Am să vă mărturisesc o întâmplare cât se poate de reală. De Pateric. Părintele Opre Crăciun de la Cinciș, un preot cu viață sfântă, absolvent de „fenomenul Pitești” cum îi plăcea să spună, Dumnezeu să-l odihnească cu drepții, a fost de o bonomie și răbdare desăvârșite.
 
Era în stare să se uite pe sine și oricât de obosit sau cătrănit era, tot avea la el glume de post pentru oricine îi solicita. Pe când ridicau biserica de la Cinciș, în echipa de zidari era un meșter adventist. Îl tot lua la întrebări pe părintele, cerea lămuriri, ispitea, se fălea față de ceilalți meșteri cât de priceput era el în scripturi și căuta să-l prindă pe părintele Crăciun cu garda jos.
 
Dar părintele era mereu răbdător, mereu cu cuvintele la el, mereu pus pe glume. Nu-l dovedea adventistul nicicum, așa că se repeta, și se repeta... După mai multă vreme, părintele era cătrănit și gândit de multe probleme. Opreliști, obstacole, probleme, ispite firești la zidirea unei bisericii. Zidarul adventist inepuizabil, fără altă grijă decât să pună cărămidă peste cărămidă, a vrut să-l abordeze din nou pe părintele în nota lui caracteristică. De data asta a avut parte de o mare surpriză:
Părintele l-a întrebat:
- Meștere, dumneata ce meserie ai?
- Sunt zidar!
- Bine, i-a răspuns părintele privindu-l în ochi. Vezi-ți de meseria ta!

Ce am vrut să zic? Cumva legat de specificitatea Paștilor din 2017. Un Paște din ce în ce mai virtualizat de când cu rețelele astea de socializare. Asistăm la o deconspirare, dacă pot spune așa. La nașterea unor nișe, facțiuni, grupuri care se simt în virtual ca peștele în apă. Acestea se simt bine în interior și nu suferă vreo atingere  exterioară. Acționează ca un tot, se susțin, se apără, se autojustifică. Au plăcerea de sine izvorâtă din identitate, dintr-o identitate împărtășită și confirmată de ceilalți membrii din grup. Omul din spatele monitorului, unde latența e îngăduită, frica și inhibițiile abolite, ne descoperă o diversitate fascinantă dar și o spaimă imensă legată de plonjarea într-o realitate de cele mai multe ori patologică.
 
Dacă nu psihică, cu siguranță duhovnicească. Deși în viața reală și mai ales în Biserică nu sesizăm vreo îmbunătățire majoră a vieții duhovnicești, în mediul virtual asistăm la o înmulțire în progresie a ”cunoscătorilor” în orice, cu precădere în viața duhovnicească. Există o confuzie crasă între ceea ce înseamnă informație și ceea ce presupunerea cunoaștere prin experiență. Găsim în virtual, repetându-se la infinit, o mulțime de clișee, spuse aiurea, aplicate pe dos. De tot felul de guru, de experți de, nu-mi spune mie, eu știu mai bine! Asistăm la o pleiadă de oameni informați despre orice, chiar și despre viața duhovnicească. Dar o informație stearpă, lipsită de viața unei cunoașteri prin lucrare, prin experiența Duhului. Apoi sunt cei ce pe toate le strâmbă, după minte lor strâmbă si, nu în ultimul rând, cei ce fac zeflemea față de orice, oricine și oricum. Fără limite.

Ce vreau să spun: nu poți virtualiza minunea Învierii. Poți fii informat că are loc, atunci, în felul ăsta și cum mai dorești tu. Cu ocazia asta poți arunca răvașe identitare în virtual. Relevanța ține de grup, de nișă de prieteni super filtrați prin unfriend-uri și block-uri. Dar ceilalți? 

Și... Învierea se trăiește plenar, spiritual și modal, prin prezență nemijlocită și cunoaștere din experiență. Biserica, ritualul, participarea, implicarea, efortul personal etc. sunt absolut necesare. Iar relația inițiatică părinte duhovnicesc, ucenic rămâne amprenta autenticului și necesarului. Și peste toate rutina, consecvența. O rutină a experienței în lumină. Nu căutați Biserica acolo unde totul e vis și părere. Trăți Paștele 2017 așa cum au trăit, plenar și deplin, creștinii încă nevirtualizați pe rețele de socializare... În rest, fiecare să-și vadă de menirea lui. Hristos a Inviat!

Pr. Suciu Petru Marcel - paroh al Catedralei „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Hunedoara.