„La noi există instituţia pe care o numim împrumutător de ultimă instanţă, ceea ce Grecia are, dar nu acasă. Banca de emisiune pentru Grecia e Banca Centrală Europeană, care dă atât cât consideră că e necesar în condițiile date. Împrumutătorul de ultimă instanță înseamnă că Banca Națională a României poate interveni. Nu sunt motive de preocupare” (subl.ns.). Aceste cuvinte aparțin reputatului nostru economist Daniel Dăianu și au fost rostite într-o ediție relativ recentă a emisiunii ”24 într-o oră” (difuzată de canalul TV Digi 24).

Așadar, domnul Dăianu ne spune că putem sta liniștiți: întrucât noi, românii, avem banca de emisiune chiar la noi acasă, ca bancă națională, aceasta poate interveni oricând, ca împrumutător ultim, pentru a ne proteja de efectele eventualelor crize ce pot apărea la nivelul sistemului bancar autohton. Problema este că ceea ce domnului Dăianu îi dă tihnă, nouă ar trebui însă să ne trezească neliniștea...O neliniște ce are un nume precis: hazardul moral. Să mă explic. 

În toate țările lumii, în vârful sistemului bancar se află banca centrală (națională sau supranațională, cum este Banca Centrală Europeană pentru țările din zona euro) în calitatea sa de producător monetar. În această calitate, banca centrală este un ”creditor de ultimă instanță”, ea fiind în măsură să împrumute bani băncilor comerciale ce nu-și găsesc singure creditori (surse de finanțare) pe piață. Și poate face acest lucru fără nici un fel de limite economice sau tehnice, deoarece: (i) banii pe care îi împrumută nu costă nimic; (ii) nu are nevoie să se împrumute ea însăși, întrucât ea fabrică banii; (iii) în condițiile în care crearea bancnotelor de hârtie nu costă mai nimic, cantitatea de bani ce poate fi dată cu împrumut este practic nelimitată. 

Acest lucru permite băncii centrale să furnizeze credit virtual nelimitat guvernului și instituțiilor similare și să injecteze lichiditate operatorilor de pe piață aflați în pragul falimentului sau pentru a susține dinamica activității economice. Problema este că băncile comerciale știu că banca centrală este acolo pentru a le oferi o mână de ajutor în vremuri grele, după cum ele știu de asemenea că banca centrală poate tipări și împrumuta câți bani dorește, la ce preț dorește, fără constrângeri fizice sau economice. Astfel că, mizând pe capacitatea statului de a-i salva (via banca centrală), bancherii se comportă nesăbuit, aproape nimănui nemaipăsându-i de raționalitatea economică, din moment ce eventualele pierderi pot fi pasate statului. Este ceea ce literatura economică numește hazard moral. De fapt, se constată astfel că raționalitatea este întoarsă pe dos: ”Devine rentabil să speculezi, să te îndatorezi, pentru că numai așa poți câștiga; dacă stai pe margine și te comporți prudent, nu faci decât să irosești o oportunitate și să pierzi (în raport cu ceilalți). Istoria ne arată că aceasta este logica după care funcționează sistemul și că, indiferent de câte reglementări i s-ar aduce, el generează și alimentează comportamentul economic irațional. Ceea ce înseamnă că tendința către crize este încorporată în sistem, este endogenă acestuia” (subl.ns.) (vezi Bogdan Glăvan, Despre rolul stimulentelor în producerea, explicarea și rezolvarea crizei economice, în Oeconomica, anul XIX, nr.2/2010, pp.69-80).

Așadar, endogenizarea sistemică a crizei prin distorsionarea comportamentului băncilor comerciale este rezultatul nemijlocit al hazardului moral indus de instituția imprumutătorului de ultimă instanță (asta pentru pentru a nu mai menționa aici și partea de contribuție a rezervelor fracționare). Și acest lucru nu are cum să ne liniștească, ci din contră...

Ceea ce ne-ar liniști în circumstanțele date ar fi aplicarea unei reforme ce ar ”...lovi la rădăcina problemelor...și ar respecta următoarele principii: (1) reimpunerea cerinței de păstrare a rezervelor 100% pentru toate depozitele bancare la vedere și pentru echivalentele lor; (2) eliminarea băncilor centrale, în calitatea lor de împrumutător de ultimă instanță...; și (3) privatizarea prezentei monede emise de stat, monopoliste și fiduciare, și înlocuirea ei cu un etalon aur, pur și clasic...Această reformă radicală și definitivă....ar însemna aplicarea acelorași principii de liberalizare singurei sfere, cea financiar-bancară, care a rămas până în prezent prinsă în plasa planificării centrale (de către băncile <centrale>), a intervenționismului extrem (fixarea cursurilor de schimb, rețeaua încâlcită de reglementări) și a monopolului de stat (legi ale puterii liberatorii legale, care impun acceptarea prezentei monede fiduciare, emise de stat)” (Jesus Huerta de Soto, Moneda, creditul bancar și ciclurile economice, Iași, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, 2010, p.23).

 De data aceasta, pare-se, dobândirea liniștii noastre ar duce însă la neliniștea altora...