Nu m-a însurat pentru vreo cămilă, că Tita nici n-avea, nici emir arab nu era, dar când am luat examenul la Matematică-Fizică, la Liceul „Ioniță Asan” din Caracal, deși mă pregătisem pentru Filologie-Istorie.
Prin clasa a VIII-a, pentru băieți se schimbau datele problemei privind participarea la obiceiurile de iarnă. Apărea responsabilitatea asigurării banilor pentru a aduce „Goarnele de pe Valea Oltului”, de „Iordan”.
Ca să rămân în zona obiceiurilor, deja dispărute...
După sărbătorile de iarnă, când mânca și vădăstreanul carne pe săturate, și cele de Paști, când își bucura burta cu ouă vopsite și niște miel, cel mai aștepta eveniment al anului era Bâlciul de Sfânta Maria, 15 august, de la Vădăstrița.
Pe când Măița era tânără nevastă în casă la ale Țasta și Tita nu precupețea niciun efort și nu rata nicio ocazie s-o lase grea cu Tata, lui Petrache Lupu de la Maglavit îi iese în cale Dumnezeu.
Cum am amintit, la noi în odaia din stânga, cum intrai în casă dinspre șosea prin balcon era magazinul alimentar, pe vremea aia, în jurul anului 1970, plin cu de toate.
Viforel al lui Țănău și Boeru, colegul meu de clasă, vecin cu Viforel, că maică-sa, fata lui Stana ale Gele, care trăia cu Bîrză, fugise cu Mitriță Țiganu, altfel om de toată isprava, m-au făcut să-mi iau porumbei.
La Grădiniță mergeam mai mult de dragul Maiei, care era bucătăreasă-îngrijitoare. Nuți ale Pârciu (Grădinaru) mi-a readus-o în minte pe Maia, că - păcatele mele! – o uitasem.
Grupa mică la Grădiniță am făcut-o în casa lui Grigorescu, actuala Primărie, cu care sunt și azi vecin...
Măița spunea că bărbatul este cruce întreagă. Nu se auzise de homosexualitate în lumea satului în care am copilărit.
Stră-străbunicul meu, Țasta de la Vădastra, a fost fecior în casă la boierul Propopescu, zis Căpitanul. Ca fecior în casă, Țasta, prevăzut din naștere cu niște buze uriașe, avea misiunea să stropească prăjiturile, cu romul luat în gură, și să frece masa cu mentă, înainte să mănânce boierii.
Am fost cu Tita și Cornel Mirea, care era contabil sau casier la Sfatul Popular, la băi, la Amara... Cornel Mirea avea un băiat la Sibiu, Titi, de care tot satul era îngrijorat că nu se însurase, deși trecuse de 30 de ani.
Cred că Fide, sau băiatul lui, Gie, ce-i moștenise talentul de a fi umoristul satului, compusese o poezie despre ce „minunată” era viața de membru cooperator, când Tita era a doua oară președinte, din care îmi amintesc doar prima strofă.
Când am cedat Cadrilaterul, Mitrică citea, ca de obicei, ziarul sub pomii de lângă fântână.
Mă întorc la familie. Unchiul Gheorghe, „băgat în casă” la Ionică ale Drăgan, unul dintre ciobanii satului, era o mare figură.
Fotografia este din clasa întâia, pe scările de la intrarea profesorilor, cu doamna învățătoare Gârgel.
Din clasa întâia până în a treia am avut-o învățătoare pe doamna Gîrgel de la Vișina Nouă. Un dascăl și un om deosebit de bun. Făcea naveta cu bicicleta indiferent de anotimp.
Că tot am adus vorba de Lică Bărbulescu... Comuniștii inventaseră tot felul de „șefi”, printre care și „șeful de atelaj”, adică cel care mâna carul CAP-ului cu doi boi
Cred că eram prin clasa a VI-a când, în practica de vară, ne-au dus la câmp ca să plantăm, după recoltarea grâului, cocenași ca pe pomi. Cu cazmaua.
Cu nevasta oarbă de tânără, Burtosu s-a orientat spre ibovnice și să lase grija casei, cu patru copii, pe umerii primului născut, Tita, care îmi spunea că ăsta a fost unul dintre motivele pentru care s-a implicat în colectivizare.
Până pe 21 iunie 2024, ora 17 și ceva, am fost convins că nu am fost botezat în biserică, ci acasă, în odaia în care m-am și născut!
Unul dintre cei mai buni prieteni ai lui tata era George ale Cococi, tatăl marelui artist popular de azi Ionel Cococi, care duce mai departe ceramica milenară de Vădastra.
Tata a fost o figură de prichindel. Să tot fi avut vreo cinci ani, că Măița era gravidă cu Dida, când a avut loc următorea întâmplare...
Lipsa de apetență pentru chiloți a muierilor a fost cântată de lăutari la nunți: „Ridică Tanțo picioru / Ca să-ți văd televizoru”.
Măița avea „darurile” ei de la Dumnezeu, în compensație că nu-și cunoscuse tatăl, fiind în burta mamei când Marin Șarpe din Vădăstrița a plecat la război pentru România Mare, visul românilor și realizarea imensei Familii Brătianu și a Coroanei Regale a României, și nu s-a mai întors.
Domnul Dide ar fi fost contabil, îmi zice Paula. Și este foarte posibil după cum adaptase în scop lucrativ povestea cuiului lui Pepelea.
În Vădastra copilăriei mele, deși veniseră de un sfert de secol comuniștii la putere, cei mai înstăriți erau, după ce-mi amintesc, cei care fuseseră „coloniști” în Cadrilater
Burtosu, Ion (Ionică ale Țasta) D. Pena, a luptat în Primul Război Mondial, fiind decorat cu medalia „Bărbăție și credință” cu spade, prin ordinul 1553 din 22 iunie 1918 ca soldat, iar într-un document din 1934 apare cu gradul de sergent.
Pe lângă Cezar, Tita mă mai plimba și cu IMS-ul CAP-ului, condus de Nea Fănel (Ștefan Ruscu).
Tita avea o înjurătură numai a lui: „Fi-ți-ar cheagul al dracului!”.
Că tot am adus vorba de CAP și de „ale Ule”. Era o vorbă în Vădastra: „Ai răcit ca Ule, la secerat”. A intrat în istorie pentru că a fost primul vădăstrean care a răcit la secerat.
Tita, Ion (Oane ale Țasta) Pena, a fost primul președinte al GAC (viitorul CAP) „Cetatea Nouă” Vădastra, nume pe care-l purta și echipa de fotbal, la care am avut prima legitimație de fotbalist...
Nu știu dacă suntem neamuri, dar mi se pare important să amintesc că tatăl lui Petru Dumintriu, autorul trilogiei „Cronică de familie”, pe care îl chema Petre Dumitriu, era fiul unui dulgher originar din Vădastra.
De la prietenul meu din copilărie Marcel Ivan, din neamul ale Bătrânaicu, aflu că Mihalache a avut un copil, pe Marcel, asistent / tehnician medical.
Bodârca era din neamul ale Bătrânaicu, de pe linia Sârbilor din Vădastra.
Mitrică s-a însurat cu Bodârca, și au avut doi băieți, Mihalache (subofițer în Armată) și Virgil (ofițer de intendență care a deținut funcții importante, inclusiv la Academia Militară).
Țasta și Țăstoiaca au avut doi băieți, Dumitru (Mitrică) și Ion (Burtosu).
De la bunicul meu patern, Ion Pena, Oane ale Țasta, născut în 1917, știu această poveste a neamului din care mă trag.
