Prefață la MÂNA MOSCOVEI - Documentele crimei din decembrie 1989 - Vol. III (Editor: Victor Roncea, TipoMoldova, 2020)

Gh. Buzatu

Mai mult decât era de prevăzut și, oricum, dincolo de ceea ce se prognozase, chiar și de către cei mai optimiști sau de către cei mai înfocați anticomuniști, România, de îndată după moartea lui I. V. Stalin în 1953, a promovat „o nouă direcție”, dacă nu pornind de la Kremlin ori impulsionată de Moscova, în mod sigur determinată de schimbările „de gardă” petrecute acolo[1]. Este dificil de apreciat cât de serios pregătiți erau Occidentalii pentru așa ceva, de asemenea România și românii, în privința cărora predomina pesimismul, surprins la 16 august 1953 de celebrul cotidian „The New York Times”: „Nici un popor nu are mai multă repulsie față de comunism decât cel român, și nici unul nu face mai puțin decât acesta pentru a-l înlătura”.

În atare condiții, nu a fost straniu că, la 23 decembrie 1953, proiectând noua politică a S.U.A. pentru Europa de Est, președintele D. D. Eisenhower considera România drept „cel mai sovietizat” stat de sub tutela Kremlinului[2]. Numai că, în răstimp, țările Europei Est-Centrale și de Sud-Est nu stagnaseră. Este adevărat că nu în ritmul și la amplitudinea nădăjduite de Washington sau de celelalte capitale vestice, dar, oricum, ceva se schimbase, totul prevestind evident desprinderea de U.R.S.S. și de stalinism, tendință vizibilă în 1953-1956 în cazurile Iugoslaviei (cu importante momente prevestitoare), ale Germaniei de Est (1953), Poloniei și Ungariei (1956)[3]. Pretutindeni, în țările menționate, se optase pentru „noul curs”, iar Bucureștii n-au întârziat să intervină identic, deși orientarea clară și viguroasă s-a impus mai cu seamă prin 1956-1958, cu un rezultat remarcabil, fără precedent în ce privește forțarea deciziei Moscovei, și anume prin impunerea retragerii trupelor U.R.S.S. din România (forțele armate și ale KGB-ului), un eveniment crucial care, produs efectiv și date fiind consecințele sale multiple și ample pentru întreaga comunitate europeană, a depășit în însemnătate din toate punctele de vedere revoluția din Ungaria din 1956. În aprecierea faptelor survenite, netăgăduit că istoricul trebuie să aibă în seamă esența iar nu aparențele lor, care pot fi – se știe prea bine – înșelătoare … Sub acest aspect, un istoric precum britanicul R. J. Crampton a consemnat într-o sinteză de largă și meritată circulație științifică: „Chiar dacă România nu a mers la fel de departe în a respinge influența sovietică, între anii 1956 și 1968 legăturile dintre români și restul blocului socialist au suferit însemnate modificări. Gheorghiu-Dej părea a fi stalinist, dar nu era decât în ce privește afacerile interne; dacă în interiorul țării era stalinist, în afara ei era de fapt titoist”[4].

Finalmente, după adoptarea Declarației din aprilie 1964, consideră tot Crampton, „România a pornit pe propriul său drum […] Gheorghiu-Dej a murit în martie 1965. Succesorul său, Nicolae Ceaușescu, a dus mai departe procesul de separare a României [de politica Kremlinului] …”[5] De remarcat că tendințele semnalate au fost examinate cu atenție și expuse într-o lucrare recentă de cunoscutul istoric american Larry L. Watts[6].

După dispariția lui Stalin, războiul civil european – în accepția celebrului profesor german Ernst Nolte – care incendiase bătrânul nostru continent, plonjându-l „într-o noapte atât de lungă”, potrivit lui Stéphane Courtois, ambele provocate și întreținute de disputa implacabilă dintre Puterile Totalitare ale epocii (1917-1953)[7], Rusia Sovietică și, respectiv, Germania, au ajuns în etapa terminală. Nu deodată, cum ar fi fost firesc, și nici prin soluționarea radicală a tuturor controverselor impactului, un atare deznodământ dovedindu-se imposibil câtă vreme, simultan ori în etapa finală a confruntării dintre totalitarismul hitlerist și stalinist sau, îndeosebi, ulterior, Europa și, treptat, Lumea au fost cuprinse de vâlvătăile Războiului Rece[8]. Cu toate acestea, în plină desfășurare a Războiului Rece, U.R.S.S. și „lagărul” statelor socialiste euro-asiatice au traversat – la intensități deosebite – un salvator dezgheț poststalinist, care a coincis, pe planul raporturilor Est-Vest, cu restabilirea ori aprofundarea principiilor coexistenței pașnice între cele două sisteme extreme socialist și capitalist. Procesul a fost plin de repercusiuni pozitive, România, alături ori deopotrivă cu restul țărilor aflate în sfera de dominație a Moscovei, având de profitat. În primul rând dat fiind că a avut posibilitatea să opteze pentru a-și impune propria-i cale, care n-a fost nici simplă și nici rectilinie, nici lipsită de mari probleme și de eșecuri alternând însă cu succese, după cum nici văduvită de pericole sau garante ale reușitei finale. Mai degrabă, dimpotrivă, cum au dovedit-o evenimentele din 1989[9].

În opinia majorității specialiștilor, debutul acțiunilor României pentru a-și alege propria cale a survenit în 1958[10], o consecință a retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul național[11]. Tentativele României din stadiul incipient s-au concretizat cu timpul în eforturi conjugate, Bucureștii câștigând un rol și un loc distinct în cadrul politicii pe plan internațional[12]. Așa după cum rezultă din studiile de specialitate, politica și realizările succesive ale Bucureștilor pe plan extern s-au subsumat în fond unui amplu program – pregătit și aplicat de Gh. Gheorghiu-Dej și Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraș și Nicolae Ceaușescu, Corneliu Mănescu și colaboratorii acestuia din Ministerul de Externe de la București[13] – care viza esențialmente ieșirea României (cel puțin parțială și sensibilă, dacă nu totală) de sub tutela Moscovei. 

Istoricii au apreciat în mod deosebit politica Bucureștilor – de la „reviriment”[14] și „distanțare ci nu ruptură” față de Kremlin[15], la „ieșirea din cerc”[16]. În ce ne privește, orientarea respectivă a echivalat cu ieșirea din Labirint, iar originile și manifestările concrete țin de sfârșitul anilor ´50 – începutul anilor ´60, marcate fiind de retragerea trupelor sovietice în 1958, de fundamentarea politicii externe românești în contextul disputelor politico-ideologice sovieto-chineze ale epocii, de restabilirea și promovarea relațiilor economice și culturale, într-un prim stadiu, ale Bucureștilor cu Puterile Occidentale, pentru a culmina cu Declarația din aprilie 1964. Nu putem neglija că, într-un prim stadiu, cel mai îndelungat (1958-1985), rezultatele României prestigioase și au înregistrat, sub Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu, un curs cel mai adesea ascendent, pentru ca, după accederea lui M. S. Gorbaciov la frânele Kremlinului, rolul lui Ceaușescu ca „preferat indiscutabil” al Occidentului în dialogul Est-Vest să se diminueze rapid (1985-1989), drastic și dramatic, iar aceasta în mod decisiv și continuu, în urma erorilor profunde și eșecurilor externe și interne ale liderului comunist român.

În același context, trebuie să avem în vedere că politica României și succesele repurtate au depins esențialmente, dar simultan cu declinul tot mai accentuat al Puterii de la Moscova sau cu ascensiunea Beijingului, de „șansele” oferite Bucureștilor de bunăvoința și cooperarea Chinei[17], precum și de atitudinile ori de susținerile efective al Franței, S.U.A., Marii Britanii, R.F.G., Italiei, Spaniei și Japoniei. În atare condiții a fost posibil ca România să-și exprime, cu vigoare, propriile atitudini ori să pretindă respectul integrității teritoriale, al suveranității și independenței naționale, în aprilie 1964, în august 1968 ori în noiembrie 1989, urmare a provocărilor sistematice ale Kremlinului[18]. 

Nu mai puțin, se impune să avem în vedere excelentele raporturi statornicite între București și Paris (întrevederile generalului Charles de Gaulle cu I. Gh. Maurer în iulie 1964 și N. Ceaușescu în mai 1968, apoi cu Giscard d´Estaing in martie 1979 sau în iulie 1980), între București și Vatican (mai 1973) și, mai ales, între București și Washington (începând cu vizita Președintelui Richard Nixon în România în august 1969).

De reținut că, în septembrie 1965, efectuând cea dintâi vizită la Moscova în calitatea-i de lider politic la București, N. Ceaușescu și-a asumat cu un deosebit curaj rolul de a-i sfida pe liderii sovietici chiar în bârlogul lor, adică la Kremlin. Însă factorul decisiv care le-a îngăduit lui N. Ceaușescu și colaboratorilor săi să acționeze hotărât pe scena internațională l-au reprezentat exemplul, impulsurile și susținerile Chinei lui Mao Zedong, Ciu Enlai (Zhou Enlai) sau Deng Xiaoping.

Sfidarea lui N. Ceaușescu avea să înregistreze și un punct terminus. Care nu putea surveni decât în urma acțiunilor Kremlinului, astfel că finalul, fără să fi fost planificat din start, s-a petrecut chiar la Moscova, la 4 decembrie 1989 cu prilejul ultimei întrevederi N. Ceaușescu – M. Gorbaciov. A fost un eveniment marcant, succedat de „revoluția” din decembrie 1989 din România, în fapt o veritabilă lovitură de stat[19],  căreia N. Ceaușescu și regimul său nu i-au putut, în nici un caz, supraviețui[20].

Prof. Univ. Dr. Gh. Buzatu

Note: