Procesul lui Iisus este cel mai comentat proces din istorie, dar și cel mai controversat. Pentru că, în vreme ce unii consideră că procesul a fost unul legal, alții susțin că a fost un asasinat juridic. 
 
După înființarea statului Israel, în 1948, mulți au crezut că va fi posibilă revizuirea procesului lui Iisus de către o instanță judecătorească de acolo, întru soluționarea disputelor juridice și liniștirea spiritelor. La 30 ianuarie 1949, la Curtea Supremă de la Ierusalim a fost înregistrată prima cerere de revizuire, depusă de Robbe Groskamp, un inginer olandez. Solicitarea a fost însă respinsă, motivându-se lipsa de competență, fiindcă „blasfemia, pretinsa mesianitate și pângărirea templului” ar fi sub jurisdicția unui nou Sanhedrin, și nu a unei instanțe civile. La fel s-a întâmplat și cu alte cereri de revizuire ce au fost depuse de-a lungul timpului.

Revizuirea procesului lui Iisus e un proiect irealizabil. Rememorarea acestui proces e însă posibilă și necesară, pentru a înțelege suferințele Mântuitorului. 

Acest documentar a fost realizat în baza cărții „Procesul lui Iisus”, apărută la Editura „Roza Vânturilor”- 2000. Autorul lucrării, Ioan Fruma, a fost doctor în drept, avocat, secretat de stat în Ministerul Finanțelor și, fără voia lui, deținut politic în perioada comunistă.  

Ȋn fața judecătorilor, Iisus a rămas singur

Povestea acestui proces a rămas consemnată în predicile apostolilor și misionarilor creștini, fiindcă el făcea parte din relatarea pătimirilor lui Hristos, adică din mesajul mântuirii. Niciun predicator nu ar fi îndrăznit să schimbe acest mesaj sfânt al crucii prin care se arăta „pentru ce”, dar și „cum” s-a ajuns la răstignirea pe cruce a lui Iisus. Cărțile sfinte ale creștinismului – Evangheliile – sunt izvoarele cele mai complete pe care le avem despre Iisus și reprezintă scrierile fundamentale ale religiei creștine. 

CONTEXTUL ISTORIC. Procesul lui Iisus a fost judecat acum două mii de ani în Iudeea, care era guvernată de un dublu regim totalitar. Provincia romană era locuită de evrei și guvernată de o dictatură militară romană, careia îi era subordonată o dictatură teocratică evreiască. Dictatura militară era exercitată de guvernatorul Ponțiu Pilat, iar cea teocratică de autoritatea colectivă supremă evreiască, Sanhedrinul, sub președinția marelui preot Caiafa. Viața de atunci a evreilor din Iudeea era reglementată de perceptele religioase ancestrale. Legea mozaică era dată de Dumnezeu, interpretată rigid și aplicată sever, și oricine nu se conforma era considerat un răzvrătit, un infractor periculos ce trebuie eliminat.

Clerul, care îndeplinea ritualul în templul din Ierusalim, era în fruntea vieții sociale. Această categorie socială, organizată ierarhic, era condusă de cei 71 de membri ai Marelui Sanhedrin, care reprezentau aristocrația sacerdotală din Ierusalim, în frunte cu marele preot. Șef al cultului național, el era respectat de toți evreii, ca mijlocitor între Dumnezeu și poporul său ales. Marele preot era numit de către guvernatorul roman al Iudeei care primea, de obicei, o mare sumă de bani sau alte cadouri pentru această numire. 

URMÃRIREA PENALÃ. Minunile lui Iisus au provocat „criza” ce a condus la deznodământul final. Urmărirea penală a lui Iisus începe după vindecarea în ziua de sâmbătă a slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, când Iisus a zis: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umbă” (Ioan 5,9). Atunci s-a născut conflictul inevitabil, având ca deznodământ pedeapsa capitală, între Iisus și Sanhedrin, care și-a propus să-L înlăture pe Iisus, pentru că a încălcat legea mozaică și este considerat un predicator apostat. După părerea autorităților evreiești, minunile lui Iisus erau minuni demoniace. 

Ȋnvierea lui Lazăr a dat ocazia Sanhedrinului să țină o ședință specială în care, la propunerea lui Caiafa, s-a decis ca Iisus să fie ucis (Ioan 11,53). Intrarea în Ierusalim a lui Iisus pe un asin a avut un sens politic, prin primirea pe care i-a făcut-o mulțimea și prin faptul că asinul este simbolul regelui păcii fără violență.

MARTORII. Unul dintre cele mai impresionante aspecte ale procesului este singurătatea lui Iisus. Deși procesul Lui a devenit argument în predicile primilor creștini, în fața judecătorilor El a a rămas singur, părăsit de toți care L-au urmat, iubit și venerat. Nu se aude niciun singur cuvânt de apărare, nu se arată niciun gest de simpatie pentru Cel ce propovăduise iubirea aproapelui și chiar a dușmanului. Cuprinși de frică, apostolii au fugit. Iar la procesul propriu-zis nu a fost prezent niciunul dintre ei. 

La arestarea lui Iisus au fost de față toți apostolii și un tânăr al cărui nume nu se cunoaște. Dupa fuga lor, Simon Petru a urmărit de departe grupul în mijlocul căruia era arestat Iisus. A reușit apoi să pătrundă în curtea arhiereului, unde s-a alăturat servitorilor care se încălzeau în jurul unui foc. Dar Simon Petru, așa cum proorocise Hristos, s-a lepădat de Domnul și a fugit. Cine a relatat apoi ce s-a întâmplat, după plecarea lui? Din textul evanghelic aflăm că la răstignire erau și femei care priveau de departe, între care Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob cel mic și a lui Iosif, și Salomeea (Marcu 15,40) și „multe altele” (Marcu 15,41). Prezența lor acolo dovedește că ele au urmărit tot timpul evenimentele și că nu au asistat din întâmplare la răstignire, dar și faptul că rudele lor au rămas la Ierusalim. Ca martori oculari, ele au povestit apoi apostolilor tot ce au văzut și au aflat. Așa a început să se formeze tradiția orală despre proces. 

Un alt martor ocular al celor întâmplate pe drumul Golgotei a fost Simon de Cirene, tatăl lui Alexandru și Ruf (Marcu 15,21), pe care l-au silit să ducă crucea.
 
O recentă descoperire arheologică, descrisă la 1977 de Vittorio Messori, ne confirmă existența lui Simon din Cirene. Ȋn Valea Cedronului, lângă Ierusalim, s-a descoperit un cimitir din epoca lui Iisus. Pe baza inscripțiilor găsite, s-a stabilit că acolo fuseseră înmormântați „Alexandra, fiica lui Simon” și "Alexandru din Cirene”. Acest „Alexandru din Cirene” a fost deci fiul lui Simon din Cirene, purtătorul crucii lui Iisus. 

Despre procesul din fața Sanhedrinului, care nu era un proces public, apostolii puteau fi informați prin două persoane importante, care erau favorabile lui Iisus: Iosif din Arimateea și Nicodim. Iosif din Arimateea era cel care „a cerut trupul lui Iisus și l-a pus în mormânt” (Marcu 15,43-46). El este amintit în toate Evangheliile ca un „sfetnic cu chip bun” (Marcu 15,43), „din Arimateea" (Luca 27,51), „om bogat” (Matei 27,57), „care nu luase parte la sfatul și fapta lor” (Ioan 23,51), iar în Evanghelia apocrifă a lui Petru este considerat prieten al lui Pilat. Chiar dacă nu a fost la dezbaterea Sanhedrinului, Iosif avea posibilitatea să se informeze despre ce se întâmplase. 
 
Nicodim era fariseu și „fruntaș al iudeilor” și „a venit noaptea la Iisus” (Ioan 3, 1-2), iar când unii dintre ei voiau să-l prindă „i-a luat apărarea” (Ioan 7,51). 

Nu există însă niciun indiciu referitor la cine i-a informat pe apostoli despre dezbaterea din interiorul pretoriului lui Pilat. Niciun evreu nu a intrat acolo. Dar dezbaterea, un proces capital public, desfășurat în fața unei asistențe numeroase, a fost cu siguranță un eveniment adânc întipărit în memoria publicului care, mai departe, a povestit și a comentat cele văzute și auzite. 

Valoarea celor 30 de arginți

DATA PROCESULUI. Această dată nu este amintită precis în Evanghelii. Evangheliștii relatează numai că, după Cina cea de Taină, Iisus a fost arestat și judecat de către Sanhedrin. 

Ȋn primele secole ale creștinismului, Sf. Iustin (pe la 100-160 d.Hr.), Sf. Ireneu (pe la 130-208 d.Hr.), Sf. Epifaniu din Cipru (pe la 315 – 403 d.Hr.) și alți Părinți ai Bisericii au afirmat că Cina cea de Taină a fost celebrată de Iisus în noaptea de marți spre miercuri din Săptămâna Patimilor. Conform calendarului biblic, în acea noapte esenienii serbau masa de Paști.

După ce a fost arestat, Iisus a fost dus la Anna care, după un scurt interogatoriu, L-a trimis la Caiafa. Miercuri dimineață s-a întrunit Sanhedrinul, a dezbătut procesul și a amânat pronunțarea sentinței pentru joi dimineața, când L-a condamnat la moarte pe Iisus și, după aceea, L-a predat în pretoriul lui Pilat. După un prim interogatoriu, Pilat L-a trimis în aceeași zi la Irod Antipa. Acesta L-a trimis pe Iisus înapoi, la Pilat, care în ziua de vineri L-a interogat din nou și L-a condamnat la răstignire. Sentința a fost imediat executată.  

Conform informațiilor furnizate de apostoli și cu ajutorul calculelor făcute în baza unor cercetări astronomice, rezultă că cea mai probabilă dată a răstignirii lui Iisus a fost ziua de vineri, 3 aprilie, a anului 33 d.Hr., când a avut loc o eclipsă de lună.
 
TRÃDAREA. Cel care L-a vândut pe Iisus Sanhedrinul a fost Iuda Iscarioteanul. A primit ca plată 30 de arginți. Pe vremea aceea, suma era importantă, ea reprezentând, conform Vechiului Testament, prețul unui sclav:  „Iar de va împunge (omorî) boul, rob sau roabă să se plătească stăpânului acestuia treizeci de sicli de argint iar boul să fie ucis cu pietre” (Ieșirea 21,32). O altă evaluare a celor 30 de arginți există în Faptele Apostolilor: „Deci acesta (Iuda) a dobândit o țarină din plata nedreptății”, ceea ce ne indică faptul că suma nu era deloc infimă, așa precum se crede.
 
Motivele pentru care Iuda a trădat sunt neelucidate. Celebrul scriitor german Johann Wolfgang von Goethe (1749 - 1832) a susținut că trădarea a fost o încercare disperată a acestuia de a-L convinge pe Iisus să se manifeste ca Mesia, din dorința de a grăbi îndeplinirea scopului final de mântuire a omenirii. După răstignirea lui Iisus, a văzut că a greșit și s-a sinucis. 

S-a mai susținut și că Iuda a trădat din cauza geloziei pe apostolii Ioan și Petru, care erau iubiți de Iisus, sau pentru că i-a fost frică de pericolul care vedea că se apropie, sau, și mai simplu, pentru că era un agent al Sanhedrinului, infiltrat printre ucenicii lui Iisus. 

Ȋntotdeauna când vorbim despre Iuda Iscarioteanul, trebuie să ne gândim la cuvintele lui Iisus: „... Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năștea.” (Matei 26,24).

Documente necreștine ce descriu procesul

Ȋn descrierea procesului lui Iisus, Evangheliile sunt completate de izvoarele necreștine. Talmudul cuprins în manuscrisul păstrat la München conține un pasaj, foarte controversat, despre moartea lui Iisus (Babil. Talmud, Tract. Sanhedrin 43a): „Ȋn ajunul Paștelui l-au spânzurat pe Ieșu Nazariteanul. Patruzeci de zile a mers un vestitor înaintea lui. El trebuie lapidat fiindcă a practicat vrăjitoria și a ispitit și răzvrătit pe israeliți. Cei ce cunosc ceva despre nevinovăția sa, să vină să o spună. Dar nu s-a găsit nimeni pentru a-i lua apărarea și a fost spânzurat în ajunul Paștelui”. 

Se cunoaște și un alt manuscris, păstrat la Florența, care se referă tot la Ieșu, fără să arate că ar fi Nazariteanul, dar care conține precizarea că ar fi fost spânzurat „în preziua Sabatului, în ajunul Paștelui”. Restul textului este identic cu cel din manuscrisul de la München. Cât despre „spânzurare”, există și texte creștine care arată că Iisus ar fi fost „spânzurat pe lemn”. Ȋn Faptele apostolilor (5,30) se impută evreilor că „voi L-ați omorât spânzurându-L pe lemn”. Apostolul Pavel scrie către Galateni: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: «Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn».”

Tradiția rabinică recunoaște deci faptul că Iisus a fost condamnat de către Sanhedrin. Ȋn toate toate textele talmudice este folosit numele „Ieșu” și nu „Ieșua”, ce corespunde în limba ebraică numelui lui Iisus. Deși sunt unii care susțin că în felul acesta se exprima numele lui Iisus în Galilea, H. Starck și P.Billerbeck afirmă, în studiul lor din 1969, că ciuntirea numelui pare să fie o manifestare de dispreț împotriva creștinilor. 

Singurul istoric din primul secol d. Hr. care amintește despre procesul lui Iisus, într-un text denumit de exegeți „Testimonium Flavianum”, este istoricul evreu Flavius Josephus (circa 37 - 97 d.Hr.). El notează „Ȋn acest timp a trăit Iisus, un om înțelept, dacă ar trebui să-l numim om. Fiindcă el a desăvârșit multe fapte minunate și a fost învățătorul oamenilor, care primesc cu plăcere adevărul. El a convins pe mulți evrei și de asemenea pe mulți elini. Acesta a fost Mesia. Cu toate că în urma denunțului celor mai de vază dintre noi Pilat l-a condamnat pe cruce, cei care l-au iubit de la început nu au încetat să-l venereze. A treia zi le-a apărut reînviat, după cum vestiră profeții divini despre el și despre alte nenumărate minuni. Și neamul, numit după el al creștinilor, nu a dispărut până acum.” 

Un alt mare istoric roman, Tacitus, scrie în „Anale” (XV; 44), vorbind despre persecuțiile lui Nero: „Pentru a înlătura rumoarea (care-l acuza ca autor al incendiului din Roma), el (Nero) a presupus că sunt vinovați și a ordonat suplicii foarte rafinate pentru cei care erau detestați din cauza ticăloșiilor lor și pe care poporul îi numea creștini. Acest nume provine de la Hristos, pe care, sub domnia lui Tiberius, guvernatorul Ponțiu Pilat l-a supus supliciului. Reprimată pe moment, această superstiție detestabilă a început din nou să se extindă, nu numai în Iudeea, unde răul s-a născut, de asemenea la Roma, unde tot ce e înspăimântător și rușinos în lume se revarsă și găsește numeroși adepți”. Acest text al lui Tacitus este cel mai important document dintre izvoarele necreștine referitoare la procesul lui Iisus.

VA URMA: Cine sunt cei care L-au arestat pe Iisus, cum a forțat Caiafa obținerea condamnării și cum a fost răstignit Hristos