Citiți și Părintele Arsenie Papacioc: România va avea un mare rol în istoria pământului ăstuia. Cipurile nu trebuie acceptate cu nici un chip! Rușii - un popor fără fund. Și ungurii sunt foarte primejdioși. Câinoși. (15 August 1914 – 19 iulie 2011)

 

„Aici odihnește întru așteptarea Ȋnvierii de obște Arhimandritul Arsenie Papacioc...” Mormântul Părintelui din curtea Mănăstirii Sf. Maria de la Techirghiol nu e niciodată singur. Vin lângă el, așa precum veneau odinioară la chilia rămasă acum încuiată, sute de credincioși în căutarea drumului. Vin copii, vin grupuri de turiști și oameni în vârstă, vin bolnavi în scaune cu rotile. Vin având credința că Părintele îi poate ajuta în continuare. Ca pe vremuri, când stăteau la coadă în fața ușii lui, pentru a fi luminați și  binecuvântați. Plecat dintre noi de șase ani, în așteptarea „Ȋnvierii de obște”, Arsenie Papacioc e încă aici. Prezența lui e vie. E o nevăzută mână întinsă de Sus, ce așteaptă ca noi să îngenunchem cu inima și să ne punem frunțile sub ea.    

Să ne amintim de învățăturile Sfântului Părinte Arsenie Papacioc și să încercăm să ne trăim frumos, așa cum ne-a povățuit Sfinția Sa.

„Să iubim crucea lui Iisus, ea ne va ajuta să iubim crucile noastre.

La început, primii călugări nu aveau altă bibliotecă decât o mare cruce în jurul căreia se adunau să se roage și să mediteze, apoi plecau la treburi mari. 

Ascultați, luând o cruce în mână, ce-ți spun spinii, cuiele, sângele dumnezeiesc?

Alexandru cel Mare a întrebat odată un înțelept: «Cum poate deveni omul asemenea lui Dumnezeu?». Înțeleptul a răspuns: «Atunci când omul face ce poate face numai Dumnezeu.» «Și ce poate face numai Dumnezeu?» «Să iubească pe dușmanul său.»

Iată crucea care împacă toate vrăjmășiile! Că cine-și ține limba să nu înjure, mâna să nu lovească și inima să nu urască, acela știe să poarte crucea asemenea Domnului Iisus, și acela se consideră că mântuiește lumea asemenea Domnului răstignit.

Voi însă, femei a căror onoare este în mod inseparabil unită cu pudoarea și cinstea, păstrați-vă cu cinste gloria voastră și nu lăsați în vreun fel să se păteze curățenia reputației. Misiunea bărbatului este de a agonisi, a femeii de a cheltui în mod rațional. Că un proverb românesc spune: «mai mult poate să care femeia cu poala din casă decât aduce bărbatul cu carul».

Casa și averea le moștenim de la părinți, dar o nevastă înțeleaptă este un dar de la Dumnezeu. Vedeți că fiecare clipă vă poate oferi un prilej binecuvântat sau chiar unic pentru a vă arăta noblețea voastră de slujitori alături de îngeri. Să știți să iertați și pe față și în ascuns. Trebuie să dați valoare timpului acestuia, singurul, absolut singurul pe care îl avem. Iertarea, nimic nu va zgudui ca iertarea, atunci când cineva se așteaptă, după fapta lui rea, la pedeapsă.

Domnul să vă dea putere împotriva întristărilor. Să vă dea un dor în inimă, singur numai pentru El, să puteți iubi pe toți în lume și să jertfiți de-asemenea. 

Totul este să ai inima prezentă și un zâmbet ascuns în ea.

Primiți ca niște oameni divini orice lovitură. Oamenii buni vă ajută la mântuire mult, dar cei răi și mai mult, răbdați-i fără necaz. Toate veacurile au fost pline de dușmani, dar dușmanii din veacul acesta au umplut cerul de sfinți.

Este de netăgăduit, dragostea este un mister inexplicabil și, dincolo de cei care o fac dezgustătoare și o depravează, dincolo de toată infamia în care e târâtă, ea este o lege divină la fel de puternică și tot atât de neînțeleasă ca aceea care așază soarele pe cer.

Să uiți dragostea ta, dar cel puțin să nu uiți că ea mai există pe lume și în cer. Să negi ceea ce a fost bine în tine, dar să nu ucizi ceea ce poate a mai rămas. Cât de mult vor să fie iubiți cei care spun că nu mai iubesc. Să iertați din toată inima pe aceia care v-au pus, prin loviturile lor, cunună frumoasă pe capul vostru.

Așa zișii fericiți ai lumii acesteia cred că nu au să aibă niciodată nevoie de Hristos. Ei se tem de o moarte nefericită, dar nu se tem să ducă o viață păcătoasă. Însă cine îi poate asigura că nu vor muri pe loc loviți de trăznet, de gută ori de o năpădire de sânge?

Deci, cea mai mare atenție dați-o sufletelor voastre. Iar eu mă rog Domnului să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu și spre răbdarea lui Hristos.”

„Rugăciunea nu trebuie făcută numai în anumite momente în zi, ci trebuie să fie o dorință și o obișnuință, să fie permanentă. Nu este vorba numai de sfinte paraclise și alte rugăciuni, care angajează și trupul cu îngenunchieri sau poziții potrivite și cuviincioase, ci de a ține mintea spre Dumnezeu, de a gândi la El într-o formă personală, neîncetat, fără chiar să ziceți ceva, ci numai a-I dărui din inima ta un sentiment de iubire și respect și chiar de frică. Ȋn tot cazul, să aveți mintea și inima spre cer, spre mântuire.”

Deci, o așezare sufletească spre o trezvie duhovnicească neîncetată, aceasta este un scop atins, este adică acea liniște a inimii și deci hrana cea concentrată și darul lui Dumnezeu vă va ajuta.

Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. Roagă-te deci cu simțire. Puterea rugăciunii nu stă în cutare sau în cutare cuvinte verbale, ci stă în felul cum se săvârșește. Lui Dumnezeu Ȋi trebuie numai inima și Ȋi este de ajuns dacă ea va sta cât mai grabnic, cu evlavie, în fața Lui.

Rugăciunea neîncetată tocmai în aceasta stă, să ne aflăm întotdeauna cu evlavie în fața lui Dumnezeu. Iar peste această stare pravila nu face decât să pună lemne pe foc.

Culcă-te și scoală-te cu preocupările lui Hristos (nu ale tale), adică cum gândește, ce gândește Hristos despre noi, fiecare, ca să ne mântuiască, pentru că această preocupare divină este fără încetare, da, fără de nicio încetare.

Ȋn clipa când ești îndărătnic sau oricum străin de sufletul fratelui tău fie și greșit, în clipa aceea Iisus se răstignește pentru tine.

Gândiți-vă tare la judecată, la răspunsul ce îl vom da atunci!

Nu pierdeți din mână timpul zilei de azi! Știți voi ce valoare are timpul, ca să îl pierdeți? Toată veșnica fericire, cu îngerii, nedesmințit ține de acest timp.

Puțin timp, petrecut bine!”

„A iubi pe fratele tău pentru că este fratele tău este o iubire omenească, nu mistică, spirituală. A iubi pe semenii tăi cum iubești pe fratele tău este o iubire mistică.

Porunca cea dintâi (cea mai mare): «Să iubești pe Dumnezeu din tot sufletul tău și din tot cugetul tău...», într-adevăr este cea mai mare, dar s-a completat cu o a doua asemenea acesteia zicând: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți». Dacă această poruncă, a doua, este asemenea cu cea dintâi, înseamnă că semenii noștri sunt considerați ca având reflexii divine, după har. Fiindcă nu poți iubi pe Dumnezeu fără să iubești pe aproapele tău. 

Dacă nu simți iubire pentru tot nu iubești deloc. Dacă nu mulțumești omului nu mulțumești nici lui Dumnezeu. Dacă recunoști pe Dumnezeu în inima ta, Ȋl recunoști și în semenii tăi și pretutindenea. 

De aceea s-a spus să iubești total pe aproapele tău, pentru că aceasta este măsura iubirii tale pentru Dumnezeu Care nu se vede, dar Care este trăit, simțit în porunca Lui: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți». Adică, cum iubești tu împlinirea ta fizică, omenească, cu intensitatea nevoilor ei, dar mai ales precum iubești desăvârșirea ta duhovnicească, posibilă, spre a te îndumnezei, așa să-ți iubești aproapele, pe care Dumnezeu l-a pus văzut între tine și El, să înțelegi că iubindu-l îți recunoaște Dumnezeu iubirea pentru El. Și pentru ca să vezi și să simți că în această iubire totală este o frumusețe ca nicio alta, trebuie să fii plin de lumina pe care Dumnezeu n-o dă decât acelor inimi stăruitoare, dăruitoare și smerite. «Omul se îndumnezeiește cu participarea sa la iluminarea dumnezeiască și nu prin transformarea în ființă dumnezeiască.» Deci, trăgând pe aproapele tău așa cum tragi de tine, cu toată forța inimii tale spre Dumnezeu, încerci să înțelegi deplinătatea, libertatea și armonia veșnică.

Ȋncearcă să descoperi în tine forța dominantă, să poți să cânți și să împrăștii în dar singura valoare care ar face să se poată cunoaște oamenii, omul și Dumnezeu din om – armonia.   

Dumnezeu numai prin om se glorifică, chiar dacă ar apărea ispita care spune că rar ai să întâlnești om în lume care să se fi eliberat în toată deplinătatea de iubirea de sine. Aceasta nu anulează cu nimic lupta îndârjită pentru împlinirea poruncii divine, nefiind nimic utopic. Porunca cea nouă și cea mare, iubirea totală nu are nici început, nici sfârșit.

Lumea a fost creată de un Dumnezeu bun. Forțele dragostei care sălășluiesc în noi ne vin de la El. Dacă nu vă înfricoșați de chinurile nesfârșite ale iadului, temeți-vă și schimbați-vă viața pentru marea iubire a lui Dumnezeu. Ne iubește prea mult ca să I ne împotrivim.”

„Ȋn fiecare din noi, poporul român, există vitejia și noblețea latină și, dacă Traian și Decebal ne vor apăra, că nu sunt morți (ci numai duși), ne vor apăra și Horia, Avram Iancu și Bălcescu care vorbește neîntrerupt și ecoul vorbelor și îndemnurilor lui le auzim și le trăim. Ne vor apăra zidurile Sarmisegetusei și ale tuturor cetăților strămoșilor noștri, ziduri pe care este scrisă istoria noastră, testamentul nostru.

De o mie de ani ne pare rău că vrăjmașii noștri n-au cunoscut ascuțișul sabiei răbdării noastre. Am fost ospitalieri și voi acum vreți să ne faceți robi. Cine are adevărul în învățătura lui Hristos și este viteaz și știe să moară, nu poate fi rob, dragi cotropitori!

Iar vouă, care vreți să ne schimbați credința, voi care vreți să cuceriți lumea cu pretexte religioase, vă spunem că veți cuceri hotare și pământ, dar Adevărul nu-l veți putea cuceri și vă va mustra usturător. Hristos unul este Adevărul, și este în noi și dacă întindeți sulița spre noi, veți înțepa în costă adevărul lui Hristos care este în noi.”

Sursa: Arhim. Arsenie Papacioc - „Scrisori către fiii mei duhovnicești” (Mănăstirea Dervent, Constanța – 2000)