ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Operațiunea de sâmbătă noaptea a regimului de la Teheran împotriva Israelului va avea consecințe uriașe în plan geostrategic.

O analiză a politologului expert în lumea arabă, Sébastien Boussois, publicată în Le Figaro, și pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.

*

Războiul care face ravagii în Orientul Mijlociu de aproape șapte luni a atins un nou nivel în noaptea de sâmbătă spre duminică, odată cu atacul iranian asupra statului evreu.

Este pentru prima dată când Iranul lovește direct Israelul: până acum, regimul șiit s-a ascuns în spatele reprezentanților săi din Liban, Gaza și Yemen.

Mass-media și oficialii occidentali s-au grăbit să afirme că atacul iranian a fost un eșec, deoarece „Iron Dome” și versiunea sa maritimă au oprit 99% din rachetele și dronele de luptă, cu ajutorul SUA, Franței și Marii Britanii.

A fost acesta un eșec pentru o țară care se află de ani de zile sub sancțiuni?

Duminică dimineața, Tel Avivul s-a trezit în sunetul sirenelor. De fapt, milioane de israelieni și-au petrecut noaptea având ca fundal sunetul sfâșietor al exploziilor armelor iraniene distruse una câte una de sistemul anti-rachetă israelian.

Cetățenii israelieni, a căror încredere în guvernul lor este deja foarte mică, nu s-au lăsat înșelați. A fost mult mai mult decât cele 200 de rachete de diverse tipuri lansate de pe teritoriul iranian spre Israel: în mai puțin de un an, nu doar Hamas a lovit direct pe teritoriul israelian, pentru prima dată în istorie, pe 7 octombrie 2023, ucigând aproape 1.400 de persoane. Acum a făcut-o și regimul iranian.

Imaginea unui stat evreu intangibil, respectat pentru că temut, atârnă de un fir de păr. Eficacitatea doctrinei Dahiya, care implică represalii disproporționate împotriva nelegiuiților islamiști Hamas, cu scopul de a teroriza inamicii, pare pe punctul de a deveni depășită. Pur și simplu.

Practic, retragerea generală a Americii din lume, din ultimii ani, a produs o reacție de instabilitate în lanț.

Iar relația mizerabilă care a existat între Joe Biden și Benyamin Netanyahu - care din octombrie trecut nu mai ascultă decât de el însuși – a avut un rol important în slăbirea conducerii celor doi aliați istorici în regiune.

Din ce în ce mai mulți inamici ai statului evreu trec Rubiconul, ignorând consecințele ce vor urma.

Israelul, la fel ca americanii, ar trebui să coboare rapid cu picioarele pe pământ, în loc să continue să creadă orbește în invincibilitatea lor: francizele occidentale din Orientul Mijlociu sunt în pericol!

De ani de zile, în Orașul Vechi din Ierusalim se vând tricouri ca suvenir. Pe unele se poate citi: „Nu te teme, America, Israelul îți ține spatele!”.

Problema este că, de când Statele Unite sprijină cu tenacitate statul evreu, adică de la crearea sa în 1948, niciodată securitatea acestuia nu a fost într-un pericol atât de mare.

În timp ce Netanyahu poartă o mare răspundere pentru ceea ce s-a petrecut pe 7 octombrie, iritându-i pe palestinieni și provocând disensiuni în țară cu radicalismul ultra-dreptei israeliene, premierul a încercar să își înece propria responsabilitate în baia de sânge pe care a provocat-o prin bombardarea fără discernământ a Gazei timp de luni de zile.

De unde spera să devină un nou Goliat de care să se teamă întreaga regiune, în ciuda ostilității mondiale și a Casei Albe înseși, după 7 octombrie Netanyahu va figura în istorie ca acela care s-a aflat la putere când Iranul a lovit fără menajamente, pentru prima dată, teritoriul israelian.

Pentru a fi respectat, trebuie să fii temut. Adagiul rămâne la fel de adevărat. De unde putem trage concluzia că Tel Avivul a putut rezista atâta timp cât a fost temut.

De sâmbătă noaptea, presiunea pentru deceniile următoare a devenit uriașă, dacă zgomotul bocancilor nu va face loc revenirii diplomației.

Până acum, am crezut cu toții că Hezbollah și Iranul vor fi cei ce vor face „the job”, angajându-se trup și suflet într-un război total împotriva Israelului.

Dar nu a fost așa. Asasinatele țintite împotriva mai multor membri ai Gărzilor Revoluționare din ambasada iraniană de la Damasc, pe 1 aprilie, au fost cele care au provocat furia regimului teocratic.

Într-o asemenea măsură, încât au dus la o operațiune precum cea de sâmbătă, anunțată dinainte, pe care nimeni nu a crezut-o posibilă.

Se uită adesea că armata iraniană este una dintre cele mai puternice din regiune din punct de vedere al resurselor umane și al armamentului, fără a mai pomeni de programul nuclear: 350.000 de soldați, 350.000 de rezerviști.

Este prima forță militară din Golf.

Deși Iranul este în mod tradițional ironizat pentru slăbiciunea armatei sale, palma dată sâmbătă noaptea statului evreu redistribuit cărțile pe masa de joc.

Pentru Teheran este indubitabil un succes absolut, și pe bună dreptate.

Ierusalimul și Tel Avivul încearcă să minimalizeze atacul de sâmbătă noaptea. În realitate, însă, încep să se teamă, și au de ce.

Într-o astfel de situație, nu forța este cea mai de temut, ci determinarea de a acționa.

A ieșit Iranul din ambiguitatea sa strategică? În orice caz, și-a demonstrat în mod clar capacitatea pe care o are, prin faptul că a făcut din acest atac un test la scară mare pentru lucrurile care ar putea urma.

Realitatea neplăcută este evidentă: suntem printre cei care care afirmau că Iranul nu va ataca direct Israelul.

Or, de la apariția zvonurilor despre o posibilă intervenție, regimul de la Teheran nu a dat nici o dovadă de slăbiciune, ci, dimpotrivă, de o forță incredibilă.

Atacul său este un succes strategic uriaș, din toate punctele de vedere.

A fost o lovitură iraniană de mici dimensiuni, dar perfect calibrată cu capacitățile sale.

Nu doar Israelul se teme acum și mai mult de regimul iranian: capitalele arabe au înțeles și ele perfect mesajul.

Mai sunt apoi și puterile occidentale, care ostracizează regimul de la Teheran - oricât de condamnabil ar fi el – dar ale căror interdicții și sancțiuni își arată încă o dată limitele (același lucru este valabil și în cazul Rusiei).

Nu mai poate fi vorba de diplomație la nivel înalt: America, prin dezangajarea ei, a semănat haos, iar acum încearcă să revină, dar este prea partizană.

Drama este că e haos cu America, și fără ea e cam la fel.

Relațiile internaționale sunt, înainte de toate, o poveste de putere și contra-putere, de echilibre și tranzacții.

De la venirea lui Joe Biden, lumea a mers din rău în mai rău: slăbiciunea lui a făcut ca regimurile cele mai ostile față de dominația globala americană să se simtă în largul lor.

Și nu este sigur că o revenire a lui Donald Trump ar putea schimba ceva: în mai puțin de cinci ani, Rusia, China și acum Iranul au dovedit că Occidentul este cu fiecare zi tot mai aproape de prăpastie.

Trebuie meditat la acest lucru și sunată alarma, începând cu Israelul.

Dezoccidentalizarea a devenit o realitate.