În istoria literaturii române s-a discutat aprins, mai ales în contextul aparte reprezentat de activitatea de critic a lui George Călinescu, despre raportul dintre viața și opera unui autor¹. Critica literară tinde să nu crediteze ideea unor legături esențiale între creația literară și biografia celui care a scris o operă anume. Dintr-un anumit punct de vedere, așa și stau lucrurile. Dacă am admite un raport foarte strâns între operă și viața autorului, am cădea în ceea ce se numește sociologism vulgar: privirea ne-ar fi confiscată de evenimentele vieții, iar opera s-ar transforma într-o umbră palidă a acelor evenimente. Autorular cădea de pe piedestal, înlocuit fiind de omul „concret”, spectacolul vieții ar umbri valoarea operei – dar cel mai mare pericol ar fi, evident, completa „demitizare” a ansamblului om-operă, căci omul ar fi rapid transformat din (posibil) geniu în „om ca noi”, cu bune și rele. Din punct de vedere al „omului concret”, opera ar devine, astfel, mai degrabă un accident, ceva aproape nefiresc. De aceea criticii literari se concentrează pe valoarea operei și nu pe raportul dintre realitatea vieții autorului și reflectarea ei în operă.

Totuși, dacă ne păzim de acest sociologism vulgar și știm să păstrăm proporțiile unei analize demne de „spiritul de finețe”, vom putea găsi legături subtileîntre om și operă, între biografie și ideile sau realizările literar-teoretice, între ascendența biologică și realitatea concretă, prezentă, a personalității celui care a scris o anume operă.

Nu evenimentele concrete, banale determină portretul și valoarea unei opere, ci acele întâmplărisemnificativeatât ale vieții autorului cât și ale istoriei sale de familie. Fiecare autor este, de fapt, un depositumde fapte semnificative, cu valoare simbolică, de impulsuri spirituale, de gesturi eroice sau, dimpotrivă, de căderi în lașitate, de urcări și coborâri pe scena istoriei, de încercări și eșecuri, de bune și rele.

Semnificația moralăa evenimentelor vieții autorului și a zestrei pe care o primește de la înaintașii săi (din aceeași perspectivă morală) face posibilă o operă, este potențialulcu care autorul vine la judecata istoriei. Orice autor este o chintesență morală a înaintașilor săi și a propriei sale vieți. Această chintesență se exprimă plenar în operă. Cine poate decupa chipul moral al unui autor a înțeles semnificația profundă a operei sale.

Un autor, de altfel, nu trăiește numai propria sa viață. Un om „trăiește” în același timp viața înaintașilor săi, căci ei trăiesc în el, simbolic, dar și real, prin consecințele faptelor lor asupra caracterului celui care le-a urmat². Un urmaș este „grevat” de datoriile și înnobilat de darurile celor care au fost înaintea lui. De aceea, biografia mare a autorului, biografia de familie, este preferabilă biografiei strict personale.

Din păcate, istoria șterge urmele concrete. De multe ori ne lipsesc informațiile cele mai pertinente pentru a întregi tabloul vieții înaintașilor unui autor. Acestea fiind spuse, orice biografie, a oricărui autor, merită investigată din perspectiva aceasta, de natură esențialist-spirituală, cu speranța că astfel opera va fi mult mai bine înțeleasă și așezată în raporturi firești cu evoluția istorică a personajelor care au concurat la nașterea ei.

Viața lui Mihail Manoilescu are un caracter exemplar. O spunem azi, cu tărie, după ce opera sa a lăsat urme de neșters în cultura română, dar acest lucru putea fi întrezărit încă din timpul vieții marelui economist.

Manoilescu se putea mândri, în primul rând, cu o veche ascendență în nobilimea moldavă din vremea lui Ștefan cel Mare:

„Cel mai îndepărtat dar și cel mai ilustru strămoș al meu a fost Logofătul Tăutu, atâtea decenii cel dintâi sfetnic al lui Ștefan cel Mare și al urmașului său Bogdan”, va nota el în Memorii³.

Linia aceasta nobiliară va continua neîntrerupt – vom vedea, mulți ascendenți ai economistului având funcții politice sau preocupări teoretice – de fapt, nobilimea este clasa care îmbină aceste două funcțiuni foarte bine:

„Un descendent al marelui logofăt, Ioniță Tăutu – frate cu străbunica mea Marghiolița Tăutu – este autorul constituției cărvunarilor la 1821 (...)

Bunicul mamei mele, clucerul Constantin Bădărău – fiul Marghiliței Tăutu și al serdarului Niculiță Bădărău – a fost deputat în Divanul Ad-hoc al Moldovei în două rânduri: în 1857 și 1859 ca ales al boierilor mici din județul Iași. Deși fusese secretarul lui Vogoride, era unionist pasionat, ceea ce l-a făcut să-și cheltuiască toată averea în lupta pentru triumful cauzei Unirii”⁴.

Mica boierime moldavă avea suflet mare. Pasiunea pentru politică, avântul unionist al ascendenților sunt vădite și în caracterul militant al lui Mihail Manoilescu, în pasiunea sa pentru România Mare, în idealismul său declarat, ba chiar în (relativa) naivitate cu care a tratat activitatea politică de-a lungul vieții, ceea ce l-a dus la sfârșitul tragic din 1950, dar și la sincopele din anii '30, când, deși ar fi putut să trăiască din „dividendele” sale de „carlist”, a intrat repede în conflict cu monarhul pe care îl susținuse cu ardoare înainte.

Politica (și cu sensul mai larg de administrație) este, în cazul Manoilescu, o vocație de familie:

„Tatăl meu, care, deși absolvent în 1876 al Academiei Mihăilene, în fruntea promoției sale, a rămas toată viața numai institutor, a fost militant entuziast al Partidului Socialist, prieten cu Ion Nădejde și Constantin Mille.

În sfârșit, vărul mamei mele, avocatul și profesorul Alexandru Bădărău, „Vulturul Moldovei”, a fost ministru de Justiție în 1904-1905 și apoi de Lucrări Publice în 1912-1913 în guvernele conservatoare și era recunoscut ca cel mai dinamic și popular dintre toți colaboratorii politici ai lui Take Ionescu”⁵.

Mihail Manoilescu se naște la 9 decembrie 1891 la Tecuci. Face școala la Iași, iar în 1910 va intra primul la Școala de Poduri și Șosele de la București, pe care o va termina în 1915 ca șef de promoție.

Tendințele politice aparent contrare se împletesc în caracterul său, de un rafinament aparte: va fi socotit om de dreapta, dar va avea, în același timp, o cumpănă de dreptate socială în întreaga sa activitate de economist și teoretician politic, corporatismul său fiind numai în canonul simplist de dreapta, când, în realitate, ideea majoră din fundalul său e aceea a dreptății sociale, a unei societăți care să funcționeze, precum Republicalui Platon, după principiile dreptății, adevărului, binelui și frumosului...

De altfel, aceleași Memoriivor înregistra întocmai pasiunile morale pe care Manoilescu le-a avut mereu față de activitatea publică, politică:

„(...) cea dintâi emoție adevăratpoliticămi-a fost dat să o trăiesc în timpul răscoalei de la 1907, când, în punctul ei culminant, armata austriacă amenința să pătrundă în țară ca să potolească mișcarea țărănească...

Îmi este apoi vie în minte intrarea profesorului Iorga în Parlament, a doua zi după răscoală, și imensa decepție pe care a produs-o atitudinea lui conciliantă, atunci când țara întreagă – și mai ales tineretul intelectual – ar fi vrut să vadă în el pe un mare procuror social, care să strige oligarhiei românești toate adevărurile pe care aceasta merita să le audă”⁶.

Criteriul etic, va spune Manoilescu, a fost cel dintâi cu care economistul a judecat evenimentele politice. Cazul campaniei românești din 1913 (în Războiul balcanic) este grăitor. Campania cu picina i se pare lui Manoilescu insuficient argumentată etic. El recunoaște că argumentele de ordin strategic erau insuficiente, prin urmare, opinia publică a fost preponderent împotriva acestei campanii.

Ce este, însă, îndărătul acestei atitudini? Manoilescu va vorbi despre epoca de neutralitate a României din Primul război mondial. Va recunoaște că totul îl despărțea atunci de germanofili. Și totuși! Undeva, în adâncul sufletului, el îi va respecta pe aceștia: „era parcă o presimțire nedeslușită că voi ajunge și eu odată în viața publică o victimă permanentă a curajului în convingeri”⁷.

Idealist și victimă a curajului în convingeri, Manoilescu nu era, totuși, un poet rătăcitor în cetate. El era fatal atras de viața politică, și recunoaște acest lucru deschis⁸. Ar fi putut să fie un excelent tehnician, un conducător de întreprinderi, un tehnocrat, cum se spune azi. A preferat spațiul politic, arena deschisă, căreia i s-a dedicat trup și suflet, și în care a dat cu siguranță dovadă de realism.

Opera sa are, într-adevăr, caracter realist-sintetic. Pornită pe filonul de aur al eminescianismului, antiliberal și cumva dator viziunii maioresciene a formei fără fond, Manoilescu va recunoaște, implicit, nevoia modernizării țării. Dar a unei modernizări organice, nu făcută cu prețul pierderii identității etnice, nici cu cel, mai ușor de cuantificat, al rapoturilor nefirești, inegale, cu metropola occidentală. Iată realismul superior al acestui spirit în același timp idealist și pragmatic!

Vom trece în continuare în revistă, pe scurt, după aceste considerații pe care le socotim drept cadru de referință în judecata asupra destinului manoilescian, câteva episoade mai importante ale vieții sale publice.

Între 1919 și 1921 funcționează ca director în cadrul Ministerului Industriei și Comerțului. Intră în politică în 1922, părăsind o posibilă carieră strict tehnică: nu va intra în Partidul Liberal, nici în cel Țărănesc, ci se va ralia curentului oarecum trecător și idealist al averescanilor:

„În Partidul Poporului se actualiza astfel ideea care m-a obsedat totdeauna a unei fuziuni sufletești verticale(s. n., C.P.) între elite și masă, în care masele respectă elita, iar elita e responsabilă față de mase”⁹.

Concepția acesta a raporturilor dintre elită și masă este chintesența gândirii tradiționale pe plan politic¹⁰.

De perioada directoratului de la Minister se leagă expoziția industrială din septembrie 1921, pe care autorul o pune sub semnul cunoașterii realizărilor industriale ale noii Românii Mari. Este, cumva, și debutul aprecierilor pozitive pe care economistul le va avea pentru Carol al II-lea (atunci încă principe), care vorbește la inaugurare despre planuri economice pe termen lung și despre „lucrători”, ceea ce a fost un moment unic, după exprimarea lui Manoilescu.

Devine apoi subsecretar de stat la Finanțe, între aprilie 1926 și iunie 1927. Este perioada primei sale misiuni în Italia, consemnată în Memoriipe larg. Este vorba despre o misiune economică și diplomatică totodată, în care urmau să se discute o serie de chestiuni financiare (un împrumut din partea Italiei), precum și aranjarea datoriilor de război ale României către Italia. Manoilescu făcea parte din guvernul generalului Averescu, care avea bune relații în Italia. Misiunea va fi un succes, cum consemnează economistul, care amintește împrumutul fără dobândă, în materiale, de 100 de milioane de lire, din care s-a comandat submarinul Delfinul. Acesta este primul submarin pe care l-a avut marina română și a servit în al doilea război mondial. El nu trebuie confundat cu submarinul cu același nume comandat și construit în URSS, care a fost predat României în 1985. Primul Delfin, construit la Fiume (azi, Rijeka, Croația) a fost recepționat de România în 1936. Dar nu numai acest aspect merită consemnat, ci și aranjarea datoriei de război în Italia:

„Dar succesul meu cel mai mare a fost aranjarea datoriei de război în Italia, unde, în afara unei reduceri substanțiale și a unei eșalonări pe 50 de ani, am obținut să se calculeze o dobândă de abia 1,59 %”¹¹.

Manoilescu se va implica apoi în recunoașterea unirii cu Basarabia de către Italia. În ciuda relațiilor bune pe care generalul Averescu le avea în Italia, cu ocazia vizitei pe care șeful guvernului român a făcut-o la Roma în 1926, acesta nu a reușit să obțină de la Mussolini decât o declarație scrisă, dar vagă, care reprezenta doar o promisiune de viitor. Ratificarea formală a unirii Basarabiei cu România a fost obținută, finalmente, tot de Manoilescu de la dictatorul italian, anul următor. Faptul acesta se va petrece în luna ianuarie 1927, iar la 9 martie 1927, a apărut și formal decretul regelui Victor Emmanuel prin care s-a ratificat recunoașterea alipirii Basarabiei, cum scrie Manoilescu în aceleași memorii.

Din punct de vedere al activității ministeriale, scurta perioadă dintre 27 martie și 4 iunie 1927 i se pare economistului român cea mai rodnică perioadă a carierei sale. De asemenea, este perioada cea mai fastă a vieții din punct de vedere politic. Este perioada adoptării noului Tarifvamal, a Legii cifrei de afaceri și a altor legi importante în epocă.

Tot anul 1927 înseamnă pentru Mihail Manoilescu și epoca eroică a „luptei pentru Carol”, cum îi spune el. Se știe că Manoilescu a fost unul dintre susținătorii fervenți ai lui Carol al II-lea:

„Cel dintâi fiu al dinastiei născut român, vorbind întâi românește și – ceea ce pentru mine era infinit prețios – botezat ortodox, a fost primul bărbat al Casei domnitoare însămânțatiar nu răsăditîn pământul țării, născut iar nu făcut”¹².

Manoilescu credea cu sinceritate în 1944, când redacta textul memoriilor, că domnia lui Carol de până în 1938, cu toate greșelile, imoralitatea și „chiar crimele ei” a avut menirea de a face România impenetrabilă pentru anarhie. Este o mărturisire cu atât mai credibilă cu cât relația cu Carol al II-lea a fost, finalmente, din punct de vedere personal, o totală dezamăgire pentru economist.

O bună parte a volumui I din Memoriieste ocupată cu descrierea amănunțită a demersurilor de aducere la conducerea țării a lui Carol al II-lea. Paginile lui Manoilescu, citite azi, cu tonul lor vădit antiliberal (nu doar doctrinar, ci mai ales partinic) și anti-Ionel Brătianu par ușor exagerate. Ele merită, totuși, o atenție aparte, fie și numai pentru că pun accente diferite pe tonul general al istoriei politice interbelice.

Anii 1928, 1929 și 1930, până la urcarea pe tron a lui Carol al II-lea, reprezintă o perioadă dificilă în viața economistului. Viața politică și publică autohtonă, marcată esențial de neseriozitateși politicianism, nu era deloc un mediu prielnic pentru un caracter ca al lui Manoilescu, care visa să construiască temeinic, din temelii, o cauză, o politicăși o țarăcare să nu depindă de bunul plac și de frivolitățile și slăbiciunile umane:

„Nu este nicio exagerare să spuncă la toți oamenii noștri politici – chiar și la cei de mari dimensiuni –singura preocupare era venirea la guvern și toate problemele naționale erau coborâte la rolul de simple instrumente în vederea împlinirii acestui înalt țel! (s.a.)”¹³

Textul memoriilor se referă mai cu seamă la evenimentele politice. Astăzi, ele pot fi de mare interes pentru istoricii care se preocupă de detaliile vieții politice interbelice. Din punctul nostru de vedere, vom considera mai importante acele consemnări care se fac ecoul activității teoretice a lui Manoilescu, așa cum este cazul cu aceste notări care se referă la anii 1928-1929, anii de elaborare și publicare a uneia dintre cele mai importante lucrări științifice ale economistului:

„Nimeni dintre specialiști nu va crede că volumul meu, astăzi consacrat, La théorie du protectionnisme et de l'échange internationala fost scris de mine numai în patru luni din vara anului 1928, în care timp am citit în paralel și toată literatura necesară. Lucram câte 12 sau chiar 14 ore pe zi intensiv, fără să mă simt obosit, mânat de bucuria de a descoperi la fiecare pas lucruri atât de noi (...)

Abia târziu, seara, mi-am dat seama că nu pierdusem timpul și nu multă vreme după aceea am înțeles că aceasta fusese una din cele mai mari zile din viața mea. Era ziua când descoperisem și dovedisem falsitatea teoriei lui Ricardo și chiar a teoriei lui Smith, pe care se baza de un veac și mai bine principiul diviziunii internaționale a muncii!”¹⁴.

Anul cu cele mai mari dezamăgiri în politică este anul cu cel mai mare succes în plan științific, va nota Manoilescu...

Începutul domniei lui Carol al II-lea înseamnă pentru Manoilescu și debutul dezamăgirilor. Devine ministru al Comunicațiilor, apoi al Industriei în guvernele țărăniste ale vremii (prezidate de Iuliu Maniu, apoi de G. Mironescu, din octombrie 1930). Manoilescu se va izbi din ce în ce mai des de camarila creată în jurul regelui, de cercurile de interese financiare care se țeseau în jurul acestuia și pe care suveranul le tolera, în dauna imaginii sale și (din punctul de vedere al economistului) în dauna intereselor țării. Relațiile lui Carol cu magnatul anglo-olandez al petrolului Detterding (care sosește în România în 1931 și este bine primit de rege), problema împrumutului din același an din Franța, pe care camarila regală ar fi vrut să-l intermedieze Aristide Blank, toate aceste urzeli încep să sape temeliile încrederii pe care Manoilescu o avusese în suveran.

Mihail Manoilescu va fi guvernator al Băncii Naționale, timp de patru luni, în 1931. O perioadă scurtă, dar de care se simțea atașat, după cum scrie el însuși: „Nu ar crede cineva că temperamentul meu s-a putut acomoda atât de bine cu genul de activitate de la Banca Națională. Și cu toate acestea, între atâtea demnități pe care le-am avut, nici una nu mi-a plăcut mai mult decât aceea de guvernator”¹⁵.

Cu toate acestea, guvernatoriatul a fost, spune economistul, un calvar. Cauza a fost celebra, în epocă, afacere a băncii Blank. Manoilescu va descrie detaliat acest episod, în care arată cum banca respectivă încercase în mod ilegal să-și acopere pierderile financiare pe seama Băncii Naționale cu ajutorul regelui. Tonul lui Manoilescu la adresa lui Carol al II-lea deja începe să se schimbe dramatic: „Și iată cum, notează amar cronicarul în memoriile sale, în loc să fi găsit la Banca Națională liniștea și prilejul de activitate constructivă, pe care le așteptam, am căzut acolo într-o situație infernală, în care trebuia să mă lupt pas cu pas, ca să apăr instituția în fața năvalei unui escroc, sprijinită de un imoral¹⁶, sub patronajul unui rege cupid”¹⁷.

Manoilescu va demisiona din funcția de guvernator într-o scenă dramatică, tensionată, petrecută în audiență la Carol al II-lea, care îi ceruse un act prin care să fie salvată banca Blank. Guvernatorul obținuse acel act, mersese cu el la rege, dar, într-un gest de supremă încordare morală, îi explicase suveranului că nu îl poate semna!

„I-am descris atmosfera oribilă din jurul acestei afaceri și după aceea, virând brusc, i-am declarat regelui: „majestate, am primit un ordin din partea Majestății Voastre. L-am executat. Iată convenția.”

Mă ridic din fotoliu, scot coala de hârtie din servietă și o depun respectuos pe birou. Regele mă privește fericit. Dar nu-i dau răgaz să-mi mulțumească și mă grăbesc să adaug: „Eu, însă, Majestate, nu o semnez”.

Regele, cu o umbră în ochi, surprins de lovitura neașteptată, întreabă contrariat și dezamăgit dar calm: „De ce?” „Numește, Majestate, un alt guvernator care să semneze. Demisia mea stă la dispoziție” (...)

Nu voi uita niciodată acest ceas al vieții mele, care a însemnat ruperea mea definitivă de cursul istoric al unei domnii, trecerea mea într-o izolare politică de nouă ani de zile,eliberarea mea de orice responsabilitate istorică pentru drumul luat de Carol al II-lea, iar pentru mine ca om, un nesfârșit șir de persecuții, de dureri și de umilințe (s.a.)”¹⁸.

O izolare politică ce are la capătul drumului, din păcate, un al moment umilitor, anume semnarea, din partea țării noastre, a dictatului de la Viena din 1940, în prezența reprezentanților Germaniei și Italiei, țările care reprezentau, teoretic, modele de organizare politică pe care Manoilescu le considera compatibile cu vremurile noi și în care, cu delimitările necesare, crezuse. În orice caz, crezuse mai mult decât în modelul democratic, partidist, pe care-l considera complet epuizat din punct de vedere istoric.

Perioada 1932-1940, care reprezintă un capitol separat al Memoriilor, este descrisă sub titlul „Singur și izolat în jungla politică”. O junglă politică ce nu se va lăsa până nu-l va devora definitiv pe acest idealist incurabil. Dar, pentru asta, era nevoie de o schimbare dramatică de regim, pe care numai războiul mondial o va aduce.

Această perioadă de opt ani i se pare lui Manoilescu mai degrabă „searbădă”. Retras din viața publică, tensiunea evenimentelor este firesc mai mică. Dar oare nu este acea perioadă care ridica norii de furtună ai anilor '40 cea mai complicată din istoria modernă a țării noastre?

Din 1933 devine profesor la Politehnică. Iată cum notează autorul, în 1946, situația sa:

„Timp de 13 ani cât am fost profesor la Politehnică (căci azi, în 1946 când scriu sunt „epurat” și de acolo!) mi-am făcut lecțiile cu căldură și aproape cu pasiune (...) Și totuși, Politehnica nu mi-a dat niciodată o deplină satisfacție. Nu vorbesc de unele meschinării ale profesorilor de acolo, care nu erau făcuți să mă înțeleagă, dar studenții înșiși, după ce dădeau examene excelente, în care recoltau în grupe mari nota maximă, intrau în viața practică unde nu se mai preocupau de problemele științifice ale economiei. Și astfel, eu care am răspândit în domeniul economiei idei, nu am avut elevi și nici nu am făcut școală afară de un singur discipol (...). Soarta mă menise să rămân în țara mea singur și izolat, nu numai în politică, ci și în știință”¹⁹.

Mihail Manoilescu exagerează până la un punct. Revista „Lumea Nouă”, de care ne-am ocupat pe larg în cele ce urmează, este o dovadă că lucrurile nu au stat deloc așa. Ideile corporatiste au circulat suficient în epocă, fără să devină, însă, dominante. Mai important, pasiunea sa de o viață pentru industrializarea țării și, ca un corolar, nevoia de (relativă) autarhie a economiei naționale, au fost, cu limitele inerente, puse în practică de regimul comunist după 1964. E adevărat, autorul care a luptat atât de mult pentru aceste idei fusese deja sacrificat de perioada crudă a „odiosului deceniu”. Dar acest sacrificiu, pare-se, nu fusese în zadar. Astăzi încă, din zarea actualității, privim cu oarecare noastalgie perioada de avânt a industrializării României, pe care Manoilescu o gândise încă din deceniile doi sau trei ale secolului trecut.

În toată perioada de după îndepărtarea de Carol al II-lea, Manoilescu a animat grupul de reflecții corporatiste de la „Lumea Nouă”, revistă pe care a condus-o de la început la sfârșit (1932-1942). Ca o sinteză sau bilanț al activității acestei grupări, foarte puțin cunoscute la noi, economistul scria în paginile sale de memorialistică:

„Eram puțini și izolați. Nu ne transformaserăm pentru asta într-o societate de administrație mutuală, dar ne socoteam, de drept, mai serioși și mai onești sufletește decât alții, fiindcă eram aproape singurii care încercam la vremea noastră, în politica românească, să aprofundăm problemele noastre naționale, cu ajutorul unei idei-cheie (s.a.). Vor judeca alții ce merite vom fi avut. Dar un lucru este sigur: că nu eram îndemnați de vreun oportunism și că ideile noastre nu erau ca la alții, un pretext care să le servească pentru carieră”²⁰.

Devine senator în 1932, reprezentând Camera de Comerț și Industrie. Activitatea sa este mai degrabă „metapolitică”, așa cum se spune asăzi, pentru că nu aderă, propriu-zis, la doctrina niciunui partid (liberalii îi propuseseră să candideze pe listele lor, lui, celui care nu credea defel în liberalism și în Partidul Liberal, pe care-l considera complet opac la angajamentele doctrinare...).

Manoilescu este în această perioadă un observator lucid al vieții politice și un teoretician al corporatismului. Relativa detașare de angajamentul partinic îi asigură o independență de vederi dar și un plus de credibilitate morală, care vin să completeze tabloul unei personalități idealiste, care mărturisea mereu că banii nu i-au fost niciodată mobil al vreunei acțiuni. Călătoriile în străinătate, congresele corporatiste, schimbul de idei cu personalitățile europene ale vremii îi aduc satisfacțiile pe care nu le găsește acasă²¹. Este un european și un patriot în același timp, din speța viitorului de Gaulle; un european pentru că iubește Italia și cunoaște Germania și Franța, dar un patriot, „un țăran de la Dunăre”, cum se considera cu mândră modestie, care înțelege prea bine că fără un sistem de recunoaștrere a virtuților periferiei agrare, de întărire a acestei periferii sud-estice prin industrializare, Europa nu poate deveni o forță reală. Merge până acolo încât visează relații de bună vecinătate inclusiv cu URSS-ul, de care îl desparte o falie teoretică, dar nu chiar complet, pentru că el însuși recunoaște că anumite măsuri de stânga sunt necesare în orice societate normală. Dar este un tradiționalist, un adept al ortodoxiei, fără rest, un român în toată puterea cuvântului... O fericită și unică, la noi, combinație de tradiționalism și spirit modern. Dacă în Germania interbelică s-a vorbit despre Revoluția Conservatoare²², fără îndoială că Manoilescu, la noi, poate fi invocat în acest spirit.

Manoilescu trăiește paralel cu viața politică „meschină”, preocupat fiind de idealul statului corporativ, pe care îl proiecta alături de colaboratorii săi. Înființează și Centrul studențesc creștin de studii corporative, care avea ședințe săptămânale la sediul Ligii din Calea Victoriei, și unde ideile corporatiste sunt încercate și rafinate în dialog cu cei care vin să le dezbată.

În 1934 este reales senator, de asemenea în contul programului corporativ. Anul 1934 va fi unul propice pentru ideea corporatistă și pentru mentorul ei. La Paris apare Secolul corporatismului în limba franceză (Le siècle du corporatisme), iar ideea corporatistă începe să prindă contur în rândurile personalităților politice „vechi”:

„Mihalache cerea la Câmpulung constituirea unui Senat economic consultativ cu caracter corporatist(s.a.), generalul Averescu admitea „lărgirea reprezentării profesionale la Senat și introducerea ei în proporții și mai mari și în alcătuirea Adunării deputaților; liberalii vechi preconizau un nou Consiliu Economic Consultativ; liberalii noi ai lui George Brătianu prevedeau un sfat economic; partidul lui Goga prevedea un parlament cu „o subreprezentanță a tuturor categoriilor de muncă și producțiune din țară”; Liga Agrară a lui Garoflid baza statul pe organizarea sindicală a producătorilor; partidul lui Iorga își reafirma vechi credințe corporatiste etc.”²³

Era și rodul eforturilor lui Manoilescu, dar era (după cum recunoaște cu modestie) și rodul ambianței europene a momentului, favorabilă ideilor corporatiste.

În dreptul anului 1935 memorialistul de peste un deceniu va reflecta asupra eșecului mișcărilor naționaliste la nivel european, conduse de Germania și Italia. Noi, cei de azi, martori ai unei noi tentative de unitate europeană, vom avea la ce să reflectăm citind rândurile de mai jos:

„De ce oare nici Germania nici Italia nu au reușit, sau nu au voit destul de serios să reușească, în ideea unei solidarități naționaliste europene? Este aceasta o problemă mare care rămâne deschisă pentru cugetătorul care va voi să înțeleagă enigmele anilor 1930-1940. Fascismul și național-socialismul erau de fapt mișcări naționale prea egoiste care nu vedeau dincolo de interesele italiene și germane! Ele nu urmăreau triumful unor idei, ci luptau pentru folosul direct și actual al țărilor lor! Factorul ideologic era la ele înecat de cel biologic”²⁴.

Manoilescu începe să culeagă deplin roadele muncii sale teoretice după 1935, când călătorește mult în străinătate, conferențiază asiduu de la Chișinău până la Paris, este din ce în ce mai citat de presa de specialitate din țară și de peste hotare ca unul dintre cei mai importanți autori corporatiști. Este el însuși surprins de ecourile pe care le are în străinătate: „M-ar jena să repet aici ce succese am avut, ce a scris presa și ce mi-au spus aleșii mei auditori. Surpriza mea a fost să mă găsesc destul de cunoscut în cercurile economiștilor spanioli (...)”, notează el în Memorii²⁵- despre relațiile din mediile franceze, germane sau italiene este inutil a mai aminti.

În Portugalia are o călătorie „de vis”. Se pare că tot coșmarul politicianist din țară se risipea ca prin minune în aceste călătorii în străinătate. Este tratat de conducătorul Portugaliei, Salazar „cu o considerație pe care o acordă extrem de rar, ce puteam să aștept mai mult de la o țară în care puneam pentru prima dată piciorul?”²⁶Salazar îi acordă o audiență de o oră (enorm pentru stilul de a primi al șefului portughez), timp în care acesta îi cere lămuriri doctrinare pe care și le notează cu atenție. Manoilescu este mândru:

„N-aș putea să spun ce mândrie am simțit, nu numai pentru mine ci și pentru țara mea văzând că, pentru o dată, în loc să cerșim noi avize de la experți străini, așa cum ne era obiceiul, ajunsesem și noi să dăm consultații (...)”²⁷.

În același an, 1936, invitat la Nürnberg la Congresul național-socialist, are o întrevedere cu Rosenberg, pe care-l convinge de absurditățile pretențiilor revizioniste maghiare. Peste numai patru ani, aceste pretenții erau, totuși, satisfăcute de Germania hitleristă, din păcate, tragic, prin prezența oficială, ca ministru de externe din partea României, a lui Manoilescu...

Memoriileeconomistului se întrerup la anul 1936, pentru a reveni cu o scurtăAddendala anul 1940, cu evenimentul abdicării regelui Carol al II-lea. Un capitol al istoriei noastre și al vieții marelui economist se închisese definitiv.

Prea puține elemente sunt înMemoriicare să ateste perioada de apropiere a lui Manoilescu de Mișcarea Legionară, faptul că a fost membru al Senatului Legionar etc.

În 1940 este obligat să semneze dictatul de la Viena, ca ministru de externe în guvernul Gigurtu și i se face rău când vede harta Transilvaniei gândită de Italia și Germania²⁸.

În 1944 este arestat fără proces și reținut 14 luni. Eliberat pentru puțin timp și apoi rearestat în 1948, tot fără proces. Trece pe la închisorile de la Jilava, Ocnele Mari și Sighet. La aceasta din urmă moare la sfârșitul anului 1950, la 30 decembrie. Soția sa, Elena Manoilescu, îl aștepta încă acasă, probabil pe la jumătatea deceniului șase, când redacta, la rândul ei, biografia soțului. Manoilescu murise probabil de cinci ani, iar soția scria: „Nu știu câți ani de viață îmi va fi dat să trăiesc (...) și cât timp voi mai fi stăpână pe memoria mea. Nu știu dacă soțul meu se va întoarce și când va fi acest lucru, pentru ca, ajutată de el, să umplu lacunele amintirilor mele”²⁹...

Viața celui care visase la un stat român puternic, modern și industrializat, independent de puterile economice ale Vestului și liber de ideologia Estului, se sfârșește tragic sub ocupația militară a Estului ce primise în prealabil binecuvântarea Vestului. Mihail Manoilescu este azi un nume prea puțin cunoscut. El este însă un erou post-mortem al acelei elite românești care a căzut victimă contextului geopolitic în poate cel mai greu secol pe care l-a traversat Europa, secolul XX. Memoria sa trebuie cinstită până la hotarul legendei.

Cristi Pantelimon: „Mihail Manoilescu și doctrina corporatistă”, Editura Oscar Print, 2021, CUPRINS AICI

Premiul Dimitrie Gusti acordat de Academia Română, 2023