Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel sunt cuprinși în numărul celor 36 de martiri greci, romani, traci, daci și capadocieni care au fost martirizați prin decapitare pentru credința lor, între Dunăre și Marea Neagră, ne explică la Doxologia Cătălin Acasandrei:

Pe peretele interior al criptei scrie în limba greacă: „Martyres tou Hristou”. Iar pe peretele opus scrie numele lor: „Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos”.

Conform tradiției, acești sfinți ostași au fost judecați de către autoritățile romane în vechiul oraș Noviodunum (pe malul Dunării, la 2 kilometri est de localitatea Isaccea, județul Tulcea), tot în Dobrogea, și condamnați la moarte prin tăiere cu sabia, fie în timpul persecuției lui Dioclețian, în anii 303-304, fie în timpul ultimei persecuții sângeroase din vremea împăratului Liciniu, în anii 319-324.

Unii presupun că cei patru erau ostași în armata romană și, pentru că nu voiau să jertfească idolilor, au fost surghiuniți la gurile Dunării, în nordul Dobrogei de astăzi, unde erau exilați numeroși creștini. 

După moartea lor, trupurile le-au fost așezate provizoriu în morminte simple și discrete, de frica ostașilor romani. După anul 324, când capitala Imperiului Roman a fost mutată la Constantinopol, creștinii din Sciția Mică (Dobrogea), ajutați de episcopii de la Tomis, au construit o bazilică din piatră și au mutat în cripta de la subsolul ei moaștele celor patru martiri. Acest lucru este explicabil, dacă ținem cont de faptul că ambele localități formau o singură unitate administrativă și erau foarte apropiate (aproximativ 10-12 km).  

După mai bine de un secol și jumătate, în luna septembrie a anului 1971, în urma unor ploi torențiale, pârâul din localitatea Niculițel a ieșit din albie, iar apa abătută pe o uliță lăturalnică a scos la iveală cupola de piatră a criptei, aflată sub ruinele vechii biserici creștine.

Cercetările arheologice au scos la iveală detalii impresionante: cei patru martiri au fost așezați în raclă respectând întocmai tradiția creștină pe care o cunoaștem până astăzi, adică având mâinile pe piept și capul orientat spre apus. Cripta are formă aproape pătrată și este construită din cărămidă cu mortar, având următoarele dimensiuni: 3,70 x 3,40 m și înaltă de 2,30 m. Accesul în criptă a fost blocat cu o lespede din piatră iar în interior, pe peretele din stânga intrării, a fost scrijelită în mortarul crud următoarea inscripție: „Martirii lui Hristos”, iar pe cel din dreapta – repetarea cuvântului martiri și consemnarea numelor în următoarea ordine: Zotikos, Attalos, Kamasis, Philippos, având deasupra Crucea monogramată (simbol creștin timpuriu constând din primele două litere grecești ale numelui Χριστός).

Cercetările de specialitate au continuat și în anii următori, iar sub nivelul acestei cripte au fost descoperite două vase de ceramică și alte numeroase fragmente de oase umane (aproape 100) de mici dimensiuni, cel mai probabil din trupurile altor martiri, ale căror nume nu se cunosc încă. Pe o lespede confecționată din calcar a fost găsită și o nouă inscripție: „Aici și acolo (se află) sângele (vlaga) martirilor”. Forma literelor acestei inscripții este asemănătoare cu cea descoperită pe pereții criptei superioare, acest element pledând astfel pentru contemporaneitatea lor.

În urma acestei desoperiri, după 16 veacuri de odihnă în răcoarea criptei, moaștele martirilor de la Niculițel au fost așezate în patru racle de lemn și depuse spre închinare în biserica Mănăstirii Cocoș din apropiere, unde se păstrează și astăzi.

Profesorul Emilian Popescu, teolog, istoric și membru de onoare al Academiei Române, consideră că descoperirile arheologice de la Niculițel au o valoare cu totul deosebită.

1. Ele au adus la lumină, pentru prima oară, moaștele (scheletele) întregi ale unor martiri, cărora le cunoaștem sigur și numele.

2. A ieșit la iveală una dintre cele mai vechi bazilici de pe teritoriul țării noastre și cel mai vechi martirion cunoscut până acum.

3. Se întărește convingerea noastră în știrile din martirologii, și anume că ele sunt adevărate.

4. Se dovedește forța și vechimea crediniței creștine pe pământul României.

5. Această descoperire este până acum unică în întreg spațiul balcanic și extrem de rară în tot spațiul fostului Imperiu Roman.

DESCOPERIREA

 „Sângele martirilor este sămânță de noi creștini”, spunea scriitorul bise­ri­cesc de limbă latină Tertulian. În 1971, în localitatea Niculițel, din județul Tulcea, a fost descoperită o bazilică martirică ridicată peste o criptă în care se aflau moaștele a patru sfinți, Zotic, Atal, Camasie și Filip, protejate de o raclă funerară din lemn. Acest unic și extraordinar arte­fact, mai puțin cunoscut de publicul larg, repre­zintă cea mai veche raclă creștină păstrată și cu­noscută până acum în lume. Ea se află expusă în Muzeul de Istorie și Arheologie din cadrul Institutului de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion”, din Tulcea, potrivit ziarului Lumina.

Cercetările arheologice desfășurate până în prezent în Dobrogea au dus la scoaterea la lumină a 36 de edificii bazilice paleocreștine din secolele IV-VII d.Hr. Dintre acestea, 12 au fost construite în secolul al IV-lea. Ridicarea unor asemenea edificii în acel veac la Dunărea de Jos este rezultatul „unui proces profund de ascensiune a Creștinismului... a structurilor sale instituționale, administrativ-juridice, specifice Bisericii” și „reflectă pătrunderea în satele romane de la gurile Dunării a creștinismului organizat”, după cum susține cercetătorul Victor Henrich Baumann, cel care ani la rând a studiat martiriconul de la Niculițel, în care au fost descoperite moaștele sfinților și racla care i-a protejat atâtea secole.

Un martiricon paleocreștin

În 1971, în urma unor ploi torențiale, care au spălat terenul de la poalele dealului Piatra Roșie, în locul numit de sătenii din localitatea Niculițel „La Plăcintă”, a ieșit la lumină cupola unei cripte. Oamenii, crezând că au descoperit o comoară, au spart pintenul tronconic din vârful cupolei, dar în interiorul ei au observat patru schelete și s-au înfricoșat. Au fost anunțate autoritățile și în scurt timp la fața locului au venit arheologii de la Muzeul „Delta Dunării” Tulcea, conduși de cercetătorul Victor Henrich Baumann.

Începând din septembrie 1971, cercetările arheologice s-au desfășurat în mai multe etape, stabilindu-se că această criptă martirică se afla zidită sub prestolul unei bazilici monumentale, cu trei nave, construită direct în loess, fiind apoi blocată și îngropată încă din Antichitate. Cripta este acoperită cu o cupolă semi­sferică, sprijinită pe pandantivi, prin intersectarea a patru cilindri oblici. Ea a fost deschisă la 29 septembrie 1971 și s-a constatat că adăpostește patru schelete așezate într-o raclă de lemn de brad. Iată cum descrie arheologul Victor Henrich Baumann acest moment, în lucrarea „Sângele martirilor”, publicată de Editura „Dobrogea”:

„Scheletele erau așezate în poziție orizontală, pe spate, cu capul spre intrare, iar racla, aflată într-o stare avansată de degradare, fusese deranjată de molozul căzut cu prilejul spărturii făcute de localnici. Scheletele, aflate în conexiune anatomică, erau însă decalcifiate și măcinate. Nu s-au găsit urme de vestimentație sau alte accesorii vestimentare. Pereții de est și de vest ai criptei conțineau inscripții incizate în tencuiala crudă și vopsite apoi cu ocru roșu, referitoare la numele și calitatea martirilor creștini înhumați în sicriul colectiv.”

Inscripția cu caractere grecești a fost descifrată de Alexandra Ștefan, de la Institutul Arheologic București și, în traducere literară, sună astfel: „Aici și dincolo (se află) sângele martirilor”. Cercetătoarea concluzionează, fără echivoc, faptul că „pentru prima dată, în vocabularul paleocreștin, la Niculițel, martirii sunt considerați sfinți” și că, în această calitate, ei devin „coloanele care ridică spre cer comunitatea creștină”. Martiriconul de la Niculițel este un monument unic în Europa și cea mai veche construcție de acest gen din România.

Racla din scânduri de brad

Sfânta raclă expusă în Muzeul de Istorie și Arheologie din Tulcea impresionează prin simplitatea ei, prin dimensiuni și prin faptul că s-a păstrat totuși după atâtea veacuri pentru a ne mărturisi ­nouă nu numai credința pro­to­creștinilor de la Dunărea de Jos, ci și grija lor pentru martiri. Timp de 16 secole, acest veșmânt de brad a îmbrăcat trupurile sfin­ților de la Niculițel. S-a impregnat cu sfințenia lor păstrând în fibra scândurii atingerea veșnic vie a celor ce L-au mărturisit pe Hristos cu sângele lor. În preajma acestui artefact te emoționezi profund. Te înalți și te cutremuri deopotrivă. Te umpli de lumină, așa cum cu câțiva ani în urmă, la Niculițel, la o priveghere în fața criptei în care reveniseră Sfinții Zotic, Atal, Camasie și Filip, un călugăr de la Mănăstirea Dervent s-a trezit învăluit într-o rază de lumină în timp ce citea o rugăciune.

Racla funerară a fost realizată din scânduri de brad cu grosimea de 0,015 m. „Forma lăzii evidențiază un sistem constructiv mai rar întâlnit în practica rituală creștină, rezultat din îmbinarea scândurilor prin «cozi de rândunică». Colțurile raclei au fost prinse în colțari de tablă de aramă bătută în ținte; alte plăcuțe de aramă prinse în ținte se aflau pe mijlocul fiecărei laturi. În dreptul intrării și în partea opusă a acesteia, «capacul» raclei prezenta la capete două frontoane triunghiulare și era alcătuit din patru scânduri așezate longitudinal și prinse de cele două frontoane prin cuie de lemn. La exterior, scândurile raclei și frontoanele erau decorate, prin apăsare, cu linii dispuse în rețeaua romboidală. Lada mortuară a servit ca mormânt colectiv unui număr de patru martiri ale căror oseminte așezate direct pe pardoseala de piatră a încăperii erau prost conservate și suferiseră de pe urma molozului desprins din săpăturile realizate de săteni în cupola criptei. Își păstrează însă ordinea anatomică, ceea ce evidenția, din primul moment, o înhumare directă în poziție orizontală, pe spate, cu picioarele înainte.” Astfel descrie sfânta raclă arheologul Victor Henrich Baumann în volumul pomenit mai sus.

Astăzi, ea se află expusă în sala dedicată creștinismului timpuriu a muzeului tulcean, iar moaștele sfinților, la Mănăstirea Cocoș, din Episcopia Tulcii. Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip sunt canonizați de Biserica Ortodoxă Română, având ca dată de prăznuire, 4 iunie.

„Muzeul nostru a avut grijă să păstreze fiecare element al acestei descoperiri și să-l conserve de-a lungul anilor. Având rășină în fibra sa, am putut să conservăm și să reconstituim racla, după fotografiile făcute în 1977, din momentul descoperirii ei. Acest artefact este cea mai veche raclă creștină păstrată, cunoscută până acum în lume”, ne-a mărturisit arheologul dr. Florin Topoleanu, de la Muzeul de Istorie și Arheologie din cadrul Institutului de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion”, din Tulcea.

Cunoscuți în martirologii

Cercetările arheologice au stabilit că realizarea bazilicii și a criptei martirice s-a petrecut în secolul al IV-lea. Dar cine sunt martirii de la Niculițel? În 1971, Victor Henrich Baumann îl identificase doar pe Filip, care era menționat în Martirologiul Hieronymian și care fusese executat la Noviodunum la 4 iunie. În realitate, toți cei patru martiri fuseseră prinși în Martirologiul Hieronymian. Petre Ș. Năsturel afirma că se poate garanta, prin inscripția descoperită cu numele lor, „atribuirea celor patru martiri la Noviodunum, la 4 iunie”. Iar I. Barnea preciza două manuscrise cunoscute sub numele de „Codex Bernensis” (289) și „Codex Epiternacensis” (Paris, lat. 10837), în care apar numele celor patru martiri.

Expertiza antropologică executată la fața locului de către dr. Dardu Nicolăescu-Plopșor, împreună cu Wanda Wolski, atesta tortura și, indirect, martirizarea creștinilor, după unele opinii inițiale în perioada persecuțiilor lui Dioclețian din anii 303-304, sau în cea a lui Liciniu din anii 319-320. Cei patru martiri aveau vârste diferite, cuprinse între 35 și 55 de ani. În ceea ce privește originea numelor lor, prof. dr. Petre Ș. Năsturel preciza într-un articol publicat în 1999 în revista „Dorul” a românilor din Danemarca faptul că „onomastica lor poate fi înșelătoare. Filip și Zotic par să fi fost greci sau prozeliți evrei. Atal este un nume evreiesc, dar să nu pierdem din vedere nici numele dinastiei Attalizilor de la Pergamum (Asia Mică). Deci, dăm dreptate celor care socot, ca părintele Mircea Păcurariu, că numele acestea ne trimit la lumea elenistică”. În ceea ce privește numele Kamasis, profesorul Năsturel opinează că ar putea fi de origine tracă, având în vedere că unul dintre cei 15 mucenici de la Tiberiupolis, azi Strunița, în Macedonia, purta numele de Komasios, sesizând că „neamul amândurora ar fi putut fi același”.

Pre limba martirilor

Cercetările desfășurate ulterior în „subteranul” criptei au dus la descoperirea unei alte construcții mortuare, în care s-au identificat 110 fragmente de oase, mărunte și precar conservate, unele cu urme de arsură. Expertiza antropologică a acestora a stabilit că ele aparțin unui număr de doi bărbați, de vârste apropiate, 45-55 de ani, care marcau un martiriu diferit și anterior celui suferit de cei patru sfinți, prin ardere pe rug, și care erau cunoscuți creștinilor la data construirii martiriconului. Toate acestea au adus lămuriri cu privire la martirajul celor patru creștini, în contextul istoric apărut după nimicirea armatei romane și moartea tragică a împăratului Valens.

Referitor la acești doi protomartiri, arheologul Victor Henrich Baumann formulează ideea că ei ar fi putut avea origine locală, autohtonă, și își bazează ipoteza pe prezența unui castron „de tradiție autohtonă, ca urnă sau ca vas de ofrandă” lângă osemintele lor. La rându-i, dr. Florin Topoleanu ne-a spus că „cei doi creștini se pare că au fost martirizați în altă parte, poate peste Dunăre, iar ră­mă­șițele lor arse au fost aduse și depuse împreună cu cei patru în martiriconul de la Niculițel, acor­dându-li-se cea mai înaltă cinstire”.

Încheiem această prezentare a uneia dintre cele mai impresionante pagini din istoria protocreștinismului nostru, din patrimoniul căruia face parte și racla sfinților de la Niculițel, citându-l din nou pe cercetătorul Victor Henrich Baumann, care se întreabă: „Oare la data martiriului erau complet romanizați, sau condiția lor umilă și numele mai greu de reținut ne lipsesc astăzi de adevărul istoric al primilor martiri de origine getică? Binecuvântată fie credința în Hristos! «Aici și dincolo (se află) sângele martirilor...». Limba greacă, limba Apostolilor misionari, limba folosită în evanghelizarea primitivă și în Liturghie, eliptică de predicat ca expresie a limbii ­populare, este la Niculițel limba martirilor”.

Iar racla în care s-au păstrat trupurile celor patru sfinți, cu siguranță, „grăiește” și ea pre „limba Apostolilor misionari”, care la Niculițel este „limba martirilor”.

„Pentru a evidenția continuitatea neîntreruptă a credinței noastre apostolice și jertfelnicia poporului român, la sfințirea Altarului Catedralei Mântuirii Neamului (25 noiembrie 2018), am așezat în piciorul Sfintei Mese și părticele din moaștele Sfinților Martiri de la Niculițel: Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos, oferite de Preasfințitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii.”, a spus Patriarhul Daniel la 50 de ani de la descoperirea sfintelor moaște

VIDEO: