ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Imaginează-ți o după-amiază de duminică. Tocmai ai intrat într-o clădire înaltă, salutat cu un zâmbet de aceeași persoană care te-a salutat și săptămâna trecută, și te-ai strecurat într-o sală întunecoasă, cu toate scaunele orientate în aceeași direcție. Se aude muzica. Te simți recunoscător. În câteva momente, pe ecran încep să ruleze preview-urile filmelor. Ești pe cale să venerezi noul altar al culturii tehnologice – cinematograful.

După o sută de ani de încercări, filmul a ajuns o formă alternativă de transcendență, înlocuind – în moduri interesante și ciudate – poziția odinioară venerată, deținută de biserica instituțională. Sau, altfel spus, medium-ul filmului și-a luat în primire dreptul dobândit prin naștere: născut în epoca în care Nietzsche declara că Dumnezeu a murit, filmul s-a maturizat acum până într-atât încât America acceptă cinema-ul ca principalul creator de mituri din cultura sa.

Gândiți-vă câte asemănări stranii: și bisericile, și cinematografele sunt clădiri mari din spațiul public, având la intrare afișe despre ce are loc înăuntru în fiecare săptămână. Ca structuri fizice, ambele crează un sens al spațiului sacru prin elemente arhitectonice, precum plafoanele înalte, coridoarele lungi, care traversează întreaga lungime, incintele întunecoase (cu puține ferestre sau chiar deloc), luminile difuze, zidurile nerectilinii și cortinele pentru a sublinia sacralitatea spațiului aflat în față. În ambele, scaunele sunt dispuse în rânduri și, ca pentru o stimulare a participării, multe biserici și cinematografe oferă acum scaune dispuse în "stil de stadion”.


Există un număr din ce în ce mai mare de biserici (de exemplu, în Washington/D.C, Virginia Beach/Virginia, și San Diego/California) care de fapt iau cu chirie un cinematograf pentru serviciul religios – un aranjament bun pentru ambele instituții de vreme ce religia este acum, în America, singura scuză legitimă pentru a fi treaz în diminețile de duminică. Pătrunzând într-un spațiu atât de mare și care arată în acest fel, te regăsești vorbind în șoaptă: te simți mic – iar acesta este un sentiment care încurajează consimțământul la orice mesaje transmise, fie ele fapte reale sau ficțiune. Există, în ambele situații, sentimentul că acolo se petrece ceva mai mult mai mare decât tine – și că vei putea aparține de acel ceva numai prin supunere. Albert Speer, Ministrul Armamentului și arhitectul-șef al lui Hitler, înțelesese deja acest sentiment când a afirmat că arhitectura poate fi o formă de propagandă.
 

Odată ajunși în cinematograf sau în biserică, ritualul începe, oferind celui ce participă o experiență gândită să stimuleze toate simțurile, prin anumite imagini, sunete, mirosuri, gusturi și atingeri. Așa cum spune Aldous Huxley, participarea la slujbă era cea mai palpitantă parte din viața zilnică a omului medieval, pentru că numai acolo putea să scape de lumea în culori închise, de lumea în maroniu și în gri, de lumea cu bălegar. Mirosurile din biserică, ferestrele în rozetă, lucrătura în aur a altarului, podoabele din mătase, cu pietre cusute, ale preoților – acestea au fost unele dintre cele mai vechi forme de experiență multimedia. Aceste simboluri tactile sporeau simțămintele credinciosului cu privire la prezența și slava unui Dumnezeu altminteri invizibil.

Fără a distinge facil între "religie” și "distracție”, întotdeauna catedrala a fost "distractivă” – în sensul primordial, de angajare plăcută a simțurilor, în moduri atrăgătoare și interesante. "Distracția” sa era de a-ți răpi mintea de la grijile zilnice și de a o ridica înspre Dumnezeu. Deși teologia era serioasă, experiența propriu-zisă era o formă de „escapism”, oricât de ușor am asocia astăzi "escapismul” cu declinul social și moral. Cu alte cuvinte, biserica era o formă de escapism fizic într-o realitate spirituală. Într-adevăr, și cinema-ul, și biserica oferă o formă de artă ca mijloc de transcendență iar faptul de a le vedea sacre sau profane pare să țină de interpretarea fiecăruia, acum că biserica și-a cedat autoritatea de a crea sensuri în beneficiul mass-media.

În biserica numită cinema, ne împărtășim nu cu pâine și vin, ci cu floricele și Coca-Cola, care sunt la fel de ritualizate. Cum altfel ne putem explica comportamentul irațional economic de a plăti de zece ori mai scump prețul doar pentru a consuma aceste alimente speciale, în acest loc special?

 Gândiți-vă la acel moment scurt, dar intens, în care ajungi în sală, cu sucul și gustarea în mâini, în care îți găsești cel mai bun unghi din care să vezi filmul, și apoi te așezi, te relaxezi și te bucuri de zbor. Acest moment de ușurare și gratitudine se aseamănă mult cu uitarea fizică și psihică pe care o încercăm când zburăm cu avionul, care ne permite să ne cuibărim pentru ceva timp departe de necazurile noastre și ale lumii. Acesta este probabil modul în care ne putem apropia cel mai mult de bucuria și ușurarea pe care păcătosul din Evul Mediu le simțea împărtășindu-se și fiindu-i iertate păcatele. Acest lucru explică și de ce ne simțim atât de bine atunci când ne uităm la filme în avion. Dacă nu suntem iertați de păcate în cinematograf, cel puțin primim – vreme de două ore - o grațiere de povara conștiinței de sine. Întâmplător, cam două ore durează și serviciul religios.  

După ce predica se încheie, indiferent de locul în care te afli, vei fi cu zece dolari mai sărac. Oamenii se revoltă de prețul filmelor tot atât cât se revoltă și de donațiile pe tăviță, pentru un așa-zis serviciu religios "gratuit”. Atitudinea corectă, desigur, ar trebui să fie aceea de recunoștință, indiferent dacă ai luat contact cu Creatorul și Mântuitorul universului, sau doar ai experimentat cea mai scumpă formă de artă cunoscută omului. Cinema-ul își cere prețul de la început, iar experiența care urmează poate sau nu să-și merite banii. Pe de altă parte, biserica este, teoretic, gratuită. Este exact cum ar arăta adevărul în publicitate (presupunând că ar exista așa ceva): pui banii pe tăviță dacă găsești un sens în serviciul oferit, și o faci din preaplinul inimii tale.  

Acesta este unul din motivele pentru care bisericile, spre deosebire de filme, nu au o structură elaborată de preview-uri, trailere și sisteme de rating care să convingă potențialul public că merită banii. Biserica are rating G (audiență generală) – iată de ce atât de mulți oameni cred că religia este incredibil de plictisitoare, în mediul mental de astăzi – stimulat obsesiv de ratinguri R și X (filme pe care minorii le pot viziona numai în prezența unui adult, respectiv filme porno). Cea mai bizară manifestare a cinema-ului ca religie civică este imaginea stridentă a plasatorilor din cinema care dau mai departe coșulețul pentru donații pentru The March of Dimes (fundație care luptă împotriva nașterilor premature și mortalității infantile), Jerry’s Kids (copiii asistați de Asociația împotriva Distrofiei Musculare), The MS Foundation (organizație pentru drepturile femeilor) etc. În anumite cinematografe, tăvița de colectare a migrat către biletul propriu-zis, în încercarea de a te face mai altruist, donând restul de 50 de cenți – restul de la 10 dolari – într-o cutie de tinichea, cu poza unui copil înfometat care te privește în ochi.

Serviciul propriu-zis începe: așezarea, reclamele dinaintea filmului, urarea de bun-venit și preview-urile constituie o succesiune aproape identică cu ritualul introductiv care are loc într-o biserică, înainte de predică. Și, dacă ești precum majoritatea oamenilor, te supui unei reguli nescrise, dar stricte – aceea de a fi ajuns la timp pentru cântări (dacă ești în biserică) sau la preview-uri (dacă ești în cinema). Dacă ajungi mai târziu de aceste momente importante, dezamăgirea pe care o simți este atât de mare încât ai prefera mai degrabă să te duci acasă și să revii săptămâna viitoare. Dacă nu, în orice caz, este o dezamăgire de natură să genereze numeroase certuri între soți.

Ambele se vizitează săptămânal. Biserica oferă un seriviciu săptămânal, pentru cei mai fervenți există un serviciu la mijlocul săptămânii iar, pentru catolici, mesa zilnică. Mass-media au creat o obligație culturală neexplicită, dar la fel de impunătoare, de a vedea cel puțin un film pe săptămână (fie el la cinema sau acasă) – obligație la care se supun cei mai mulți dintre americani. Nu sunt duși cu forța la nici una dintre aceste instituții, dar, în cea mai mare parte, americanii frecventează una dintre ele (sau pe ambele) cam în fiecare săptămână. Pentru enoriașul cinematic, Hollywood-ul oferă un echivalent al slujbelor zilnice prin cele 400 de filme  produse în fiecare an. Rata de frecventare a cinema-ului a crescut mult în ultimii ani, indiferent de mersul economiei, în vreme ce rata de frecventare a bisericii a cunoscut suișuri și coborâșuri. La cinema-ul multiplex modern, ai dreptul de a-ți alege zilnic confesiunea și poți intra în starea de venerație specifică fiecărui gen – acțiune, filme de artă, desene animate, comedie, documentare, dramă, istorice, horror, romantice, cu bătăi, thrillere – toate acestea sunt doar moduri ale stării de spirit preferate de fiecare în supunerea sa psihică la marea funcție religioasă pe care o livrează cinema-ul. Și, precum diferitele confesiuni, diversele genuri cer o participare mai activă din partea audienței. Simte-te liber să spui din inimă "Amin!” într-o biserică evanghelică, sau chiar sari din scaun și dansează în timpul filmului Rocky Horror Picture Show, dar ține-ți epifaniile pentru tine când te uiți la Where Angels Fear to Tread cu neamurile tale prezbiteriene.
 

Și apoi, transcendența! Sentimentul unei ruperi, elevări și unei supuneri totale și complete provocate de un film foarte bun este ceva ce puțini din cei care merg azi la biserică pot experimenta, pur și simplu din cauza imensei diferențe de putere simbolică dintre aceste două instituții. Colecția de trucuri retorice și tehnologice disponibile preoților și pastorilor moderni pur și simplu pălește în fața gadgeturilor pe care le are la dispoziție un film de 90 de milioane de dolari.

De fapt, ceea ce vrem noi de la biserică este exact ceea ce obținem de la film: vrem un efect special. În viețile noastre, avem acest sentiment vag, dar de nestrămutat: că lumea veșnică și invizibilă se află peste tot în jurul nostru, și tot sperăm că într-o bună zi va erupe pur și simplu în viețile noastre – și totuși nu o face, iar după-amiezele trec din ce în ce mai greu, una după alta, an după an. Dar în cinema, supranaturalul este deja acolo, așteptând să-l contemplăm – ne putem transporta oriunde pe pământ și chiar dincolo de el, doar stând jos; putem vedea progresul și accelerația timpului, și putem vedea cum viața începe, se dezvoltă și, după două ore, își găsește mântuirea. În ultimii an, filme precum American Beauty, The Matrix, The Game, The Truman Show, Magnolia și Fight Club sunt cu toatele filme care sunt mai mult decât simplă distracție – ele sunt meditații profunde asupra locului nostru în lume și scopului nostru în viață.

Ca și religia, un film bun răspunde la singurele trei întrebări pe care merită să ți le pui în viață: cine ești, de unde vii și ce ar trebui să faci. În narațiunea sa esențială, un film îți dă indicii despre identitatea ta ultimă, despre natura adevărată a lumii și despre misiunea ta în viață. Și, dacă înveți principiile scenaristicii, vei descoperi foarte repede că aproape fiecare film urmează o formulă dramatică identică cu formula standard a predicii religioase. În scenariu, scopul celui ce-l scrie este de a crea o personaj emoțional-simpatic care, din păcate, este vinovat de o anumit defect – personaj care trebuie, printr-o serie progresivă de crize, să se confrunte cu propriul său defect și să îl depășească. La fel, în predica standard, arta predicatorului este de a descrie - prin dovezi personale, istorice și anecdotice - păcatul universal (a se citi: defect) al omenirii, și cum numai Dumnezeu poate rezolva această problemă esențială și cum, din fericire, o face. Și predicile, și filmele (cel puțin în America) au această înclinație teologică înspre finalul fericit.  

La sfârșitul unui film foarte bun, ca și atunci când se încheie o predică ieșită din comun, dorim să ieșim și să luăm o masă copioasă, alături de prieteni, și să discutăm despre ceea ce tocmai am trăit. Fraze și momente din ambele experiențe sunt purtate în sine întreaga săptămână, vechi frustrări găsind noi rezolvări datorită replicilor sau monologului pe care l-ai auzit, reținut și asimilat, fie în biserică, fie în cinema. În mod simetric, dezamăgirea provocată de un film prost sau un serviciul religios nesatisfăcător este atât de mare, încât adesea iei lucrurile personal și îți juri să nu te mai uiți la nici un film cu actorul acela, sau regizat de X, sau să mai asisți la o predică a acelui preot – și poate chiar a venit timpul să schimbi biserica sau, mai rău, confesiunea.  

De fapt, subtilitatea diferenței în dezamăgire indică un adevăr mai cuprinzător: dacă nu îți place un film, spui familiei și tuturor prietenilor să nu meargă la el, în timp ce, dacă nu găsești un sens într-un anumit serviciu religios, cel mai adesea vei ține aceasta în tine, exprimându-ți dezamăgirea numai față de un confident. Această diferență nu reflectă doar structura economică diferită a celor două instituții, ci definește și diferența dintre un public și o comunitate. După film, nu ieși în oraș să stai de vorbă și să îți faci prieteni printre ceilalți spectatori. Biserica rămâne întrucâtva unică, prin oferirea unui spațiu unde chiar poți să ai încredere în bunătatea străinilor.

Și dacă arunci o privire la cele mai esențiale dorințe din Evul Mediu, aflat sub biserica universală, și le compari cu dorințele noastre, din sistemul mass-media de azi, vei vedea asemănări atât de ubicue, încât devin invizibile. Sistemul mass-media american răspunde la cele trei mari întrebări cu trei mari răspunsuri: Cine ești tu? Un consumator. De ce ești aici? Pentru a cumpăra. Ce ar trebui să faci? Să mergi la mall.

În sfânta treime americană a consumului, cinema-ul deține locul întâi, urmat imediat de televizor (sociologii au remarcat de mult timp că TV-ul este situat în casele oamenilor exact în locul unde era locul altarului personal sau locului de rugăciune), iar orașul este dovada fizică a realității către care ne direcționează cinema-ul și TV-ul. Mall-ul este modul în care America aduce stilurile, modele și știrile din oraș în suburbii. Este întruparea cuvântului, în versiunea mass-media. Este locul unde îți pui teologia în practică, pentru a satisface foametea creată atât de artistic de media, pentru a te arăta practicant devotat al sistemului tău de credință.
 

În Evul Mediu, fiecare voia să fie sfânt, voia să fie cunoscut pentru virtuțile sale morale, pentru dragostea sa de Dumnezeu, pentru smerenia sa. Sfinții creștini au constituit "star-systemul” excepționalității morale și erau atât de adorați, încât oamenii își botezau copiii cu numele lor, serbau zilele lor și mergeau în pelerinaje pentru a vedea locurile unde au trăit și unde au fost îngropați. Astăzi, vrem cu toții să fim actori, cântăreți sau dansatori – cu alte cuvinte, vrem cu orice preț să devenim faimoși, să fim cunoscuți nu pentru virtuțile noastre morale ci, așa cum spune Daniel Boorstin, să fim faimoși pentru faptul de a fi faimoși. Copiii noștri poartă numele starurilor din filme. Hainele lor, autografele lor, obiectele ce le-au aparținut sunt – precum sfintele moaște – extrem de valoroase, atât de valoroase încât licităm unul împotriva altuia pentru a deține un asemenea obiect. Valoarea de licitație de 20 de milioane de dolari pentru, să zicem, o rochie purtată de Marilyn Monroe, depășește cu mult suma pe care însăși Marilyn Monroe ar fi plătit-o. În această diferență vedem cât de mult se aseamănă foamea noastră spirituală cu vechiul cult al relicvelor sfinte.

Și astfel ne găsim acum, la începutul unui secol nou și straniu, care seamănă atât de mult cu Evul Mediu încât nu ne dăm seama dacă mergem înainte sau înapoi în timp, într-o lume în care rolul bisericii a fost uzurpat de cinema, iar milioane de oameni încearcă activ, dar inconștient, să-și trăiască viețile spirituale prin simbolurile, peisajele și comediile de situație ale culturii pop.

Lucrurile nu au stat așa până acum, în mare parte pentru că biserica a fost cea care era arbitrul cultural de facto care decidea ce este sacru și ce este profan. Acum că biserica a cedat autoritatea sa culturală către mass-media, însăși distincția dintre sacru și profan – sau echivalentul său secular: atenție vs. distracție – pare să fie fără sens. Te face să râzi și să plângi în același timp. Frederick Buechner spune că biserica trebuie să spună adevărul în toate modurile – că ar trebui să legăm mesajul Evangheliei de comedie, tragedie și basm. Hollywood-ul a învins biserica cu propriile ei arme.

Omenirea va găsi sensuri în orice se va manifesta prin ritual și simbolism. Dacă pentru tine, o pungă de plastic jucându-se în vânt (referire la scenă faimoasă din filmul American Beauty) este o apropiere mai bună de nemurire decât o cupă cu vin de împărtășanie, atunci acest lucru este ceva demn de luat în seamă: diferența dintre arta divertismentului și arta atenției, și cât de gravă este această situație din punct de vedere simbolic.

Privind din perspectivă, traiectoria aceasta este interesantă – la cinci sute de ani după ce invenția tiparului a spulberat biserica apuseană în mii de fragmente sectare, noua tehnologie a filmului ne aduce pe toți înapoi, în aceeași încăpere. Cinematograful este acum singurul loc real de unde poți lansa noi idei în forma parabolelor, un loc de întâlnire sigur, unde participanții nu numai că intră cu garda jos, dar cu mințile deschise și dornice de înțelesuri. Ne place sau nu, cinematograful aduce ceea ce reformații nu puteau decât să spere. Și, pentru viitorul bisericii, aceasta este o întrebare la care se poate răspunde în multe feluri…

Articolul de mai sus se intitulează, în original, Cinema: The New Cathedral of Hollyworld şi este scris de Read Mercer Schuchardt, doctor în Ecologie media și profesor asociat de comunicare la Wheaton College, Illinois, SUA. Cea mai recentă carte publicată: Understanding Jacques Ellul, 2012 – împreună cu Jeffrey P. Greenman și Noah J. Tolly.
 
Traducerea și adaptarea: Porc Ușor