Între figurile istorice ale Neamului Românesc, Decebal este una cu neputință de confundat.

Gândirea romantică a secolului al XIX l-a investit pe Decebal cu funcția de "Rege al Dacilor”, făcându-l unul dintre cei doi protagoniști ai aventurilor romanești din care s-a zis că a ieșit Poporul Român. Pe de altă parte, latiniștii extremiști ai Blajului au încercat să-l minimizeze. În sfârșit, nebunia comunistă l-a preluat și prelucrat pe Decebal, încercând să-l transforme într-un prototip al lui Nicolae Ceaușescu (incidentul din 1968 cu Cehoslovacia și U.R.S.S. fiind esențial pentru acest proces). Iar nebunia neocomunistă a dus lucrurile mai departe, într-o ceață care persistă până astăzi.

Dincolo de toate ambiguitățile și certurile, este absolut clar că Decebal a fost o figură ieșită din comun, chiar și pentru Daci, care oricum erau neobișnuiți. A fost un strateg de excepție, un diplomat iscusit, un om de mare curaj. Și un om pe care îl înțelegem încă prea puțin.

Prinși de patima certurilor – și de complexe supra-compensate violent – foarte puțini încearcă să-l înțeleagă sincer pe Decebal.

Nu voi încerca aici să lămuresc lucrurile sau să-i fac o biografie. Vreau doar să punctez câteva aspecte într-adevăr uimitoare din viața și faptele acestui strămoș al nostru, al tuturor celor care suntem – sau ne zicem – Români.

 

1. Deși fals denumit de o literatură mai mult sau mai puțin istorică "Rege al Dacilor”, Decebal a fost, de fapt, Regele Daciei. Deosebirea între cele două nume este mai mare decât pare. Dacia cuprindea în întregime Oltenia și Transilvania de astăzi, cea mai mare parte a Munteniei – dar fără părțile răsăritene, ca Bărăganul și Brăila de azi – și partea muntoasă a Banatului. Ceea ce astăzi numim Crișana, Maramureș, Satu Mare, Moldova etc. erau în afara stăpânirii lui Decebal. Dacii sud-dunăreni, de la cei din Sciția Mică (Geții) până la cei din apusul Moesiei ori din Dardania erau în Romania [a.k.a. Imperiul Roman]. La fel erau și cei din Regatul Iazig – stat clientelar roman, întins între Dunărea de Mijloc și linia Carpaților dinspre Tisa. În nord și est erau Dacii Mari, Costobocii, Carpii și Carpianii, Roxolanii și Bastarnii, toți independenți. Dintre aceste grupări – confederații tribale războinice – s-au aliat cu Decebal în luptele sale cu Traian doar Roxolanii (Sarmați) și Bastarnii (germano-celto-sarmatici). Celelalte grupări, deși predominant dacice, nu s-au aliat cu Decebal și nu s-au implicat în luptele sale. Prin comparație, vedem că teritoriul Daciei lui Decebal – și populația lui – au fost cel mult jumătate din teritoriul pe care trăiau Dacii – și cel mult jumătate din populația dacică. Ceea ce duce la constatarea că Decebal a fost rege al Daciei, dar nu "al Dacilor”. O deosebire uimitoare la prima vedere, dată de deosebirea dintre întinderea Daciei lui Decebal și cea a triburilor dacice.

 

2. Decebal a fost un rege dac, dar și un rege roman! Șocant? Ei bine, faptul că Decebal a fost un rege dac este limpede și este repetat de mii de ori, pretutindeni. Mai rar – și doar în lucrări de specialitate – se amintește faptul că Decebal a fost și un rege roman! Și totuși, a fost, chiar de două ori, dacă putem spune așa. Pe de-o parte, atunci când Decebal urcă pe tron Dacia era deja stat clientelar roman (statut căpătat cu cca. 20 de ani înainte de războaiele dintre Decebal și Traian). Ca urmare și Dacia era parte confederată a Romaniei, asemenea fostului Regat al Traciei, stat clientelar roman, asemenea altor state clientelare romane – precum au fost Egiptul, Pontul sau Bosforul Cimerian (Crimeea, Taurida și Azovul). Decebal fiind astfel și un rege roman. Mai mult, după primul său război cu Traian, înfrânt, Decebal vine și cere pacea (Dio Cassius afirmă că ar fi îngenunchiat, Columna îi arată în genunchi pe ceilalți tarabostes, Decebal fiind în picioare în spatele lor). Ei bine, Traian nu doar că îi acordă pacea, dar îi reacordă titlul de rege – pierdut, de iure, din punct de vedere roman, atunci când pornise la luptă împotriva propriilor aliați, Romanii. Titlu pe care, desigur, Decebal îl va păstra doar până la noul război pe care îl va începe împotriva Împăratului Traian. Dar dincolo de acest fapt, este evident că dacă Decebal a fost în mod clar un rege dac, a fost, la fel de clar, și un rege roman.

 

Câteva regate clientelare romane din zona Mării Negre; merită observat că toate au (și) origine tracică.

3. Decebal a construit o mulțime de cetăți în înțelesul, să-i zicem, "modern” al cuvântului (modern pentru acea vreme). Fortificațiile dacice sunt, până la Decebal, în imensa majoritate bazate pe tehnici străvechi de fortificare: palisade, valuri de pământ, șanțuri de apărare. Toate făcute cu o extrem de inteligentă folosire a terenului, chiar și pantele mici fiind bine valorificate. Însă Decebal construiește o adevărată rețea de cetăți cu ziduri din piatră, puternice, destinate unei rezistențe admirabile în fața oricărei armate. Pentru Romanii conduși de Traian situația a fost unică, niciodată în istorie nemaiexistând o asemenea situație de război, în care legiunile să fie nevoite să înainteze printre munți apărați de șiruri de cetăți și alte fortificații. Ce este paradoxal – sau, poate, la 2.000 de ani de la evenimente, chiar hazliu – e faptul că aceste cetăți și întărituri dacice au fost realizate și cu sprijinul direct al Romanilor. Care au dat bani și ingineri Daciei, ca stat clientelar roman, spre a-și întări apărarea în fața vecinilor.

Ce este straniu aici? Ei bine, faptul că aceste fortificații moderne sunt realizate de Decebal strict în jurul centrului politic (și religios, se pare) al Daciei! 

Logica ar fi cerut așezarea lor în primul rând pe frontiere. Deși există și asemenea cetăți, ele sunt rare și, comparativ cu cele din Țara Hațegului, slabe. Altfel spus, resurse uriașe au fost cheltuite strict pentru fortificarea zonei centrale, în vreme ce apărarea țării a fost neglijată, provinciile fiind practic deschise oricărui atac dușman.

 

4. Poate să pară uluitor pentru mulți, dar Decebal este cel care începe luptele cu Romania. De fapt și luptele anterioare dintre Daci și Romani sunt începute tot de primii, care atacă și jefuiesc populația din Romania (în zonele respective, covârșitor de origine… dacică). După restabilirea păcii și regimul extrem de favorabil de regat clientelar roman – care aducea Daciei avantaje comerciale foarte mari, plus bani, ingineri, instructori militari etc. – atacurile lui Decebal la sudul Dunării sunt neașteptate și greu de înțeles.

S-au încercat în epoca modernă tot felul de explicații romantice sau așa-zis patriotice, care să dea logică încălcării tratatului dintre Dacia și Romania de către Decebal. Unele dintre ele se contrazic masiv cu cerințele strategice elementare (a se vedea punctul 5. de mai jos). Altele pur și simplu țin de literatură. Adevărul adevărat este că nu știm de ce a făcut Decebal această mișcare, de ce a ignorat cerințele strategice pe care le notăm mai jos și de ce a făcut ceea ce amintim la punctele 6. și 7. Putem specula pe temă, dar până la noi descoperiri – dacă vor fi – suntem încă pe terenul întrebărilor. Poate cartea lui Traian despre războaiele cu Dacii, dacă va fi recuperată cumva, să ne lămurească…

5. Primind bani, ingineri și chiar instructori militari de la Romania – pe lângă acei militari și ingineri veniți la chemarea lui Decebal, care le-a oferit condiții foarte bune – Regele Daciei ar fi avut și posibilitatea, și interesul strategic, de a-și crește țara și puterea prin încorporarea altor regiuni dacice. Ideea – și aplicarea ei – nu ar fi fost ceva nou, de altfel. Burebista făcuse acest lucru cu mult succes.

Logica strategică ar fi cerut ca Decebal să lucreze – și să lupte – la aducerea sub conducerea sa a Costobocilor, Carpilor, Carpienilor, Trageților etc. În secolele II-IV se va vedea puterea unora dintre aceste triburi în luptele cu Romania (ce-i drept, adesea sub conducerea germanică a Goților). Folosind sursele pe care le avea, ar fi putut cu ușurință să se extindă până la Nistru și chiar dincolo de el.

Ca să înțelegem mai bine acestă logică, este de ajuns să calculăm o suprafață dublă a Daciei – prin incorporarea acestor triburi dacice, daco-sarmate, germano-celto-sarmate etc. – și o armată dacică dublă. Concluzia evidentă este că biruințele lui Traian, atât de greu obținute, ar fi fost categoric imposibile. În cel mai rău caz pentru Decebal, frontiera ar fi rămas pentru multă vreme pe Dunăre.

Altfel spus, Decebal a renunțat la sursele de bani, inteligență și tehnologie romană, intrând în luptă împotriva propriului aliat. Ori chiar dacă voia, indiferent din ce cauză, să poarte acest război, logic ar fi fost să îl facă în clipa în care ar fi adunat maximum de forță posibil. Pentru că mulți merg pe gândirea națională (patriotică sau naționalistă, dacă vreți), care, totuși, nu prea exista pe atunci, ar fi fost – după aceasta – necesar să adune măcar sub conducerea sa pe toți Dacii cât de cât semnificativi din afara Romaniei. (Adică, așa cum am amintit, măcar pe Costoboci, Carpi și Carpieni, dacă nu și pe Tirageți și Dacii Mari…)

În locul acestei unificări ce constituia o cerință strategică elementară înaintea unui război cu un adversar de talia Romaniei, Decebal practică fortificarea centrului țării după care declanșează războiul. O alegere uimitoare, ale cărei motive nu le cunoaștem.

6. După ce este înfrânt de Traian și, aflat în mâna acestuia, își primește nu doar viața, ci și regatul, Decebal reia exact aceeași politică din trecut. Inteligența tactică a lui Decebal în luptele cu Romanii este binecunoscută. Este limpede că ar fi trebuit să-și dea seama că o politică inteligentă, o strategie eficientă, ar fi însemnat să aplice – măcar acum – politicile descrise la punctul 5. Adică să fi ridicat fortificații pe frontierele din miazănoapte și răsărit, să fi încercat alipirea la Dacia a triburilor de acolo etc. Slăbirea puternică a Bastarnilor și Roxolanilor în urma războiului ar fi ajutat mult la integrarea lor în Regatul Daciei. Ceea ce ar fi putut fi bine justificat în fața Romei ("pacificarea frontierelor”) și ar fi constituit o bază puternică în extinderea spre nord și est. Mai mult, această extindere ar fi permis și pregătirea discretă a unui noi centru regal – în zona Bistriței de astăzi, de pildă – astfel încât conducerea Daciei să iasă, într-un nou război, de sub amenințarea trupelor romane din Banat și Oltenia.

7. În sfârșit, mai mult decât uimitoare este situația tezaurului lui Decebal. S-a discutat mult despre valoarea acestui tezaur. Un minimum acceptat este de 165 tone de aur și 330 tone de argint. Întrebarea de bun simț este: de ce a stat Decebal pe o asemenea comoară, în loc să o folosească în război?

Am amintit mai sus de faptul că Dacii Mari, Costobocii și Carpii – fără a mai vorbi despre alte triburi mai mici – nu au intrat în război, nici de partea lui Decebal, nici de partea lui Traian. Este limpede că aurul și argintul lui Decebal iar fi convins să intre în luptă, iar intervenția lor ar fi putut fi hotărâtoare. Cantitățile respective, gigantice, ar fi ajuns nu doar pentru aducerea în război a Dacilor amintiți, dar și a Germanicilor și Sarmaților din alte părți.

Altfel spus, Decebal a avut la îndemână o unealtă hotărâtoare pentru a câștiga războiul, dar nu a folosit-o. De ce?

Una dintre explicațiile propuse este aceea că preoții Dacilor aveau controlul comorii și au refuzat cheltuirea ei, fie din motive religioase, fie dintr-un conflict cu Decebal. Este evidentă lipsa de logică a acestei explicații, dat fiind că și de ar fi fost a preoților acea comoară, știau și ei foarte bine că odată ajunsă la Romani aveau să o piardă în întregime.

Ca urmare, pricina păstrării acestui tezaur în plin război pe viață și pe moarte este, de fapt, o uimitoare taină.

Aceste șapte aspecte uimitoare din viața și faptele marelui Rege Decebal sunt, până la urmă, doar o parte din multele întrebări încă fără răspuns pe care le avem în fața acestei figuri excepționale.

Încercările unora de a-l privi/trata/descrie pe Decebal ca pe un oarecare – eventual ca pe un "regișor barbar” – sunt, în fața realității atestate la nivel absolut (arheologic și documentar) cel puțin ridicole. Războaiele dintre Traian și Decebal au fost evenimente istorice excepționale. Obișnuite să lupte cu "barbarii” totdeauna într-o inferioritate numerică foarte mare – o proporție de 1:3 era ceva comun -, legiunile romane au folosit în cazul Daciei lui Decebal o concentrare de forțe unică. De asemenea, nu există alt caz în care trupele romane să fi avut de înfruntat o asemenea structură și densitate de cetăți și fortificații – pe deasupra într-un ținut muntos și păduros, extrem de avantajos pentru apărători și de dezavantajos pentru atacatori. "Simpla” – de fapt, uimitoarea – realizare a acestui sistem de cetăți și fortificații scoate categoric figura lui Decebal din rândul "conducătorilor barbari obișnuiți”, ridicându-l, credem noi, cel puțin la același nivel cu un Hanibal, ori evident mai sus decât un Vercingetorix (înfrânt și mort după prima confruntare serioasă cu Cezar). Așezându-l, adică, în rândul figurilor excepționale pentru Istoria lumii, nu doar a noastră.

Ne ferim de orice încercare de a răspunde la întrebările ridicate. Rostul rândurilor noastre nu este aceea de a "zdrobi corola de minuni a lumii”, ci de a trezi întrebări, curiozități, dragostea de Istorie… dar mai ales dorința cititorilor noștri de a-i cunoaște pe Străbuni, cu toate ale lor: bune, rele, obișnuite, uimitoare, tainice…

 

Articol apărut inițial pe blogul autorului