Cea mai apreciată dintre adaptările biblice, „Iisus din Nazareth”, drama regizată de italianul Franco Zeffirelli, a împlinit 40 de ani. Patru decenii în care un film de referință a schimbat și a marcat destine, apropiindu-i pe mulți de Dumnezeu și de Sfanta Evanghelie.  Este ceea ce și-a dorit încă de la început cineastul italian care, în cartea „Il mio Gesu”, ( „Iisus. Povestea unei capodopere”) apărută în același an cu prima difuzare a filmului, 1977, descrie odiseea realizării unei producții impresionante.

De la zbuciumul și dilemele legate de alegerea locurilor pentru filmare dar și a actorilor,  redate ca un jurnal de călătorie, de la reflecțiile personale, străbătute, dincolo de patima creației, de credința în Dumnezeu, și până la incursiuni în istoria omenirii, cartea scrisă de Franco Zeffirelli este o completare a evocării cinematografice, zguduitor de realistă, a vieții Mântuitorului, de la naștere până la răstignire.

„Multe se vor spune despre acest film, despre ceea ce semnifică ori vrea să demonstreze. Dar adevărata lui menire nu este alta decât de a dărui lumii un strop de credință. Acestei lumi atât de zbuciumate a zilelor noastre!  Abia de acum înainte, această operă în care am investit atât de mult și care m-a marcat profund, începe să-și trăiască propria viață”, scrie Zeffirelli, povestind cum toți actorii care au acceptat să joace în ”Iisus din Nazareth”, nume mari ale cinematografiei internaționale, de la Laurence Olivier, Anthony Quinn, Claudia Cardinale, Ian Holm, Anne Bancroft, Peter Ustinov, au fost plătiți „cu mult sub nivelul normei realizate”. Pentru că toți au fost de acord că „singura stea a filmului avea să fie cea a Bethleemului”.

Dincolo de relatări legate de realizarea filmului, nu există pagină a cărții în care cineastul italian pornit în această aventură spirituală să nu își mărturisească credința.

 

„Trebuie să existe undeva, în adâncul mesajului lui Iisus, o taină mistuitoare, care ne depășește, ne stârnește și ne cheamă. E poate taina măreției Lui necuprinse, iar Lumina Lui, veșnic renăscândă, împrăștie din nou speranța, împăcarea și iubirea.

 

Dar știu că ar fi de ajuns ca o singură imagine să producă o emoție autentică, să trezească ecoul mesajului divin pe care fiecare dintre noi îl purtăm în ființa noastră, pentru ca toate sacrificiile la care am consimțit să-și afle justificarea. Viața ar căpăta dintr-o dată un sens și un țel”.

Pentru fiecare actor care a jucat în film regizorul italian dedică un capitol din carte, dar cel mai impresionat rămâne, cu siguranță, cel în care vorbește despre alegerea britanicului Robert Powell pentru rolul lui Iisus. Powell s-a prezentat la casting fără mare entuziasm, iar după probe a fost distribuit în rolul lui Iuda. Într-una dintre zile, urmărind atent filmările, Zeffirelli s-a oprit pe ochii lui Robert. Și de aici a început totul.

„Dată fiind credința mea profundă în faptul că în orice om, chiar și cel mai slab, cel mai de nimic, există ceva divin, lumina pe care Dumnezeu i-a insuflat-o, am reușit cu Powell performanța de a trezi și a scoate la iveală, din adâncul personalității sale, tot acel fond disponibil care să-i permită să exprime divinul. Ochii, care sunt ferestrele sufletului, mai degrabă decât orice altă parte a corpului omenesc, au devenit la Powell două izvoare de lumină. Vocea, care poate nu întâmplător, se numea în limba noastră vechie „vorbire” i-a căpătat rezonanțe misterioase și îndepărtate, ca și când ar fi transmis și ar fi captat mesaje din necunoscut.

Problema alegerii actorului pentru rolul lui Iisus a fost cea mai obsedantă și mai dramatică. Aveam nevoie de o figură inspirată, convingătoare și surprinzătoare. Pentru mine, era absolut esențial să găsesc un actor, un adevărat actor, care să reușească să restituie cu propriile lui mijloace figura lui Iisus. De aceea, mulți actori consideră rolul lui Iisus ca o culme pe care, odată ajuns, este foarte dificil să o părăsești coborând. Se tem că vor trebui să rămână Iisus tot restul vieții lor, că nu vor mai putea trece de la un personaj atât de definitiv la alte roluri. Mi-l imaginam pe Powell, dimpotrivă, în rolul lui Iuda, dar ochii lui erau atât de impresionanți încât sfătuindu-mă cu producătorul, am avansat propunerea de a-l încerca în rolul lui Iisus.

Toată ziua ne-a urmărit senzația că actorul pentru Iisus al nostru fusese găsit sau, pentru a mă exprima mai exact, ne fusese trimis.”

Cât despre modul în care Powell a lucrat la acest rol, care i-a adus celebritatea internaționlă, dar i-a schimbat și destinul, regizorul italian scrie:

„Robert Powell e unul dintre cei mai devotați oameni ai meseriei sale, de o disciplină riguroasă, unul dintre acei actori englezi tipici care, odată convinși de justețea și necesitatea unui efort, sunt capabili, de o dăruire totală. Cât a durat turnarea, n-a existat oboseală, n-a fost replică sau soluție găsită împreună cărora să nu li se dedice cu o abnegație fără limită. E suficient să amintesc scenele urcușului pe Golgota Răstrignirii, filmate la mijlocul lui ianuarie, unde climatul tunisian in acea perioadă nu avea nimic tropical. A fost una din cele mai friguroase perioade, cu vânturi și ploi reci ca de gheață, cu un cer veșnic încărcat de nori negri și grei (cerul potrivit pentru scena Crucificării).  Am hotărât să turnăm acea scenă chiar atunci.

A acceptat să fie legat cu funii rudimentare, exact ca acelea cu care erau legați condamnații în epocă, să i se imobilizeze mâinile cu piroane, false, desigur, dar care îl mențineau în acea imposibilitate de mișcare, cazna cea mai dureroasă a celui crucificat. Toată scena a fost turnată pe viu, iar comportarea exemplară a lui Powell a stârnit emoția generală, chiar a celor mai sceptici sau mai obișnuiți cu astfel de lucruri. Mulțimea de figuranți și de actori era cuprinsă de un soi de disperare colectivă. Tunisienii, care nu înțelegeau noțiunea de ficțiune, vedeau doar imaginea calvarului, un om plin de sânge, țintuit pe o Cruce, fiind convinși că totul se petrecea în realitate”.

Poate că cea mai dificilă, din punct de vedere regizoral, a fost cea a Învierii, în care a urmat îndeaproape lămuririle existente în Evanghelie și care, spune el, din punct de vedere cinematografic, i se pare perfectă.

„Este vorba de ceea ce li se întâmplă apostolilor, după moartea lui Iisus: de durerea lor de a-și fi pierdut prietenul. (...) Vestea Învierii se răspândește în tot Ierusalimul iar realitatea este acceptată ca un fapt de netăgăduit. 

În acel moment, spectatorul care vede și aude acuzațiile rostite și transmise din gură-n gură, spectatorul care cunoaște deja toate personajele istoriei lui Hristos, se întreabă cine a fost totuși în stare să-i facă dispărut trupul. Cum a fost cu putință, în ciuda pazei soldaților și a preoților, să fie urnit acel colos de piatră? Și, totuși, așa se întâmplase. Astfel, fiecare spectator este pus în situația de a se afla față-n față cu taina Învierii lui Iisus. Cine nu o poate primi în sufletul său, nu poate accepta nici creștinismul. Misiunea lui Iisus va fi fost, așadar, să îmvingă moartea, în înțelesul cel  mai adânc, să înfrângă lumea cu legile ei, chiar și cele mai nestrămutate, pentru a ne călăuzi spre o a doua naștere.”