La fiecare an trecut de la vreun eveniment, o nouă emoție se lasă asupra protagoniștilor. Așa a fost și pe 15 noiembrie, unde protagoniști au fost Novembriștii, muncitorii brașoveni anticomuniști ai anului 1987, pe 18 noiembrie, când ne amintim că s-au solidarizat cu muncitorii arestați Doamna Doina Cornea cu fiul Leontin Iuhas, pe 22 noiembrie, când protagoniști au fost trei studenți de la Facultatea de Silvicultură din Brașov, care au spus că muncitorii nu trebuie să moară - Cătălin Bia, Lucian Silaghi și Horia Șerban - și pe 11 decembrie, unde protagoniști am fost noi, studenții de la Facultatea de Mecanică din Brașov: Marin Brâncoveanu, Marian Lupou și subsemnatul Mihai Torjo.

Se înserase de ceva vreme, am ieșit de la cursuri, ne-am întâlnit și am început să ne plimbăm, trebuia să treacă ceva vreme până să punem în aplicare planul pe care l-am pregătit cu meticulozitate mai bine de trei săptămâni. Acel 15 noiembrie 1987 ne-a dat un imbold, aveam multe în cap, de mult ne gândeam la ceva, revolta împotriva sistemului mocnea în noi. Trebuia să intrăm în sălile de curs noaptea și să scriem la loc vizibil pe pereți lozinci împotriva sistemului și în favoarea muncitorilor anticomuniști, solidarizându-ne astfel cu ei, în acest mod, ca mai pe urmă să o facem și public, într-un  grup mai mare.

Universitatea Brașov avea multe corpuri de clădiri, unde se țineau cursuri atât la zi cât si la seral, cum era cazul nostru. Am studiat mai multe corpuri universitare din oraș, cât și corpurile de pe Colină, să vedem unde putem intra și să nu avem paza care să ne dea de furcă.Am avut nevoie de multe zile pentru a stabili corpurile cu riscul cel mai mic. Într-un final ne-am decis pentru corpurile T si M, unde, la fiecare dintre ele, am intrat pe geamul de la parter lăsat deschis. Am avut trei sprayuri de culoare roșie cu care, în acea seară de 11 decembrie, am plecat la treabă. După orele 21-22, am început din corpul T, unde la subsol se ținea discoteca și unde era paznicul. Am intrat pe geamul lăsat cu zăvorul deschis. În sălile de curs am început să scriem pe pereții albi cu acel spray roșu, contrastul era izbitor, ne-am descărcat furia asupra partidului, asupra dictatorului, asupra sistemului în întregime. Nu m-am putut abține și am luat tabloul ,,iubitului conducător”, l-am scos din ramă și am început să-i dau un pic de culoare roșie, după care l-am repus în ramă, asigurându-mă astfel ca "opera” să nu fie ștearsă. Dupa ce ne-am retras din corpul T, am mers în corpul M, unde asemenea am subliniat cu ROȘU ideile principale, netrecând cu vederea chipul "iubitului conducător”.

A doua zi, surpriză, în corpul T au blocat ușile și nu s-au ținut cursuri, dar în corpul M, sala de curs MP1 era cu geamurile la stradă și se vedeau înscrisurile și tabloul, iar zvonul s-a dus repede. Imediat s-a camuflat tot și s-a intrat în șantier. Vopseaua roșie penetrase bine peretele, așa că nu a fost suficientă doar o zugrăveală, cheltuielile au fost mari. Le-am achitat tot noi, după ce am fost depistați și anchetați.

Securitatea a început să cerceteze cazul. Au fost mulți studenți interogați și s-a mers pe ideea că făptașii ar fi seraliști. Au luat probe de scris de la studenti, ca să putem fi depistați. Nu s-a ajuns la noi. Abia în luna mai a anului 1987 am fost depistați, fiind turnați de un coleg de-al lui Brâncoveanu, anume de Dinu Rumega, care acum își duce veacul liniștit prin Iași. Securitatea l-a răsplătit la vremea aceea, nu știu dacă și după aceea.

Ce s-a întamplat după, e lesne de înțeles, am fost arestați fiecare în parte și anchetați mai întâi la sediul Miliției din Cristian de către cpt. Taropa, iar apoi la sediul Securității din Șcheii Brașovului de catre Lt. Col. Bucur Claudiu, șeful Securității Brașov, cpt. Moldovan Gheorghe, cpt. Costea Dumitru, cpt. Ricu Anton, lt.col. Arghir Mureșan etc. Ancheta s-a întins pe câteva zile. Am fost încadrați la art. 166 – Propagandă ostilă împotriva societății, ce prevedea o pedeapsă maximă de 15 ani închisoare. Am fost totuși lăsați liberi, deoarece Ceaușescu, pe 26 ianuarie, de ziua lui, a dat decretul de amnistie generală, pentru pedepsele de până la 10 ani, iar pedepsele noastre au fost cuprinse între 7 și 9 ani – ceea ce am aflat relativ târziu, într-o altă anchetă, iar faptele noastre au fost săvârșite înaintea amnistiei. In aceste condiții, am revenit la muncă, în întreprinderea ,,6 Martie” Zărnești, unde toți trei am fost mutați provizoriu din sectorul Special, unde lucram, în zona de uzinare până la decizia finală.

Întreaga "clasă muncitoare” a fost adunată pe platou, unde directorul Uzinii, Traian Bărbat, a ținut să înfiereze faptele antisociale săvârșite de noi, fiind grav afectat de rușinea adusă uzinei de noi. Mai apoi, întreaga organizație de partid, împreuna cu delegați din partea autorităților locale și județene și reprezentanții oamenilor muncii, în prezența noastră, au înfierat atitudinea noastră dușmănoasă la adresa politicii de partid, procedând la excluderea din UTC, fiind de asemenea mustrați de delegatia oamenilor muncii pentru rușinea adusă "clasei muncitoare”. Am fost înștiințați, prin intermediul unor telegrame, să ne prezentăm la Universitate, de unde am fost duși în fața Primului Secretar de Partid Preoteasa, fiind mustrați și de acesta și avertizați că ne paște închisoarea. După acest moment am fost convocați la Decanat, unde în prezența responsabililor partidului din partea Facultății de Mecanică, a Rectoratului, a întreprinderii și a întregului consiliu profesoral ni s-a adus la cunoștință Decizia de exmatriculare din facultate, cerându-ne să ne cumințim.

Imediat, pentru destrămarea anturajului - în limbajul securistic - suntem dați afară din întreprindere și transferați: Marin Brancoveanu la Mina Bărbăteni în Valea Jiului, Marian Lupou la Fabrica de Celuloză și Hârtie din Zărnești, ca muncitor necalificat, Manipulator Lemne, iar eu la IMMr-Brasov, tot ca muncitor necalificat în Turnătorie. În același timp li se schimbă locurile de muncă și părinților mei, care lucrau și ei în uzină.

Contrar așteptărilor Securității, activitatea noastră continua, și ca atare și anchetele. Situația noastră, arbitrariul la care am fost supuși ajunge la urechile posturilor de radio străine prin intermediul prietenlui meu, Victor Șerban, care, împreuna cu soția, Monica Șerban, și Ioan Voicu, prieten comun, se solidarizează public cu noi și cu Novembriștii. Victor Șerban era, de altfel, și liderul nostru. În acest timp semnam scrisorile D-nei Doina Cornea, inclusiv cea împotriva dărâmării satelor românești. Securitatea intervine asupra fiecăruia în parte prin intimidări, amenințări și chiar cu forța.

Ne-am adresat în scris, și nu numai, organizațiilor internaționale și chiar naționale, reclamând arbitrariul la care suntem supuși. Securitatea ne monitoriza orice mișcare. În ciuda acestora, în ziua de 1 mai 1989, trei dintre noi - Victor Șerban, Ioan Voicu și cu mine, ne-am întâlnit cu D-na Doina Cornea la Cluj, în Piața Libertății. Se pare că Securitatea lăsase atunci ștacheta mai jos. Acest moment nu a durat mult din cauza faptului că Securitatea din Cluj a fost mai vigilentă, a îmbrâncit-o pe D-na Doina Cornea, în timp ce vorbeam cu dânsa, spuneau că e nebună. Am fost înfășcați imediat, urcați într-o mașină și duși la Secu. Timp de trei zile am fost la dispoziția lor, bătaia și declarațiile ne-au acompaniat. Pe data de 3 mai, după perchezițiile de acasă, am fost lăsați liberi.

De atunci, nu am lăsat ștacheta jos, am continuat să punem talpa sistemului și nu am abdicat de la idealurile noastre, am fost solidari cu toți care au ridicat glas împotriva sistemului, ne-am împotrivit sistemului și am pus umărul, după putință, astfel că revoluția ne-a prins în ,,MIȘCARE”.

Anul acesta, la manifestările commemorative dedicate revoltei anticomuniste din 15 noiembrie 1987, nu știu de ce, dar s-a activat subiectul cu "Cetățeanul de Onoare” Alexandru Ionaș, fost căpitan de miliție în timpul revoltei, șef al Serviciului Cercetări Penale din Inspectoratul Județean de Miliție Brașov, ca și cand ar fi un personaj necunoscut. Oare dacă nu era numit Cetățean de Onoare nu era același raport dintre victimă și călău? Oare cei din Primărie au putut să o facă chiar asa pe șestache fără să răsufle nimic timp de trei ani, de la acordarea titlului?

Încă de când a fost difuzat filmul documentar "Brașov 1987. Doi ani prea devreme”, cu Alexandru Ionaș printre protagoniști, care s-a vrut a fi despre revolta din 15 noiembrie 1987, am spus, în repetate rânduri, în fiecare an, că ceva dă cu virgulă – relația călău-victimă. Regia se spunea că ar fi bună, avea avizul Europei libere, dar mai bine lăsați…

Au trecut șase ani de când a fost lansat filmul și abia acum cineva sesizează nuanța călău-victimă și, culmea, că acum când se vorbea de la tribună despre aceasta, în acea zi se pregătea în cinema filmul cu pricina, care s-a rulat în prezența victimelor, ca să nu mai vorbesc că în fiecare an, pe 15 noiembrie, acest film rula cu mult tam-tam pe la ambasade, prin Parlament, la televiziune și te miri pe unde a mai rulat, căci dădea bine. Oare când s-a făcut filmul nu se știa cine e acest Ionaș? Protagonistii filmului oare nu știau, regizorul Tofan era străin de subiect? Ba s-a știut, mai cu seamă regizorul știa. Ciudat, căci D-na Doina Cornea nu a avut nici măcar un mic spațiu alocat. Ca și când nu ar fi existat. A fost alegerea regizorului.

În spatele filmului a stat desigur Regizorul, dar în spatele Regizorului cine o fi fost oare? Întreb și eu pentru un prieten. Lumina favorabilă din acest film i-a pregătit numirea de Cetățean de Onoare, căci doar e băiat cumsecade și a fost de partea Novembriștilor.

Este totuși un paradox, de ce oare aproape mereu călăul e încununat cu lauri, iar victima e împroșcată cu noroi și, dacă nu este de ajuns, se răsucește călcâiul bocancului pe grumazul victimei...

Acest individ a evoluat fulminant după revoluție, de la gradul de căpitan la general, să nu mai vorbim de multiplele funcții deținute în acest scurt interval de timp, iar acum, cireașa de pe tort, este beneficiar al unei pensii speciale grase, pentru o viață liniștită. În schimb, victimele...

Fără îndoială, C.N.S.A.S.-ul este vinovat. Oare când s-a făcut filmul nu știau cine e acest Ionaș? De ce atunci a fost o liniște complice și oare de ce regizorul a fost asaltat cu atât entuziazm muncitoresc?

Cum de s-a răsuflat după mai bine de trei ani faptul că o mână de escroci au fost numiți Cetateni de onoare, fiind camuflați de nume de victime, adică din nou călăi ȘI victime, dar problema e cine i-a strecurat pe listă...se vrea oare aflarea? Și de ce?

Se pare ca a devenit un trend acum a fi Cetățean de Onoare. Încep să mă simt jenat acum că sunt Cetățean de Onoare.

Acum toți cei care m-au anchetat, pe atunci ,,căpitani”, funcții mărunte, Taropa Adrian, Moldovan Gheorghe, Costea Dumitru, Pavel Gheorghe, au ajuns la grade maxime și poziții privilegiate și, nu în ultimul rând, pensii speciale, pentru o muncă specială desigur.

Omul Securității, colonelul pe atunci Arghir Mureșan a lansat ideea că noi nu am avut nimic de-a face cu solidarizarea cu Novembriștii, iar câtiva cercetători de la CNSAS au pus botu’ și au mers pe linia Securității. Sunt aceiași cercetători care au atacat memoria victimelor experimentului Pitești. Eu nu știu, dar gurile rele zic că acum predau cursuri la SRI. În una din declarațiile unui coleg, Brâncoveanu, acesta declara că am discutat și studiat "posibilitatea inițierii unor acțiuni prin care să ne exprimăm solidaritatea cu acțiunile din 15 noiembrie 1987” (Dosar CNSAS nr. 195769, fila 22). Cum sa negi evidența, doar pentru că a spus-o un securist? Ce interes avea acesta, căci nu am auzit să-și toarne cenușă în cap?

Ar fi multe de spus, au trecut 36 de ani, pe atunci aveam 23 de ani, și eram gata de sacrificiu, știam că oricând puteam fi eliminat, Securitatea avea metode, dar Bunul DUMNEZEU nu a îngăduit, mi-a mai dat ani, pentru care fapt sunt mulțumitor și Îl rog să mă mai îngaduie în continuare să mai pot face și eu ceva bun, de este cu putință.

Anul acesta, de-a stânga și de-a dreapta datei de 11 decembrie se află doua date, de 9, respectiv 13 decembrie, când sărbătorim 100 de ani de la nașterea a doi mucenici ai temnițelor comuniste, Aspazia Oțel Petrescu și Nicolae Purcarea, care cu Hristos de mână au trecut prin această viață lăsând în urma faptele LOR, spre a lua aminte, căci se poate!

Da, se poate, spun asta în special tinerilor, putem schimba cursul istoriei, asa cum Ei au putut invinge comunismul, putem și noi învinge pe cei de acum. Trebuie doar să ne respectăm Memoria, să-i cunoaștem pe cei cărora le datorăm prezența noastră în acest timp.