Când cineva e contestat iar argumentele pentru a-l apăra lipsesc sau pălesc în fața contraargumentelor criticilor, e momentul să aflăm că linșarea acestuia "e mâna rușilor”. De cele mai multe ori merge.

"Dacă lărgim puțin poza, vedem că, pe rând, instituțiile statului sunt supuse unui asalt violent, menit să le arunce într-o defensivă care să le afecteze credibilitatea și a cărei gestionare să le ocupe mult din acțiune. Iar BNR este doar cea mai recentă pe o lista lungă pe care s-au aflat în diverse momente SRI, ICCJ, DNA, SPP etc. Și când vorbesc de asalturi, nu mă refer la semnalarea și critica unor reale disfuncționalități, adică la demersuri legitime, ci la atacuri populiste, pe teme cu mare impact emoțional. Cine are interesul unor asemenea acțiuni, cine are interesul unor instituții decredibilizate, deci al unui stat cât mai slab? Va las să apreciați uitându-va în țară, dar și dincolo de granițele ei, spre est”.

Iată finalul apoteotic al articolului Ioanei Ene Dogioiu, senior editor la ziare.com, "De ce trebuie linșat Mugur Isărescu”. E vorba despre tevatura stârnită în media de discuțiile privind veniturile Guvernatorului, subiect pe care comunicarea din BNR a vrut să-l închidă după dezvăluirea salariului șefului BNR, dar care s-a dovedit strategie ieftină de vreme ce n-a fost dezvăluit și venitul Guvernatorului (salariu plus bonusuri, indemnizații, etc). 

Mă rog, veniturile lui Mugur Isărescu sunt doar ultimele pe lungă lista a motivelor de reproș la adresa politicii BNR din mandatul acestuia: avem aici lejeritatea cu care a privit falimentele bancare în anii ’90, scandalul CEC-FNI, băncile populare, relaxarea creditării pe vârf de bulă imobiliară din 2007 și creditele în franci, isteria bine întreținută împotriva legii dării în plata și amenințările cu DNA, misterele aurului mutat la Londra și a înăspririi politicii monetare în criza din 2008-2009, împrumutul de la FMI pentru salavarea băncilor locale, etc, etc. Din această listă Ioana Dogioiu menționează în fugă Bancorex la capitolul umbre și trece la merite inclusiv... stabilitatea leului (pentru cine nu-și amintește unde era cursul leu/euro prin 2007-2008...merge). 

Azi însuși Guvernatorul a ținut să iasă în presă cu o declarație despre contestatarii săi. "Problema este următoarea: de câteva săptămâni, discuțiile critice se simplifică extrem de mult și în loc de argumente se aduce o listă de acuze. Eh, cu acest lucru nu putem să fim de acord!(..) Una dintre critici este aceea că BNR și-a ratat ținta și nu-și îndeplinește mandatul (țintirea inflației, n.n), dar totuși se dau salarii foarte mari, ceea ce nu este așa (..). Apoi Isărescu a insistat că obiectivul BNR este stabilitatea prețurilor. "Nu gastiti în legea BNR o țintă de inflație. Nu găsiți! Noi nu avem ca BCE o țintă de 2%”. 

Trecând peste detaliul că Isărescu nu pomenește nimic despre alte critici-scumpirea creditului în 2008, împrumuturile în franci, relaxarea normelor de creditare din 2007, etc-ci se rezumă la reproșurile care pot fi combătute eficient (ratarea țintei de inflație în 11 din ultimii 12 ani), despre ce stabilitate a prețurilor vorbeam în perioada bulei imobiliare care a precedat criza? Cum de s-a tolerat explozia prețurilor la case fără să se majoreze succesiv raportul rată/venituri în loc să mimezi că lupți contra bulei creditului doar cu majorarea rezervelor minime obligatorii (măsură absolut ineficientă, băncile știau că își vor recupera banii când România se va apropia de intrarea în zona euro, dovadă că de la 40% atunci RMO-urile în valută sunt acum mai puțin de jumătate)? Sau prețurile caselor nu sunt așa importante, BNR era mai preocupată de cartofi și ceapă verde, să nu sară calul cotațiile acestora la piață?

Din punctul meu de vedere, ca să lămurim asta, nu îmi doresc în niciun caz o Banca Centrală slabă, ca să fac pe plac...rușilor. Dimpotrivă, vreau una puternică, cu rol de supraveghere și control efectiv și nu mimat, care să pună mai presus de interesele băncilor interesele clienților. Exact ce n-a făcut BNR-ul sub domnul Guvernator care a transformat instituția într-un soi de supraveghetor-lobbyst.