Înconjurată de șase țări, fiecare cu propriile ei interese, imensa întindere de apă riscă să devină o nouă victimă a conflictului regional, scrie Peter Schwartzstein  în revista oficială a Institutului Smithsonian din Washington.

Era aproape ora 11, într-o dimineață cu briză de la mijlocul lui aprilie, când țărmul Crimeii a apărut în sfârșit în zare. 

 

Răsărind brusc din apă, stâncile lui drepte și culmile vălurite din depărtare încadrează un peisaj uluitor, pe fondul griului altfel necontenit al Mării Negre. Pe măsură ce nava noastră, Greifswald, se apropia mai mult de țărm, câțiva delfini rătăciți și-au făcut apariția din adâncuri, dansând de-a lungul dârei înspumate.

Pentru grupul de tineri șoferi de camion, care se năpustiseră pe punte la prima apariție pe care și-o făcea uscatul după mai multe zile, era o pauză binevenită de la monotonia telenovelelor turcești și de la campionatele îndârjite de table care nu mai conteneau în cală.

„Ia de-aici, mănâncă asta, Flipper”, se amuza unul, aruncând un cotor de măr spre delfinii care ne urmăreau. „Sunt rapizi micuții ăștia, nu-i așa?”, șoptește altul ca pentru sine, în vreme ce feribotul nostru cârmea spre nord-vest, spre Odesa, cu o viteză constantă de 11 noduri (20 km/h).

Însă pentru bătrânii cunoscători, care și-au făcut meseria ani de zile transportând vin, vodcă și animale vii din Georgia în Ucraina și înapoi, vederea câtorva creaturi solitare într-una dintre principalele zone de reproducere ale marsuinilor și delfinilor din Marea Neagră nu era motiv de bucurie. În urmă cu un deceniu, întreaga mare era animată de fiare, păsări și pești, spun ei. Acum, printre petele de poluare și insulele de gunoaie plutitoare care împestrițează apele tulburi, ei consideră că suntem norocoși că am surprins fie și numai o dată o frântură de viață marină.

„Gunoi, petrol și rahat. Asta este tot ce este”, mi-a spus Ruslan Șavov, care își petrece partea cea mai mare a timpului liber la pescuit de pește oceanic mare, atunci când nu cară oi din Azerbaidjan spre abatoarele din Kiev. „Și cine dracu’ poate trăi în așa ceva?”

Clopotul morții a mai fost bătut de câteva ori pentru Marea Neagră și, după fiecare asemenea necrolog, întinderea ovală de apă de 700 de mile cuprinsă între Europa de Est, Caucaz și Anatolia, își revenea întotdeauna, în cea mai mare parte. La apogeul sănătății ei, această mare suporta o industrie înfloritoare a pescuitului, și un peisaj atât de liniștit încât marii conducători comuniști, de la Hrușciov la Gorbaciov, își mutau adesea munca de la Moscova în cabanele lor de pe litoral pe perioada verii. Chiar și acum, milioane de turiști dau năvală pe plajele ei pietroase atunci când lovește canicula sufocantă a lui august.

Totuși, până la momentul colapsului URSS, în 1991, calitatea apei atinsese un nivel atât de precar de la influxul de fertilizatori agricoli de uz industrial, încât unii oameni de știință se întrebau cu voce tare dacă Marea Neagră avea să devină prima mare rută maritimă lipsită de forme de viață. Acesta a fost punctul în care fostele state sovietice, de curând eliberate, s-au trezit și au trecut la acțiune. Ele au constituit Comisia Mării Negre (BSC), al cărei secretariat se află la Istanbul, și au încheiat Convenția pentru Protecția Mării Negre Contra Poluării, intrată în vigoare în 1994. Sub atenta ei supraveghere, apele au început treptat să-și revină.

Sistemul este mai complicat decât majoritatea celorlalte, făcând din protecția mării o adevărată provocare. Apa sărată și densă care intră prin Strâmtoarea Bosfor se lasă la fund, în vreme ce apa proaspătă de râu deversată de cinci mari fluvii plutește la suprafață. Asta înseamnă că fertilizatorii din agricultură se concentrează la suprafața mării, provocând explozii bruște de alge microscopice care sufocă vietățile marine.

Această lipsă a amestecului apelor duce de asemenea în mod natural la lipsa oxigenului din 90% din cantitatea de apă a Mării Negre – limitând cu strictețe adâncimea până la care pot trăi creaturile mării. Și ca pentru a complica și mai mult lucrurile, cum bacteriile înfulecă materii organice precum plantele și animalele moarte în acest mediu lipsit de oxigen, ele produc în mod natural hidrogen sulfurat (sau acid sulfihidric – H2S). Aici fiind cea mai mare rezervă de H2S din lume, autoritățile maritime monitorizează cu atenție gazul.

Dar ceea ce pare să deosebească problemele actuale ale mării de crizele anterioare este aparenta neputință a responsabililor din Rusia, Ucraina, Bulgaria, România, Turcia și Georgia, cele șase țări cu ieșire la Marea Neagră, de a-și pune deoparte neînțelegerile politice și a lua măsuri pentru supraviețuirea mării. Tensiunile dintre ele au ajuns până la un asemenea punct încât unele și-au rupt reciproc relațiile diplomatice. Într-un moment în care delfinii și multe specii native de pești sunt în primejdie, orice voință va fi existat anterior de a se combate degradarea mediului, acum este de multă vreme dispărută.

„Interesul guvernelor țărilor riverane pentru mediul Mării Negre devine pur și simplu din ce în ce mai slab”, a declarat Victor Karamușka, șef al departamentului de studii de mediu al Universității Naționale din Kiev – Academia Moila și membru al Grupului de Consiliere de pe lângă BSC al Administrației Integrate a Zonei de Coastă (ICZM) a Ucrainei. „În anii ’90 era considerat o prioritate, dar nu acum; acum nu mai e.”

Statele de la Marea Neagră și vecinii lor sunt adesea în conflict unele cu altele, încă de când Iason și argonauții se spune că au navigat spre Georgia zilelor noastre în căutarea Lânii de Aur. De la începutul secolului 18 și până la începutul secolului 20, imperiile rus și otoman s-au bătut pentru controlul stepei bogate și roditoare de grâu, saturând pe parcurs solul și cu sânge. Legenda amazoanelor, temutul trib de femei războinice, este cel mai frecvent asociată cu populații care au trăit fie pe coasta nordică a Turciei, fie pe țărmurile ucrainene.

Însă cea mai recentă rundă de violență, care a erupt în 2014 când Moscova și-a pus sprijinul în spatele separatiștilor din regiunea Donbas din estul Ucrainei și apoi a anexat Peninsula Crimeea, a venit cu niște complicații unice pentru mare. Nemaifiind în control asupra unor vaste porțiuni din apele țării, autoritățile de mediu din Ucraina afirmă că le este imposibil să mai monitorizeze deșeurile deversate de pe unele segmente ale coatei ucrainene. Și cum marina rusă împiedică navele străine să se apropie la mai mult de 20 de mile de Crimeea, conform liniilor de transport maritim, investitorii fără scrupule sunt liberi să acționeze după bunul plac într-una dintre zonele oricum cele mai abuzate și cu cea mai mare activitate de construcții din regiune.

„Conform planurilor noastre de acțiune, noi ar trebui să lucrăm în jurul Crimeii, însă evident că n-am avut nici o oportunitate să implementăm aceste proiecte”, a declarat Igor Studennikov, director executiv al Centrului Regional de Studii din Odesa, a cărui organizație este una dintr-un număr de ONG-uri care nu au mai avut altă opțiune decât să suspende mai multe inițiative cruciale de conservare.

Pentru angajații Institutului de Biologie al Mărilor Sud-estice (IBSS), schimbarea granițelor s-a dovedit a fi dublu îngrăditoare. Cu sediul în portul Sevastopol din Crimeea, ei sunt izolați acum de colegii lor de la Kiev și Odesa, iar circulația le este limitată. Boris Alexandrov, directorul IBSS, afirmă că din cauza blocării liniilor de telefon ei nu mai pot comunica acum decât prin e-mail. „Evident că ar fi mult mai bine și mai eficient dacă am putea avea discuții deschise”, a declarat el.

Totuși, cele mai mari schimbări s-au resimțit la nivel macro. Discuțiile serioase din cadrul BSC au fost suspendate în cea mai mare parte, datorită tensiunilor. „În această parte a Mării Negre, evident că totul a trebuit să fie suspendat”, a declarat Victor Karamușka. În condițiile în care unele guverne redirecționează fonduri de la mediu la cheltuieli militare, există teama că 25 de ani de muncă la construcția mecanismelor de aplicare se duc cu repeziciune de râpă.

„Fără monitorizare, sistemul și reglementările de mediu nu funcționează”, a declarat Tamara Bagratia, directoarea Agenției Naționale de Mediu a Georgiei. „Oamenii s-ar simți mai puțin responsabili.”

 Animale

În secolele 14-15, sturionii erau atât de numeroși în Marea Neagră încât caviarul era considerat mâncarea săracului de către populațiile de pe coastă. (Expansiunea comerțului către Europa de Vest în secolul 19 a fost aceea care a dus la actualul statut al caviarului de aliment de lux.) Decimați acum de pescuitul excesiv, șase din șapte specii de sturion sunt într-un pericol grav de dispariție.

Foca-călugăr a dispărut deja pe parcursul ultimului deceniu, după ce o serie de stațiuni turistice și-au înfipt steagul pe falezele Bulgariei, ultimul habitat care îi mai rămăsese. Rezervele de anșoa [hamsii – n.trad.], o delicatesă căutată din țărm în țărm, par să fie pe terminate. Atât de mult au scăzut și stocurile de alte specii de pești, încât ecologiștii români afirmă că flota de pescuit a țării lor s-a reprofilat în mare măsură pe vânătoarea de melci de mare și alte asemenea creaturi, pentru a se putea menține pe linia de plutire economică. „Economic vorbind, o duc mai bine făcând asta”, a declarat Marian Paiu, ecologist și specialist în studii de impact asupra mediului la Mare Nostrum, un ONG românesc.

Acest colaps al vieții marine a început de mult timp și precede actualele ostilități, însă efortul de a se proteja anumite specii, ba până și cel de a se calcula pagubele, au fost împiedicate de situația din Ucraina.

Exercițiile navale din ce în ce mai numeroase făcute de Rusia și NATO în Marea Neagră au dus la închiderea unor porțiuni de mare pentru traficul civil, împiedicând organizațiile ecologiste să realizeze studii. Pe măsură ce tensiunile au crescut, delfinii par să fi suferit în mod special de pe urma intensificării utilizării sonarului și a altor echipamente militare. „O mulțime dintre aceste lucruri le afectează sistemul de localizare, astfel că ei nu văd unde merg. Nu pot să-și prindă prada”, a declarat Paiu, precizând că, în plus, se pare că în mai multe rânduri grupuri de delfini au fost ucise în cadrul exercițiilor militare la care s-a folosit muniție de război.

Dar, la fel ca și în cazul monitorizării calității apei, unele dintre cele mai grave complicații pentru faună au rezultat de pe urma prăbușirii aplicării reglementărilor de mediu. Pescarii din Ucraina și Georgia spun despre colegii lor din Turcia că profită de pe urma colapsului cooperării transfrontaliere, care s-a agravat și mai mult în noiembrie cu doborârea unui avion militar rusesc deasupra sudului Turciei, pentru a-și depăși cotele de pescuit și a-și relua mai vechea practică de a pescui prin tehnici distructive. Drept urmare, toate viețuitoarele, de la delfin la broască țestoasă, sfârșesc în plasele lor, afirmă experții.

Cei mai mulți analiști politici au slabe așteptări ca insurecția din estul Ucrainei să se încheie pașnic oricând prea curând, iar cum Moscova este într-o fază avansată a construcției unui pod de miliarde de dolari pentru a lega Crimeea de Rusia continentală, ei nu-și fac speranțe nici în privința revenirii la granițele de dinainte de război.

Unii oficiali din domeniul mediului mai au totuși speranțe că discuțiile despre nenorocirea Mării Negre ar putea fi în definitiv o modalitate de a se sparge gheața. „Chestiunile de mediu sunt un fel de diplomație publică”, afirmă Bagratia a Georgiei. „De exemplu, dacă aceste țări nu sunt în stare să discute afaceri economice, ele tot pot vorbi despre mediu. E văzut ca fiind mai slab.”

Iar pe frontul științific, de asemenea, relațiile dintre experți au rămas civilizate. „În urmă cu o săptămână am vizitat Comisia Mării Negre și toți am avut întâlniri productive”, îmi spunea Alexandrov la sfârșitul lui aprilie. „Câteodată avem restricții cu privire la persoanele pe care le putem contacta, însă ideologic vorbind, noi nu avem probleme. Nimic din acest [haos] nu este decizia oamenilor; e a politicienilor.”

Dar până când impasul va fi depășit, războiul va continua să reconfigureze Marea Neagră. Granițele închise au dus deja la o intensificare a transportului maritim, întrucât camionagii, cum sunt cei de pe Greifswald, apelează la calea apei pentru a-și putea livra bunurile. „Orice fel de instabilitate afectează afacerea feriboturilor”, a declarat Roman Morganștern, director de vânzare și de proiect la UkrFerry, al cărui serviciu de la Batumi în Georgia la Ilicevsk în Ucraina abia face față șoferilor care nu pot traversa granița dintre Rusia și Georgia, în cea mai mare parte închisă.

În același timp, loviți de pesimism, unii locuitori de la Marea Neagră suspectează că nu este decât o chestiune de timp ca statele maritime să profite de situație pentru a murdări apele chiar și mai mult.

„Pentru Rusia și Turcia aceasta este o mare oportunitate de a construi platforme și conducte petroliere”, mi-a spus Ruslan Șavov, camionagiul. „Privește numai: o să facă Marea Neagră și mai neagră.”

Pentru ecologiștii îngrijorați toate acestea sunt un dezastru. Ei au muncit din greu pentru a inversa unul dintre cele mai grave dezastre sovietice pricinuite calității apei și pentru a readuce la viață anumite specii care fuseseră pescuite până ajunseseră în pragul dispariției. În absența unei guvernări eficiente, ei se tem că zilele acestor ape pe care le îndrăgesc, în calitate de parte vie, funcțională, a ecosistemului regional, sunt numărate.

Sursa: RADOR