Începând cu prima decadă a lunii iunie a acestui an, în doar trei săptămâni, Bursa din Shanghai a pierdut cca.30% din valoare (ceea ce s-a concretizat în evaporarea a aproape patru trilioane dolari de pe piața de capital chineză), și asta după ce indicele Shanghai Composite se dublase în decursul anului precedent.

 

Mai mult, în prima săptămână a lui iulie curent, peste 500 companii listate au anunțat suspendarea de la tranzacționare, ridicând numărul total al acestora la circa 1300 (aproape jumătate din numarul acțiunilor de categoria A din China). Și pentru ca urgia să fie completă, panica de pe piețele de pe continent trecuse deja granița, determinând o scădere de 4% pe bursa din Hong Kong, în timp ce companiile chinezești listate în străinătate înregistrau și ele scăderi importante ale cotațiilor bursiere.

Toate acestea s-au petrecut în ciuda unor măsuri guvernamentale de sprijin și a unor semnale că o serie de investitori sprijiniți de autoritățile chineze cumpară titluri ale "greilor” bursieri și ale giganților petrolieri, inclusiv PetroChina și Sinopec, pentru a îmbunătăți sentimentul din piață. Lucru întrucâtva realizat în ultimele două săptămâni, când cotațiile au înregistrat o anume redresare. 

Și totuși, ”alerta” lansată săptămânile trecute de editorialistul britanic Jeremy Warner de la cotidianul The Telegraph rămâne în continuare valabilă: ”În timp ce toate privirile occidentalilor sunt concentrate pe Grecia, o criză financiară potențial mult mai mare se dezvoltă în cealaltă parte a lumii, în China”. Și Warner nu este singurul care pune problema în acesști termeni. "China este cea mai mare ameninţare de departe", a afirmat recent Bill Ackman, manager la fondurile Pershing Square Capital Management. El avertiza totodată - exact în ziua în care oficialitățile chineze comunicau că Produsul Intern Brut al ţării avea un avans anualizat de 7% -, că în legătură cu evoluțiile reale din economia asiatică nu se poate dispune de date statistice credibile: "Dacă ne uităm la sistemul financiar chinez, la sistemul bancar din umbră, la nivelul de îndatorare şi la cât de disperat au lucrat ca să ţină Bursa sus, mie îmi arată că va fi mai rău decât a fost în SUA în anul 2007", a mai spus Ackman. 

O abordare asemănătoare o are și Jeffrey Gundlach, co-fondator al fondurilor DoubleLine: "China este cu adevărat un motiv de îngrijorare; este prea volatilă şi prea învăluită de negură pentru a investi acolo". În timp ce magnatul american Paul Singer, președinte al Elliott Management – la care are în administrare active însumând 26 miliarde dolari -, a declarat că: "Boom"-ul bursier din China a fost încurajat de guvern, iar nebunia participanţilor la cursa speculativă amintește de America de la sfârşitul anilor '20, care a împins lumea în criză”. Singer a mai apreciat că, deși nu ştie în ce măsură prăbuşirea pieței de capital chineze va fi de natură să zdruncine încrederea investitorilor în băncile centrale şi în banii de hârtie, conducând la o "conflagraţie mondială în pieţele financiare", nu trebuie însă omis faptul că piața bursieră din China este o piaţă mai mare decât cea ipotecară din SUA, cea de pe care a izbucnit criza din 2007-2008.

Față de astfel de reacții alarmante, cred că se profilează o întrebare inevitabilă: cât este de legitim să vorbim acum despre iminența unei crize financiar-economice de proporții în China, țara ”miracolului economic” al ultimelor decenii ?

Pentru a găsi un răspuns rezonabil unei astfel de întrebări, este bine să pornim de la fapte. Adică, de la trendul acut ascendent al evoluției agregatelor monetare din economia chineză a ultimilor 15 ani; astfel, oferta monetară a Chinei a crescut de la mai puțin de 2.000 de miliarde de dolari la începutul acestui secol la aproximativ 11.000 de miliarde în anul 2010 - deci, de aproape 6 ori în numai 10 ani ! (folosesc date statistice din, și urmez linii de analiză dezvoltate în Mihaela Ifrim, Ciclul economic–Dualismul monetaro-real, Iași, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, 2013). 

     De fapt, se poate spune că, după 2007, China a intrat într-o cursă a expansiunii monetare cu o viteză ce a depășit-o pe cea a altor economii, expansiunea artificială a creditului bancar ce a rezultat de aici fiind fulminantă: bunăoară, în septembrie 2012, valoarea creditului bancar raportată la PIB a ajuns la 171% (!), ceea ce arată un ”boom” al activității de creditare cu mult peste cel din SUA și Anglia de la vremea respectivă...Pentru a evidenția și mai pregnant magnitudinea amețitoare a expansiunii monetare instrumentate în anii din urmă de autoritățile de la Beijing, să mai spunem că în martie 2012 oferta de monedă M2 (moneda în circulație + depozitele la vedere + cecurile de călătorie + conturile de economii + certificatele de depozit) a crescut cu aproape 364 miliarde de dolari, ceea ce înseamnă o rată de creștere de aproape 50% în numai doi ani, oferta monetară a Chinei fiind cu cca.30% mai mare decât cea a Statelor Unite (după ce, cu 10 ani în urmă, M2 al SUA era cu 202% mai mare decât M2 al Chinei !!).

Am insistat mai mult asupra acestor evoluții monetare explozive deoarece consider că aici se află răspunsul corect la dilema legată de iminența unei crize financiar-economice severe în China. Astfel, excesul monetar generat prin expansiunea creditării a însemnat cerere suplimentară de bunuri și servicii, adică creșterea prețurilor. Și, întrucât piața financiară este cea cu cel mai ridicat grad al lichidității, cea mai mare parte a excesului monetar s-a dus în finanțarea tranzacțiilor de la bursă, antrenând o creștere corespunzătoare a prețurilor titlurilor financiare (datele statistice ilustrează fidel, și în cazul Chinei, evoluția consonantă a masei monetare și a indicilor bursieri).

Și - lucru crucial pentru înțelegerea lucidă și corectă a consecințelor pernicioase ale politicilor monetare expansioniste -, a avut loc astfel ruperea legăturii între valoarea economică a firmelor listate la bursă (exprimabilă în veniturile potențiale din activitățile lor productive) și valoarea financiară/”de tranzacție” a acestor firme (exprimabilă în prețul de tranzacționare pe bursă a titulurilor lor). Practic, în condițiile în care s-a ajuns ca acțiunile firmelor să fie tranzacționate pentru sume din ce în ce mai mari, valoarea lor ”de tranzacție” a crescut cu mult peste valoarea lor economică, reală. S-a intrat astfel într-un veritabil ”boom” economic, fulminanta capitalizare bursieră dând mărturie unei prosperități economice înfloritoare. 

A fost, și este vorba, din păcate, despre o mărturie mincinoasă: această prosperitate a avut fundamente precumpănitor monetare, și într-o măsură neglijabilă reale. Bunăstarea reală este dată de producerea unor cantități mai mari de bunuri și servicii cerute de consumatori, în timp ce bunăstarea ”monetară” oferită de bula speculativă bursieră este efemeră și se volatilizează odată cu oprirea robinetului expansiunii monetare (atunci când apare pericolul letal al scăpării de sub control a inflației). 

Și, de fapt, ca să înțelegem pe de-a-ntregul cum stau lucrurile, se cuvine să nu uităm un adevăr economic implacabil: creșterea economică este condiționată de disponibilitatea resurselor, a factorilor de producție necesari extinderii proceselor productive, ceea ce înseamnă că premisa creșterii economice o reprezintă mărirea stocului de resurse reale economisite. Ca atare, o economisire rezultată în urma extinderii resurselor monetare nu poate susține creșterea economică, nu poate lărgi stocul de capital. În aceste condiții, ”miracolul” creșterii explozive a economiei chineze, precum și supra-abundența economisirii din această țară, ambele rezultate nemijlocit din politica monetară expansionistă promovată de autorități în ultimele două decenii, nu au cum să ofere temeiul unei prosperități economice reale și sustenabile.

Așadar, fără a oferi resurse reale, cresterea masei monetare în economia chineză nu avea cum să genereze prosperitate; expansiunea monetară și a creditului "nu poate crește oferta de bunuri reale, doar determină o rearanjare a acesteia. Ea deturnează investițiile de capital de la cursul stabilit de starea de avuție a economiei și de condițiile pieței. [Expansiunea] determină producția să urmeze căi pe care nu le-ar urma în absența cresterii cantității de bunuri materiale. Ca urmare, ascensiunea nu are o bază solidă. Ea nu reprezintă prosperitate reală. Este o prosperitate iluzorie. Ea nu a apărut dintr-o creștere a bogăției economice. Mai degrabă, a apărut deoarece expansiunea creditului a creat iluzia unei astfel de creșteri. Mai devreme sau mai târziu trebuie să devină evident că această situație economică este construită pe nisip.” (Ludwig von Mises).

Se pare că asităm la momentul în care devine evident că ”miracolul economic” chinezesc a fost construit pe nisip...