Catastrofa nu a reprezentat-o COVID-ul. Ci oamenii și sistemul care a impus o cenzură draconică de tip stalinist a tuturor ideilor care contraveneau gândirii oficiale.

O analiză de Jay Bhattacharya publicată de Brownstone Institute și pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.,

Jay Bhattacharya este profesor de medicină la Universitatea Stanford, inițiator al Declarației de la Great Barrington și fervent luptător pentru libertatea de exprimare

*

Pe 15 mai 1970, New York Times a publicat un articol al respectatului istoric rus Albert Parry care descria cum intelectualii disidenți sovietici își răspândeau în secret ideile interzise pe documente bătute la mașină, numite samizdat.

Iată începutul acestui excepțional articol: 

Cenzura a existat chiar înaintea literaturii, spun rușii. Și, am putea adăuga noi, cenzura fiind mai veche, literatura a trebuit să fie mai abilă. Așa a apărut în Uniunea Sovietică noua presă clandestină și remarcabil de valoroasă numită samizdat.

Samizdat se traduce prin: „Ne publicăm noi înșine”, adică nu statul, ci noi, oamenii.

Spre deosebire de clandestinitatea din epoca țaristă, samizdatul de astăzi nu are tiparnițe (cu rari excepții): KGB-ul, poliția secretă, este prea eficient. Există doar mașina de scris, fiecare pagină fiind produsă în patru până la opt copii la indigo.

Prin mii și zeci de mii de foi de ceapă fragile și pătate, samizdatul răspândește în toată țara o masă de proteste și de petiții, de procese verbale secrete ale tribunalelor, romanele interzise ale lui Alexandr Soljenițîn, „Ferma animalelor” și „1984” ale lui George Orwell, eseurile filosofice ale lui Nikolai Berdiaev, tot soiul de scurte discursuri politice și de poeme tăioase.

Afirm asta din proprie experiență. În timpul pandemiei, guvernul Statelor Unite mi-a încălcat mie și colegilor mei dreptul la libera exprimare, pentru că am pus la îndoială măsurile guvernamentale privind COVID-ul.

Oficiali guvernamentali americani, de conivență cu companiile Big Tech, m-au defăimat și m-au cenzurat pe mine și pe colegii mei pentru că am criticat măsurile pandemice – critici care ulterior s-au dovedit întemeiate.

Deși poate suna ca o teorie a conspirației, este un fapt documentat și confirmat recent de un tribunal federal.

În august 2022, procurorii generali din Missouri și Louisiana mi-au cerut să mă alătur ca parte reclamantă într-un proces deschis de New Civil Liberties Alliance împotriva administrației Biden.

Procesul urmărește să pună capăt cenzurii guvernamentale și să restaureze dreptul la libertatea de exprimare pentru toți americanii în domeniul public digital.

Avocații dosarului Missouri v. Biden au adunat depoziții sub jurământ de la numeroși funcționari federali implicați în eforturile de cenzură. Printre ei, Anthony Fauci.

În timpul depoziției sale de mai multe ore, Fauci a dovedit o frapantă incapacitate de a răspunde la întrebări elementare despre modul în care a gestionat pandemia.

A răspuns „nu îmi amintesc” de peste 170 de ori.

O investigație judiciară a adus la lumină o corespondență pe e-mail între guvern și companiile de media sociale în care administrația amenința cu folosirea puterilor sale de reglementare pentru a pedepsi companiile de media sociale care nu se supun cenzurii.

Procesul a dezvăluit că o duzină de agenții federale au exercitat presiuni asupra companiilor de media sociale Google, Facebook și Twitter pentru a cenzura și elimina ideile care contraziceau prioritățile federale în materie de pandemie.

Cu scopul de a opri răspândirea unei dezinformări prejudiciabile, administrația a impus cenzurarea faptelor științifice care nu corespundeau cu teoriile sale de atunci.

Intrau aici fapte despre dovezile de imunitate după vindecarea de COVID, despre ineficiența obligativității măștii și despre incapacitatea vaccinului de a opri transmiterea bolii.

Adevărată sau falsă, orice idee care contravenea priorităților guvernului trebuia să dispară.

Pe 4 iulie, judecătorul Terry Doughty de la Curtea federală districtuală a emis o dispoziție preliminară în acest caz, ordonând guvernului să oprească imediat coerciția asupra companiilor de media sociale pentru a cenzura libera exprimare protejată legal.

În decizia sa, Doughty a numit infrastructura de cenzură a administrației Biden un „Minister al Adevărului” orwellian.

În depoziția mea din noiembrie 2021 în Camera Reprezentanților, am folosit exact aceeași expresie pentru a descrie acțiunile de cenzură ale guvernului.

Pentru această erezie, am fost ținta atacurilor calomnioase ale congresmenului Jamie Raskin, care m-a acuzat că îmi doresc ca virusul să „facă ravagii”.

Raskin a fost susținut de colega sa Democrată, Raka Krishnamoorti,  care a încercat să îmi mânjească reputația pe motiv că am discutat cu un ziarist chinez în aprilie 2020.

Decizia judecătorului Doughty a denunțat vasta acțiune de cenzură federală, care dictează companiilor de media sociale pe cine și ce să cenzureze, și a dispus să i se pună imediat capăt.

Administrația Biden a făcut apel la decizie, afirmând că trebuie să aibă capacitatea de a cenzura oamenii de știință, altminteri sănătatea publică ar fi pusă în pericol și ar muri oameni.

Curtea de Apel din al 5-lea Circuit al SUA a acordat o suspendare până la jumătatea lui septembrie, ceea ce a permis administrației Biden să continue să încalce Primul Amendament.

După o lună lungă, Curtea de Apel din al 5-lea Circuit a decis că criticii măsurilor pandemice nu și-au imaginat asemenea abuzuri.

Într-adevăr, adminstrația Biden a forțat mâna companiilor de media sociale pentru a-i executa ordinele de cenzură.

Casa Albă condusă de Biden, CDC, oficiul Chirurgului general și FBI „s-au angajat într-o campanie de presiune de mai mulți ani (împotriva media sociale) cu scopul de a se asigura că cenzura corespunde tuturor punctelor de vedere ale guvernului”.

Judecătorii de Apel au descris o tendință a oficialilor guvernamentali de a profera „amenințări cu reforme fundamentale cum ar fi modificări ale reglementărilor și sporirea măsurilor de forță pentru a se asigura că platformele sunt ținute responsabile”.

Însă, dincolo de amenințările directe, a existat întotdeauna o „amenințare subînțeleasă”.

Iar efectul acestei amenințări era clar: dacă companiile de media sociale nu se supun, administrația va acționa pentru a produce prejudicii intereselor economice ale acestor companii.

Parafrazându-l pe Al Capone, guvernul sugera: „Ei bine, ai o companie frumoasă. Ar fi păcat să pățească ceva rău.”

„Campania oficialilor a reușit. Platformele, capitulând în fața cenzurii sponsorizate de stat, și-au schimbat politicile de moderare”, au scris judecătorii din al 5-lea Circuit și au reînnoit decizia împotriva încălcării de către guvern a dreptului la libertatea de exprimare.

Iată decizia integrală:

„Acuzații, precum și angajații și agenții lor, nu trebuie să ia nici o măsură, formală sau informală, direct sau indirect, pentru a constrânge sau încuraja de o manieră semnificativă companiile de media sociale să elimine, șteargă, suprime sau reducă, inclusiv prin modificarea algoritmilor lor, conținutul social-media postat conținând libertatea cuvântului protejată de lege.

„Aceasta include, dar nu se limitează la, forțarea platformelor de a acționa, de exemplu, prin a lăsa să se înțeleagă că o anumită formă de sancțiune va fi consecința nerespectării unei anumite solicitări, sau supervizând, dirijând sau controlând într-o altă manieră semnificativă «procesul de luare a deciziilor» companiilor de media sociale.”

Guvernul federal nu mai poate amenința companiile de media sociale cu distrugerea pentru că nu cenzurează oamenii de știință în beneficiul guvernului.

Decizia este o victorie pentru fiecare american deoarece este o victorie pentru dreptul la liberă exprimare.

Deși sunt bucuros de ea, decizia nu este perfectă. Unele entități din interiorul întreprinderii de cenzură a guvernului se pot organiza în continuare pentru a suprima exprimarea liberă.

De exemplu, Cybersecurity and Infrastructure Security Agency (CISA) din cadrul Departamentului Securității Interne poate în continuare lucra cu oameni de știință pentru a elabora o listă a țintelor care trebuie să fie cenzurate de guvern.

Iar National Institutes of Health, fosta organizație a lui Anthony Fauci, poate în continuare coordona eliminarea devastatoare a oamenilor de știință din exterior care se manifestă critic la adresa politicilor guvernului.

Dar ce a vrut guvernul să cenzureze?

Problemele au început pe 4 octombrie 2020, când eu și colegii mei – dr. Martin Kulldorf, profesor de medicină la Universitatea Harvard, și dr. Sunetra Gupta, epidemiolog la Universitatea Oxford – am publicat Declarația de la Great Barrington.

Aceasta făcea apel la încetarea lockdown-urilor pandemice, a închiderii școlilor și a altor măsuri de restricții similare, deoarece produceau un rău disproporționat de mare tinerilor și persoanelor defavorizate economic, comparativ cu beneficiile limitate pe care le ofereau.

Declarația se pronunța în favoarea abordării unei „protecții selective”, apelând la măsuri de forță pentru a proteja populația de mare risc, dar permițând în același timp indivizilor cu risc scăzut să revină la viața normală cu precauții rezonabile.

Zeci de mii de medici și oameni de știință din domeniul sănătății publice au semnat declarația noastră.

Privind în urmă, este clar că această strategie era cea bună.

Suedia, care a evitat în mare parte carantina și, după o serie de probleme la început, a adoptat o protecție selectivă a populației vârstnice, a înregistrat una dintre cele mai scăzute rate de mortalitate dintre toate țările din Europa și nu a avut nici o lacună în învățământ pentru școlarii din învățământul primar.

La fel, Florida a avut o rată a mortalității mai mică decât California, care a adoptat un program nebunesc de lockdown-uri de la începutul pandemiei.

În părțile mai sărace ale lumii, lockdown-urile au fost un dezastru și mai mare. În primăvara lui 2020, ONU avertiza deja că perturbările economice provocate de lockdown-uri vor face ca peste 130 de milioane de oameni să moară de foame.

Banca Mondială a avertizat că lockdown-urile vor arunca 100 de milioane de oameni în sărăcie cruntă.

O parte a acestor predicții a devenit realitate: milioane de persoane dintre cele mai sărace de pe planetă au suferit izolări impuse de Occident.

În ultimii 40 de ani, economiile lumii s-au globalizat și au devenit mai interdependente.

Brusc, lockdown-urile au întrerupt promisiunea pe care țările bogate au făcut-o implicit țărilor sărace.

Națiunile bogate au spus celor sărace: reorganizați-vă economiile, conectați-vă la restul lumii și veți deveni mai prospere.

Lucru care a funcționat, dat fiind că un miliard de persoane au ieșit din sărăcia extremă în cursul ultimei jumătăți de secol.

Însă lockdown-urile au încălcat această promisiune. Perturbarea lanțului de aprovizionare, care a urmat, a însemnat așa cum era de așteptat că milioane de persoane sărace din Africa subsahariană, din Bangladesh și din alte părți și-au pierdut locurile de muncă și nu și-au mai putut hrăni familiile.

În California, unde locuiesc, guvernul local a închis școlile publice și a perturbat educația copiilor noștri timp de doi ani școlari consecutivi.

Perturbările educative au fost repartizate în mod inegal, elevii cei mai săraci și care proveneau din minorități suferind cele mai mari pierderi educative.

În schimb, Suedia a păstrat școlile deschise pentru elevii de sub 16 ani de-a lungul întregii pandemii.

Suedezii i-au lăsat pe copiii lor să ducă o viață cvasi-normală, fără mască, fără distanțare socială și fără izolare forțată.

În consecință, copiii suedezi nu au suferit nici o pierdere educativă.

Prin urmare, lockdown-urile au fost o formă de epidemiologie de sus în jos. Ideea a părut să fie că trebuie să îi protejăm de virus pe cei bogați și că această protecție se va repercuta într-un fel sau altul asupra celor mai săraci și mai vulnerabili.

Această strategie a eșuat, deoarece o mare parte a deceselor imputabile COVID au afectat persoanele vârstnice vulnerabile.

Guvernul a vrut să disimuleze faptul că oameni de știință eminenți se opun lockdown-urilor și au alte idei – cum era Declarația de la Barrington – care ar fi putut funcționa.

Guvernul a vrut să întrețină iluzia unui consens total în jurul ideilor lui Anthony Fauci, ca și cum acesta ar fi fost Papa Științei.

De altfel, Fauci a declarat într-un interviu:

„Toată lumea știe că eu reprezint știința. Dacă mă criticați pe mine, nu criticați doar un om, criticați Știința însăși.”

Când spunea aceste cuvinte, Fauci era cât se poate de serios.

Oficialii federali au luat imediat în colimator Declarația de la Great Barrington pentru a o suprima.

La patru zile de la publicarea declarației, directorul National Institutes of Health, Francis Collins, i-a trimis lui Fauci un e-mail pentru a organiza o „respingere devastatoare” a documentului.

Aproape imediat, companiile de media sociale precum Google/YouTube, Reddit și Facebook au cenzurat orice mențiune a declarației.

În 2021, Twitter m-a pus pe lista neagră pentru că am publicat un link către Declarația de la Barrington.

YouTube a cenzurat înregistrarea video a unei discuții despre politicile publice pe care am avut-o cu guvernatorul Floridei, Ron  DeSantis, pentru „crima” de a-i fi spus că dovezile științifice ale eficienței măștii la copii sunt apă de ploaie.

La apogeul pandemiei, am fost calomniat pentru pretinsele mele opinii politice, iar opiniile mele despre măsurile și epidemiologia COVID au fost eliminate de pe rețelele sociale.

Îmi este imposibil să nu speculez despre ce s-ar fi petrecut dacă propunerea noastră ar fi fost primită cu un spirit științific mai potrivit, decât cu cenzură și cu vitriol.

Pentru oricine avea mintea deschisă, Declarația de la Great Barrington reprezenta o reîntoarcere la strategiile tradiționale de gestionare a unei pandemii care au dat rezultate în toată lumea timp de un secol: identificarea și protejarea persoanelor vulnerabile, dezvoltarea tratamentelor și a contramăsurilor cât mai rapid posibil și perturbarea vieții celorlalți și a societății cât mai puțin posibil.

Deoarece, astfel de perturbări sunt susceptibile să producă mai mult rău decât bine.

Fără existența cenzurii, am fi putut câștiga această dezbatere. Dacă ar fi fost așa, lumea ar fi putut urma o cale diferită și mai bună în ultimii trei ani și jumătate, cu mai puțini morți și mai puține suferințe.

Pentru că am început cu o poveste despre modul în care disidenții au evitat cenzura sovietică, voi încheia cu o poveste despre Trofim Lisenko, faimosul biolog rus.

Omul de știință preferat al lui Stalin era un biolog care nu credea în genetica mendeliană, una dintre cele mai importante idei din biologie.

El credea că aceasta era falsă și incompatibilă cu ideologia comunistă, care punea accent pe importanța educației în raport cu natura.

Lisenko a dezvoltat o teorie conform căreia dacă expui semințele la frig înainte de a le planta, ele vor deveni mai rezistente la frig și, în consecință, randamentul culturilor ar putea fi considerabil mărit.

Cred că cititorii nu vor fi prea surprinși să afle că Lisenko se înșela din punct de vedere științific.

Totuși, el a reușit să îl convingă pe Stalin că ideile sale erau corecte, iar Stalin l-a recompensat numindu-l director al Institutului de Genetică al URSS unde a rămas timp de peste 20 de ani.

Stalin i-a decernat de opt ori Ordinul Lenin.

Lisenko și-a folosit puterea pentru a-i distruge pe toți biologii care nu erau de acord cu el. A calomniat și a mânjit reputația oamenilor de știință rivali care considerau că genetica mendeliană este adevărată.

Stalin i-a trimis pe acești bieți oameni de știință în Siberia, unde au murit.

Lisenko a cenzurat dezbaterea științifică din Uniunea Sovietică pentru ca nimeni să nu îndrăznească să îi pună la îndoială teoriile.

Rezultatul a fost o foamete uriașă. Agricultura sovietică s-a blocat și milioane de oameni au murit în foametea provocată de punerea în practică a ideilor lui Lisenko.

Unele surse susțin că Ucraina și China lui Mao au aplicat și ele ideile lui Lisenko, provocând foamea altor milioane de persoane.

Cenzura este moartea științei și duce inevitabil la moartea oamenilor.

America ar fi trebuit să fie o baricadă împotriva acestui fenomen, dar nu a fost cazul în pandemie.

Însă, dacă – odată cu dosarul Missouri v. Biden – se schimbă direcția din care bate vântul, atunci va trebui să reformăm instituțiile noastre științifice, pentru ca ceea ce s-a întâmplat în pandemie să nu se mai petreacă niciodată.