.. Iisus a fost judecat de către Pilat ca un „homo peregrinus” (localnic), neavând cetățenie romană. I-a fost predat „legat” (Marcu 15,1) de către o delegație de sinedriști și, după cum arată evangheliile, cei mai vehemenți au fost arhiereii, secondați de mulțimea de evrei prezentă, care prin strigăte a cerut moartea lui Iisus. Limba oficială în care s-a dezbătut procesul a fost limba greacă. Guvernatorii romani ai Iudeei se serveau de interpreți în procesele peregrinilor. 

Așa cum afirmă evangheliștii, Pilat și-a început interogatoriul cu întrebarea „Tu ești regele Iudeilor?” (Marcu 15,2; Matei 27,11; Luca 23,2; Ioan 18,33), iar Iisus i-a răspuns „Tu zici” (Marcu 15,2; Matei 27,11; Luca 23,3). Au urmat și celelalte întrebări, pentru ca, în final, Pilat să spună că nu-I găsește nici o vină (Luca 23,4; Ioan 18,38). Dar delegații sinedriști încep din nou să-L acuze pe Iisus, iar Pilat, aflând că Iisus este din Galileea, a încercat să se eschiveze și L-a trimis la Irod Antipa. Acesta era tetrarhul Galileei și se afla de Paști în Ierusalim. La întrebările lui Irod, Iisus nu răspunde nimic (Luca 23,9) și nici la învinuirile înverșunate ale arhiereilor și cărturarilor (Luca 23,10). Dezamăgit, Irod Antipa „împreună cu ostașii săi, batjocorindu-L și luându-L în râs, L-a îmbrăcat pe Iisus cu o haină strălucitoare” și L-a retrimis înapoi la Pilat (Luca 23,11). 

Guvernatorul roman, văzând că nici Irod nu i-a găsit vreo vină, încearcă o ultimă stratagemă pentru eliberarea lui Iisus: lasă mulțimea zgomotoasă care se strânsese în fața pretoriului să decidă. Pilat „L-a dus afară pe Iisus și a șezut pe scaunul de judecată în locul numit pardosit cu pietre, iar evreiește Gabbata” (Ioan 19,13). Toți Evangheliștii arată că de Paști exista un obicei: să fie pus în libertate un evreu, deținut al romanilor. Iar Pilat, crezând că poporul va cere eliberarea lui Iisus, și nu a lui Baraba, care era vinovat pentru crimă, îi lasă libertatea de a amnistia pe cine dorește. Această consultare a poporului o găsim și la romani, când mulțimea vota în arena circului, asupra vieții sau morții creștinilor. Prin „per acclamationem”, Pilat voia să scape de răspundere.

Ȋnsă inițiativa lui s-a încheiat cu un eșec, căci mulțimea l-a preferat pe Baraba, pe care-l considera un erou, și a cerut cu înverșunare moartea lui Hristos, după ce a aflat că e acuzat de blasfemie. Căci legea mozaică interzicea să se ceară eliberarea unui condamnat la pedeapsa capitală pentru crimă religioasă. Ultimele cuvinte ale lui Pilat în procesul lui Iisus au fost „Să răstignesc pe împăratul vostru?” (Ioan 19,15). Era o întrebare, și nu o sentință. 

SENTINȚA. Sentința fusese însă dată de Sanhedrin înainte ca procesul să înceapă. După învierea lui Lazăr, au fost convocați toți membrii Sanhedrinului, iar ședința a fost prezidată de marele preot Caiafa. Sinedriștii și-au exprimat teama că, dacă îL vor lăsa pe Iisus să propovăduiască și să „facă multe minuni”, romanii le vor lua „locul și neamul”. Ȋn realitate însă, ei se temeau că vor pierde privilegiile și avantajele materiale pe care le aveau în templul din Ierusalim. Ultimul cuvânt l-a avut Caiafa, care a spus „... nu știți nimic. Nici nu gândiți că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să moară tot neamul” (Ioan 11,49-50). Aceasta a fost sentința, iar „... Din ziua aceea s-au hotărât ca să-L ucidă” (Ioan 11,53).

Locuitorii provinciilor romane vinovați de „crimen maiestatis” erau pedepsiți, de obicei, cu moartea pe cruce. Sentința era pronunțată de guvernatorul provinciei, prin cuvintele: „Ibis in crucem”. Pontius Pilat, praefectus Iudaeae, a pronunțat aceste cuvinte în procesul lui Iisus. A fost finalul procesului.

FLAGELAREA. După eliberarea lui Baraba, Pilat a ordonat biciuirea lui Iisus (Marcu 15,15; Matei 27,26). La evrei, numărul loviturilor era limitat la 39, anume 13 pe piept, 13 pe umărul stâng și 13 pe umărul drept al celui pedepsit (Mișna Mak.III, 10; Flavius Josephus, Ant.LV, 8,21). Flagelarea se executa în public. Cel pedepsit era dezbrăcat iar apoi, după ce era legat cu brațele întinse de un stâlp scurt sau o coloană mică, era bătut cu biciul de flagelare atâta timp cât voiau cei care executau această pedeapsă. La fel a fost flagelat și Iisus, de câțiva soldați din cohorta staționată în Ierusalim. A fost bătut cu cruzime, căci după flagelare nu a mai putut să-și ducă singur „patibulum” până la Golgota, fiind silit Simon Cireneul să facă asta (Marcu 15,21; Matei 27,32; Luca 23,26). Gravitatea rănilor produse e dovedită și de faptul că Iisus a murit pe cruce după puține ore de la răstignire, ceea ce l-a surprins chiar și pe Pilat (Marcu 15,44). Evangheliștii Marcu și Matei arată că Pilat, după flagelarea lui Iisus, „L-a dat să fie răstignit”(Marcu 15,15; Matei 27,26).

Iisus a fost dus de soldați în pretoriu, unde s-a retras și Pilat, și aici s-a întâmplat revoltătoarea scenă a parodiei încoronării. După ce ostașii „au adunat în jurul Lui toată cohorta”, Iisus a fost dezbrăcat de hainele Sale și îmbrăcat cu o mantie roșie veche a unui soldat, I s-a pus pe cap o coroană de spini și o trestie la dreapta Lui (Matei 27, 27-29). „Și au început să se plece în fața Lui, zicând: Bucură-Te regele iudeilor! Și-L băteau peste cap cu o trestie și-L scuipau și, căzând în genunchi, I se închinau.” (Marcu 15,18-19). 

Deși nu s-a făcut din ordinul lui, această înscenare batjocoritoare a unei „adoratio maiestatis” (Marcu 15,16-19, Matei 27,27-30; Ioan 13,2-5) a fost tolerată de Pilat. După batjocorire și maltratare, Iisus a fost îmbrăcat cu hainele Lui, după cum spun Evangheliștii Marcu și Matei, și L-au dus să-L răstignească (Marcu 15,20; Matei 27,31).

Ȋn 1968, arheologii din Israel au descoperit într-un osuariu la Giv’at ha –Mivtar, lângă Ierusalim, scheletul unui fost răstignit. Era „Jehohannan Ben” (n.r. -  fiul lui Jehohannan) despre care arheologul V. Tzaferis spune a fost un tânăr evreu rebel, răstignit de romani în timpul răscoalei din anul 7 d.Hr.. Oasele picioarelor erau încă pironite într-o bucată de cruce. 

Experții au stabilit că tânărul fusese răstignit pe o cruce în formă de T. Condamnatul era fixat mai întâi cu brațele întinse pe bara transversală a crucii, adică pe patibulum, cu piroane, care nu erau trecute prin palmele mâinilor, ci prin oasele antebrațelor. După aceea, picioarele răstignitului erau strânse împreună și întoarse lateral, după îndoirea genunchilor. Ȋn stâlpul crucii era bătut un singur piron, de circa 18 cm, prin oasele picioarelor. Pe la mijlocul stâlpului era fixată cu cuie o mică scândură - numită sedecula – care servea drept suport pentru condamnat. Acesta, cu genunchii îndoiți, strânși unul lângă altul și întorși lateral, cu picioarele străpunse la călcâie de un singur piron și cu antebrațele pironite, era așezat forțat pe această scândură, ca să nu se poată lăsa în jos și, eventual, desprinde de pe cruce. Ȋn cele mai multe cazuri, agonia dura de la câteva ore până la o zi. Răstignitul murea din cauza sufocării sau a pierderii de sânge.

Veridicitatea Evangheliilor este confirmată pe măsură ce se fac descoperiri arheologice noi. 

Ȋn decembrie 1990, la sud de Ierusalim, a fost descoperit mormântul marelui preot Caiafa. Săpat în stâncă, mormântul conținea șase osuarii intacte și zece distruse, precum și unele resturi de ceramică și o monedă a regelui Agrippa (42 - 93 d.Hr.), pe baza cărora s-a stabilit vechimea mormântului în secolul I d.Hr..

Una dintre cele mai importante descoperiri arheologice s-a făcut în Capernaum unde... „au venit la El, aducând un slăbănog pe care-l purtau patru inși. Și neputând să se apropie de El, din pricina mulțimii, au desfăcut acoperișul casei unde era Iisus și prin spărtură au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul” (Marcu 2,3-4). Orășelul a fost părăsit în sec. VII d.Hr. de locuitorii săi și, cu timpul, casele pustii au fost acoperite cu pământ. Săpăturile arheologice conduse de călugărul franciscan Virgilio Corbo au scos la iveală însă ruinele Capernaumului. Zidurile caselor, înalte de trei metri, erau construite din blocuri de bazalt negru. Casele nu aveau acoperș fix, ci erau acoperite cu scânduri și crengi, la fel ca cele de azi ale beduinilor. Acoperișul putea fi deci desfăcut, la nevoie, așa cum istorisește Evanghelia.

Ȋn 1968, au fost descoperite ruinele unei biserici creștine din sec. V d.Hr.. De sub un mozaic reprezentând un păun – simbolul creștin al nemuririi – a fost dezgropată casa pescarului Simon – apostolul Petru. Era o locuință la fel ca și cele învecinate, dar ea a fost identificată prin inscripțiile votive de pe pereți, închinate Sfântului apostol Petru. La scurt timp după moartea lui Iisus, casa aceasta a fost transformată într-o capelă, în care creștinii se adunau și se rugau. Inscripțiile prin care se invoca ajutorul Sfântului apostol Petru erau scris în limbile arameică, siriană, greacă și latină. Acesta este cel mai vechi locaș de rugăciune creștin  - prima biserică creștină cunoscută.

N.a. - Acest documentar a fost realizat în baza cărții „Procesul lui Iisus”, apărută la Editura „Roza Vânturilor”- 2000. Autorul lucrării, Ioan Fruma, a fost doctor în drept, avocat, secretat de stat în Ministerul Finanțelor și, fără voia lui, deținut politic în perioada comunistă. La trei zile după ce a predat manuscrisul editurii, Ioan Fruma a plecat în lumea celor drepți. „Dumnezeu i-a ajutat să trăiască până când a terminat cartea”, îmi mărturisea soția lui, în urmă cu 13 ani.