Războiul din Ucraina este (și) un război religios. O bătălie între A Doua Romă (Bizanțul) și A Treia Romă (Moscova).

Miza este uriașă: o suprafață de 600.000 de kilometri pătrați și 40 de milioane de suflete de creștini ortodocși.

Conflictul mocnea de multă vreme. S-a acutizat la începutul lui  2019, ca urmare a recunoașterii de către Constantinopol a autocefaliei Kievului. Practic, ruperea de Moscova.

Kievul este leagănul creștinismului rus. De aici, la sfârșitul secolului X a început creștinarea tuturor slavilor din nord-estul Europei.

Pierderea perlei coroanei era greu de digerat pentru Patriarhia Moscovei, care nu a renunțat niciodată la ambițiile de a deveni A Treia Romă și capul lumii ortodoxe, după Căderea Constantinopolului, în 1453.

Pe de altă parte, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I, a părut grăbit să forțeze ruperea Kievului de Moscova, în ciuda faptului că apele ortodoxe din Ucraina erau extrem de tulburi.

Graba lui Bartolomeu de a extrage Ucraina de sub tutela Rusiei a fost alimentată fățiș de Statele Unite.

Mitropolitul Epifanie, întâi-stătătorul noii biserici autocefale de la Kiev s-a întâlnit de două oricu secretarul de stat american Mike Pompeo în decurs de numai patru luni: odată în octombrie 2019, când Epifanie a vizitat Washingtonul, a doua oară în februarie 2020, când Pompeo a vizitat Kievul.

Cu prilejul vizitei sale în Ukraina, în ianuarie 2020, secretarul de stat și-a exprimat deschis sprijinul față de Biserica independentă a Ucrainei.

De altfel, „proiectul” autocefaliei Bisericii Ucrainene fusese lansat în perioada (2017 - 2018) în care Pompeo a fost directorul CIA.

În aprilie 2018, de Paști, după o întâlnire de șapte ore la Istanbul, cu Patriarhul Bartolomeu I, președintele ucrainean de atunci, Petro Poroșenko anunța declanșarea procedurilor pentru crearea unei biserici unice în Ucraina, independentă de Moscova.

În ianuarie 2021, în bilanțul de la încheierea mandatului său de șef al diplomației americane, Pompeo nu uita să amintească printre realizările sale majore:

„M-am asigurat ca Statele Unite să sprijine recunoașterea internațională a Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, l-am ajutat pe Mitropolit (Epifanie) să se elibereze de influența rusă.”

În august 2021, Patriarhul Bartolomeu I a efectuat o vizită politico-religioasă la Kiev: s-a întâlnit cu Zelenski, a vizitat Rada Supremă și a slujit vădit încântat Sfânta Liturghie cu noul Mitropolit Epifanie.

Pohta ce-a pohtit se împlinise.

Bartolomeu a fost însă întâmpinat cu importante proteste de stradă ale credincioșilor rusofili, astfel că urmașul bazileilor bizantini a trebuit scos de mai multe ori în timpul vizitei pe ușa din dos, din motive de securitate.

Efectul recunoașterii de către Constantinopol (și Washington) a autocefaliei noii Biserici de la Kiev a produs o dublă ruptură: a relațiilor dintre Patriarhia Constantinopolului și cea a Moscovei, dar și între credincioșii ucraineni: circa 7.000 de parohii au trecut sub aripa Kievului, în vreme ce vreo 11.000 au rămas fidele Moscovei.

La aproape o mie de ani după Marea Schismă din 1054, urmată de fărâmițările în serie ale Bisericii Apusene, a venit și vremea Bisericii Răsăritene să fie sfâșiată.

*

Războiul a agravat ruptura ortodoxă.

Invadarea Ucrainei de către Rusia a fost binecuvântată de Patriarhul Kiril al Moscovei, care a șocat lumea declarând de la amvonul Catedralei Hristos Mântuitorul din Moscova:

„Am intrat într-o bătălie care nu are o semnificație fizică, ci una mistică.”

Acuzând decăderea morală a Occidentului, Kiril a afirmat că Războiul din Ucraina este mai mult decât unul dintre civilizații: este o luptă eshatologică între Bine și Rău. O luptă pentru Mântuirea Omenirii.

Interesant este că, deși a vorbit despre un Război Sfânt, o nouă Cruciadă, un fel de „Jihad” ortodox, Kiril nu a pomenit nimic despre Unitatea Bisericii Răsăritene, răstignite în Postul Paștelui.

*

Înainte de invadarea Ucrainei, Biserica Ortodoxă Română a păstrat o atitudine de rezervă înțeleaptă față de cumplitele tulburări religioase din țara vecină.

În ședința din 21 februarie 2019, Sinodul BOR ceruse „garanții scrise din partea autorităților bisericești și ale statului ucrainean că identitatea etnică și lingvistică a românilor va fi respectată”.

Iar pe 13 februarie 2020, Sinodul BOR sedeclarase „de acord cu autocefalia ÎNTREGII Biserici Ortodoxe din Ucraina (nu a unei părți)”, prin „înțelegerea dintre Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Moscovei și prin consens panortodox”.

Două poziții care, în mod sigur, nu au picat bine nici la Moscova, nici la Kiev, nici la Constantinopol, nici la Washington.

Spre lauda sa, BOR a înțeles că, înainte de orice, trebuie să rămână Ortodoxă și Română.

*

Ortodoxă și Română a rămas Biserica noastră și după șocul invaziei ruse din Ucraina. S-a abținut să facă catalogări, să pună etichete, să dea lecții de morală.

S-a mobilizat în schimb cu o rapiditate umitoare și a făcut ceea ce Biserica știe să facă cel mai bine: să ajute, să aline suferințe și să dea speranță.

Însă, deasupra Patriarhului care încearcă să țină cârma dreaptă se adună nori negri. Se urzește o lucrare întunecată. O pânză de păianjen demonică.

Urzitorii sunt îndeoște cunoscuți: persoane publice, intelectuali care nu doar că frecventează biserica dar, în timp, au devenit casnici ai ierarhilor, teologhisesc cu șarm, vorbesc despre valorile Dreptei și apar des la televizor.

Influența lor în Biserică și asupra Patriarhului personal este uriașă.

Ei bine, toți aceștia pe care i-am putea numi „Cercul de la Trinitas” s-au activat ca la un semnal după invazia Rusiei în Ucraina. Vorbesc aceeași limbă, discursul lor are variațiuni minore, ca și cum ar fi primit un „punctaj” comun.

Mesajul lor, repetat fără istov, este același: Patriarhul Kiril al Rusiei este un criminal, ortodoxia rusă e toxică și în general rușii sunt răi. Chiar și artiștii lor, pentru că nu se leapădă de Putin.

Cu o uluitoare ușurătate, în plin Post al Paștelui, în loc de rugăciuni și acastiste, ei toarnă gaz peste foc într-un conflict intra-ortodox. Instigă la mardeală. Ca pe Maidan.

În mod straniu, discursul acestor oameni coincide până la identificare cu discursul deversat sistematic de mașinăriile de propagandă mediatică.

Iată doar o mostră din Vasile Bănescu despre Kiril:

„Un opulent patriarh demisionar din punct de vedere moral și creștin prin complicitatea sa cinică cu politicul asasin și prin asocierea la cele mai hidoase lucruri pe care omul antihristic, care mimează credința în Dumnezeu și patriotismul, este capabil să le comită cu atrocitate.”

Din spatele cuvintelor aranjate cu prețioasă meticulozitate ca o freză dată cu briantină înaintea emisiunii, răzbat o violență și o agresivitate primitive.

Vasile Bănescu vorbește ca Mihai Gâdea.

Dar Bănescu nu e Gâdea. Este purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. Chiar și când postează mesaje personale pe Instagram (cum este acesta, din 6 martie) el nu poate fi dspărțit de personalitatea Patriarhului.

Cuvintele sale sunt percepute ca venind de la Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe Române. Sau, cel puțin, că acesta este de acord cu ele.

Faptul că purtătorul său de cuvânt l-a făcut „patriarh demisionar” și „om antihristic” pe Întâi Stătătorul unei biserici (încă) surori și că mesajul său a făcut înconjurul și deliciul presei laice trebuie că l-a deranjat teribil pe Patriarhul Daniel.

Altminteri nu se explică neobișnuita rapiditate a mesajului transmis a doua zi (7 martie), cu care Daniel a încercat să pună lucrurile (și pe Bănescu) la punct.

„Mai ales acum, în timpul Postului Sfintelor Paști (...) este necesar să cultivăm pacea inimii și să ne rugăm pentru pacea între popoare. Violența militară nu trebuie imitată prin violență verbală, prin atac la persoană sau denigrare.”

Dacă, mustrat de Șef, Bănescu a pus de atunci surdină panseurilor sale belicoase, colegii săi de „Cerc” i-au dat înainte pe același ton. Nici măcar știrea despre intenția Kievului de a naționaliza bisericile supuse Moscovei (deci inclusiv cele peste o sută de parohii românești) nu le-a potolit arțagul.

Până la urmă ce vor oamenii ăștia pretins „îmbisericiți”?

Ei sunt aceiași care făceau propagandă pentru vaccinarea cu un ser experimental produs cu celule din fetuși avortați.

Aceiași care au susținut Dictatura COVID și închiderea bisericilor și a cimitirelor. Inclusiv în Noaptea de Înviere.

Aceiași care nu au scos o vorbă de revoltă când morții ne-au fost timp de mai bine de un an îngropați în saci negri de plastic.

Aceiași care l-au împins pe Patriarh să accepte (fie și pentru câteva ore) ideea aflată la un pas de erezie a linguriței de plastic.

Aceiași care i-au turnat zoaie în cap Arhiepiscopului Teodosie pentru curajul său de a se bate de unul singur cu dictatura sanitară.

Ce mai vor acum acești oameni cu biblioteci extinse dar cu morală diminuată?

Urmăresc ei să îl împingă pe Patriarh să rupă relațiile cu Biserica Rusă?

Vor să creeze o asemenea atmosferă de presiune infernală asupra credincioșilor și a ierarhilor încât fractura să apară ca un fel de măsură necesară de „igienă canonică”, de „lepădare de ereticii” de la Moscova, spre bucuria Constantinopolului și a Washingtonului?

Nu cumva Biserica Ortodoxă Română este atrasă într-o colosală ambuscadă geo-politică?

*

La biserica Mănăstirii Dobrovăț, ultima ctitorie a lui Ștefan cel Mare și pictată de Petru Rareș, există pe peretele de vest al naosului o frescă rară în iconografia ortodoxă.

= Decalc realizat de Sorin Dumitrescu după fresca de la Dobrovăț =

În ea sunt înfățișați trei oameni de lume, îmbrăcați în haine de burghezi occidentali, cu foarfeci în mâini, sfârtecând Cămașa lui Hristos.

Cămașa, adică Biserica Una, pe care Mântuitorul a agonisit-o cu scump Sângele Său, pe Cruce, și ne-a lăsat-o Întreagă pentru a o păstra așa până la sfârșitul veacurilor.

Omul păcătos nu a fost capabil să o păstreze neatinsă mai mult de o mie de ani. Împins de Diavol, i-a sfâșiat mai întâi o mânecă, apoi alta, apoi poalele... Toate rupturile au fost justificate în numele dragostei de Hristos și al păstrării – chipurile – a purității Bisericii Sale.

Dracul a ajuns și la piepții Cămășii: partea cea mai râvnită, care s-a odihnit pe inima Mântuitorului, ca Ucenicul cel Iubit. Peticul care, asemenea firimiturii din Potir, cuprinde tainic în el Biserica Toată. Și ultima piedică în calea Marii Resetări.

În timp ce Iisus se pregătește să mai urce odată Golgota, Dracul ne ispitește pe noi, românii, cu puritatea ortodoxiei și ne pune în mână foarfeca pentru Sfâșierea supremă.

Pe Kiril are cine să-l judece. Și pe Epifanie. Și pe Bartolomeu...

Și pe Putin. Și pe Zelenski. Și pe Biden...

Dar cum ne vom prezenta noi, românii, la judecata neamurilor, având pe turlele bisericilor foarfeci însângerate în loc de cruci?