Semnificația muzeului sociologic

În anul 1936, pe data de 17 mai, se inaugura pentru publicul larg, Muzeul Satului Românesc. Acesta este primul muzeu de acest tip din lume. Ideea de a utiliza muzeul ca metodă de cunoaștere sociologică a unităților sociale (în acest caz a celor sătești) este de o surprinzătoare noutate, încă neasumată pe deplin nici până astăzi. O asemenea metodă avea menirea, subliniază D Gusti, în discursul inaugural, să ofere imaginea unui „sat-muzeu”, adică să prezinte satul ca pe o unitate socială și deopotrivă ca pe un cadru, un mijloc al ”pedagogiei sociale” (H H Stahl). Muzeul sociologic, filmul sociologic, enciclopedia socială sunt metode ale științei și pedagogiei naționale, așa cum concepuse Gusti sistemul sociologiei. Noutatea Muzeului Satului nu constă în faptul că era un muzeu în aer liber fiindcă asemenea muzee existau în lume și inclusiv la noi (Muzeul Etnografic al Transilvaniei era o dovadă, ca și muzeele similare din Suedia, Norvegia etc.), ci în faptul că era un muzeu sociologic. Nici una dintre tehnicile sociologice gustiene nu reproduc așa de complet cele două funcții ale metodei de cercetare monografică: de cunoaștere sociologică și de pedagogie socială.  În ceea ce ne privește, am încadrat muzeul sociologic în categoria metodelor de cunoaștere enciclopedică a societății, ilustrând chiar una dintre fațetele muzeelor enciclopedice.  Muzeul sociologic poate sluji ca model pentru muzeele enciclopedice locale și regionale de valorificare a potențialului multiplu, de la ecomuzee la muzee care să valorifice tradiții și expresii ale moștenirii culturale, precum a fost, de pildă, „Odaia drăgușană” organizată în sala seminarului de sociologie. Elemente de farmacopee populară de artă culinară țărănească, de etnomuzicologie, de evidențiere a personalităților locale, de la cântăreți la gospodari, etc.  ar putea fi un palier însemnat al unui asemenea sistem de cunoaștere enciclopedică a unei societăți.

Acum când sărbătorim 85 de ani de la inaugurarea Muzeului Satului Românesc suntem chemați să facem o evaluare foarte sumară desigur a activității uneia dintre cele mai mari școli științifice din România, cu o durată de viață de 30 de ani dacă o socotim de la momentul de înființare a Asociației pentru știința și reforma socială (1918) și până la data desființării oficiale a învățământului sociologic (1948). Ne putem desigur întreba ce anume definește această extraordinară mișcare a spiritului științific drept o școală sociologică de mare noutate și încă una care a primit botezul la București, ori mai riguros, la Goicea Mare, la Nereju sau la Drăguș, Șanț, spre a culmina cu momentul inaugural din Parcul Herăstrău prin care asistăm la cea mai teribilă ofensivă a satului asupra marii metropole etc. Într-o prelegere ținută de Gusti întâi în Franța și apoi în câteva universități din SUA, la Chicago, Harvard, Wisconsin, Yale, cu titlul „An Approach to the Study of Social Reality”, în 1946//1947, Gusti înțelegea să caracterizeze școala sociologică de la București prin următoarele elemente definitorii:

1. sociologie monografistă;
2. a cerceta realitatea socială ca realitate compusă din cadre și manifestări sociale;
3. a admite principiul întâietății unităților sociale („societatea ca atare nu e nicăieri de găsit; ea apare sub forma unor societăți bine definite – unități sociale – familii, sate, orașe, regiuni, state, națiuni” ) (Gusti, t III, 431);
4. adoptarea unei metode adecvate de acces la cunoașterea unităților sociale ca atare, ca unități, și aceasta este metoda monografică;
5. a admite că agentul cunoașterii nu este insul izolat, intelectualul de cabinet, ci echipa multidisciplinară, iar locul cercetării nu este biblioteca ci studiul de teren;
6. studiul realității sociale trebuie continuat printr-o muncă social-culturală în căminele culturale, în casele de cultură și în școlile țărănești;
7. ținta întregii activități de cercetare este constituirea unei sociologii a națiunii. Ca o ilustrare a pragului atins de echipele monografice pe un atare ax, Gusti le prezintă studenților americani o statistică a cercetărilor de până atunci: 626 sate, orașe și regiuni, organizarea a 5000 de case culturale, și a peste 500 de școli țărănești. Scopul cercetării, subliniază Gusti, este cuprinderea întregului: „toate satele, orașele, și regiunile țării” ceea ce va conduce în final la o sociologie a națiunii.
8. în fine un alt element definitoriu al școlii este Legea serviciului social, dată în 1939, ea a dăinuit un an;
9. un nou tineret universitar, „pregătit pentru o muncă constructivă, în acord cu un plan flexibil, bazat pe studiul direct al realității sociale și introducerea unui serviciu social obligatoriu pentru toți absolvenții din învățământul superior”, ca cea mai teribilă școală de energetism național;
10. elemente importante ale școlii Gusti sunt, în fine institutele sociale central și regionale (IS al Moldovei, al Transilvaniei, IS Banat, etc.); „Arhiva pentru știință și reformă socială ca tip de publicație cu o rubrică permanentă: Arhiva monografică”;
11. Muzeul satului ca „metodă eficace de a face comparare între sat și oraș,… adunând case din 30 de sate românești, reprezentative pentru toate regiunile țării;
12. Satul model sau satul nou în genul celui ridicat de echipe la Dioști, jud. Romanați;
13. filmul sociologic.

La acestea se cuvin adăugate cele pe care Gusti nu le menționează: atlasul social, enciclopedia socială, etnomuzicologia.

Paideuma metodelor. Filmul sociologic, muzeul sociologic, monografiile sociologice. Pentru o mai lămurită înțelegere a energetismului acestei școli vom face o scurtă evaluare paideumatică a metodologiei cercetărilor desfășurate de către echipele regale. Spectacolul metodelor nu e mai prejos de cel al teoriilor. Putem vorbi cu adevărat de o paideuma metodelor, adică de un fel de gestalt al drumurilor, un cadru al accesării sensului lucrurilor ca întreguri și nu ca părți. Metodele sociologiei vizuale, ale cunoașterii enciclopedice, între care muzeul sociologic deține poziția centrală, compun un asemenea tablou paideumatic legat tocmai de numele lui Gusti și a Școlii sale. Pentru o mai dreaptă situare a muzeului sociologic în pachetul metodelor cunoașterii enciclopedice a unei societăți este necesar să facem o succintă trecere în revistă a acestor metode și să revedem câteva dintre dimensiunile acestui sistem al științei și pedagogiei a națiunii.

Filmul sociologic. Să începem cu filmul sociologic. Acesta a fost utilizat de foarte timpuriu între metodele echipierilor ceea ce arată energia și inventivitatea de excepție a acestei școli. Dacă la 1925 încep campaniile monografice, deja la 1929 se face primul film sociologic la Drăguș, în 1931 la Cornova, în 1936 la Șanț. Dacă primele două au fost mute, cel din Șanț a avut deja bandă sonoră cu muzică din colecția de etnomuzicologie a lui C-tin Brăiloiu. În 36 a mai fost realizat un film pentru Muzeul Satului, în 37 un film făcut de Stahl și Brăiloiu  și în 39 un film după un scenariu a lui Golopenția fără a-l mai menționa pe cel realizat la Rudăria și Prigor. (cf asupra acestor informații, notele lui O. Neamțu și O Bădina, la D. Gusti, Opere, vol I. Ed Academiei, 1968, p 534). Încă în 1934, Gusti își expusese proiectul realizării unei „sociologii românești filmate” și a unui „muzeu sociologic al României”.

Muzeul sociologic este și el o tehnică mereu utilizată începând din 1928 cu primul „muzeu din Fundul Moldovei”. Tot atunci Mac Constantinescu, H.H. Stahl organizează primul muzeu public sociologic în sala Seminarului de sociologie  cu materiale de la Nereju, Putna, Fundu Moldovei ( exponatele vor fi folosite și la Expoziția Internațională de la Barcelona. În sala Seminarului se amenajează „Odaia drăgușană” cu piese din satul Drăguș. În 36 se crează Muzeul Satului, în 37 și 39 sunt expozițiile de la Paris și New York iar pavilioanele românești sunt bazate toate pe concepția Școlii Gusti. (ptru informații: ibidem). O mențiune se cuvine făcută pentru metoda aerofotogramelor procedeu folosit la Drăguș în 29 și la Cornova în 31.

Monografiile au urmat cam această succesiune: 1925 la Goicea Mare, 1926 la Rușețu, 1927 Nereju, 1928 la Fundu Moldovei, Perioada 34-38 este culminația campaniilor monografice ale echipelor studențești. Între autorii monografiei Nereju îi regăsim alături de vechii monografiști și pe cei recrutați dintre studenți, pe Fl Florescu, G. Serafim, Ion Filip etc.  În 1926 Ion Setlacec elaborează proiectul monografiilor industriale, încât între 25-53 atenția lui Gusti va cuprinde și orașele inaugurând o direcție nouă în sociologie, sociologia problemelor sociale. Iată, ilustrativ, doar câteva titluri: Veturia Manuilă:”Pauperismul și criza familială într-un cartier mărginaș al Bucureștiului”, Ștefan Popescu, „Măturătorii capitalei”, Victor Tufescu: „Un oraș în declin: Botoșanii” etc. Este evident că toate cercetările de acest gen sunt centrate pe o problemă socială pivot pentru un sat, un cartier, o regiune, un oraș, un segment al populației etc. Nu vom trece mai departe fără a menționa proiectul unui „Dicționar social, economic și politic al României” care a dobândit realitate prin cele patru volume ale Enciclopediei sociale a României, încă ne-egalate și neurmate în România spre rușinea noastră a tuturora.

Etapele Școlii Gusti. Care sunt momentele mai importante și specificul acestei școli de sociologie? Vom constata, mai întâi, că școala sociologică gustiană avea o alcătuire multiaxială. Axul central al școlii a fost dat de studiile rurale, dar școala i-a avut ca elevi pe M. Vulcănescu, deopotrivă filosof creștin și sociolog rural, pe A. Golopenția și Sabin Manuilă, întemeietorii, alături de Simion Mehedinți, ai etnopoliticii românești, pe Ion Ionică și Tr. Herseni, sociologi rurali dar și mari antropologi, de care se leagă paleoetnografia, ontologia regională și metoda analizei structurale ("comparatismul progresiv”, cum îl numea Ion Ionică), pe C-tin Brăiloiu, întemeietorul etnomuzicologiei, pe care-o anunță ca pe o invenție proprie H. Garfinkel la circa 40 de ani mai târziu. Și exemplele ar putea continua. Gusti s-a ilustrat prin studii dedicate păcii și războiului, relațiilor internaționale (este între cei mai reprezentativi exponenți ai acestei științe noi), iar prin H.H. Stahl și Paul H. Stahl este inaugurat un nou comparatism prin care vor renaște și studiile de etnosociologia "sud-estului european”, a celei de-a treia Europe, pe care a cercetat-o ca atare N. Iorga, dar și Maria Ghimbutas.

Studiile de la Fundul Moldovei. Studiile comunităților suprasătești, un arc peste timp. O genealogie binecuvântată în sociologia românească: H H Stahl și P H Stahl. Pentru a ilustra ipoteza continuității Școlii în jurul supraviețuitorilor ei, mă voi referi la un fenomen de recurență a studiilor rurale și, aș spune, a unei mari iubiri pentru satul românesc, fenomen care își are startul în 1928, prin ancheta de teren de la Fundul Moldovei, spre a reveni în actualitate la 2004 printr-o carte memorabilă a prof. Paul H. Stahl, "Oameni și sate…”.

În 1928, Gusti inițiază ancheta monografică de la Fundu Moldovei. S-a creat o situație excepțională pentru cunoașterea satului. La documentele publicate de Stefanelli, privitoare la vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc, se adaugă documentele culese pe teren, astfel că memoria documentului are de acum oglinda memoriei sociale vii, ceea ce prefigurează una dintre laturile paradigmei gustiene: credința că structurile unui popor pot fi cunoscute cu toată istoria lor prin cercetările actuale.

Metoda va primi prin H.H. Stahl, care a codificat-o, numele de arheologie socială. Pentru nevoi lingvistice și culturologice o folosiseră și Hașdeu, prin chestionarele sale, și chiar Densușianu, oricât de puternică a fost riposta la concluziile acestuia din urmă. Articolele din "Etimologicum”-ul lui Hașdeu sunt adevărate studii monografice aplicate unor structuri și instituții, pornind de la memoria cuvântului în cadrul ariei sale de circulație. Tot la fel va lucra și S. Mehedinți în etnopolitica sa asupra spațiului românesc integral.

Studiile de la Fundu Moldovei dezvăluie un tip curios de sate, așa-numitele "sate risipite”, cu "gospodării ridicate departe una de alta”, și cu "centru încă neformat”. Aici este marea surpriză, marea descoperire a unuia dintre elevii târzii ai lui Gusti. Nucleul unei comunități sătești, aflăm din aceste studii reluate, nu este "centrul satului”, ci "vecinătatea”. Studiile monografice redescopereau și validau, într-altfel, teoria americanului C.H. Cooley, care identifica în grupul primar al vecinătății a doua matrice, lângă familie, a genezei sinelui. Cu studiile dedicate comunității sătești din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc se atinge una dintre chestiunile de mare semnificație pe care a studiat-o în profunzime H.H. Stahl, aceea a "comunităților supra-sătești de țărani liberi”, cum le numește Paul H. Stahl. Chestiunea este și una de mare actualitate în contextul reformei actuale și al feluritelor proiecte de regionalizare care excelează toate prin ignorarea oricărei tradiții de istorie rurală în această chestiune. "Ocolul Câmpulungului Moldovenesc este una dintre cele trei "republici” țărănești menționate de Cantemir; o alta era Țara Vrancei și a beneficiat și ea de publicarea unei culegeri de documente. Ambele sunt interesante și au caracter aparte în cunoașterea vieții sociale românești, pentru că amândouă tratează problemele comunităților supra-sătești de țărani liberi” (P. H. Stahl, p. 13).

Comunitățile supra-sătești nu sunt un fenomen strict românesc. Paul Stahl a desfășurat cercetări comparative asupra comunităților supra-sătești aflate pe continentul european (vezi Paul Stahl, "«Pays» et communautés de vallée: Exemples roumains et européens”, în "Revue roumaine d’histoire”, tome XXXVII, 3-4, București, 1998). Fenomenul este de o extremă actualitate în cadrul relansării unor proiecte de regionalizare a României, fiindcă aceste "comunități supra-sătești” divers denumite (republici țărănești la Cantemir, asocieri de vale la Iorga, «țări» în tradiția vie a poporului, comunități supra-sătești în terminologia lui P.H. Stahl, comunități devălmașe la H.H. Stahl, etc.) nici Imperiul austriac nu le-a ignorat, folosindu-le în logistica regimentelor grănicerești. Comunitățile de avere s-au născut și ele pe un atare suport etc. De ce ar trebui reformatorii de azi să le ignore?! Cauza voinței de ignorare ar fi desigur însăși ignoranța, iar efectul ar fi cu siguranță dăunător.

Am menționat studiile asupra comunităților supra-sătești ale lui P. H. Stahl pentru a evidenția greutatea ipotezei asupra "întâietății unităților sociale” în studiile sociologice.

Lucrul cel mai tulburător în studiile rurale ale tuturor monografiștilor este plasarea zonei lor de interes la cumpăna statului cu țăranii. Studiile rurale și monografiștii au fost o adevărată pârghie la cumpăna statului, și documentele rurale, de la cele ale lui Stefanelli și până la cele constituite prin ancheta monografică de la Fundu Moldovei, depun mărturie asupra creșterii poverii statului și a istoriei pe umerii țăranilor. Evoluția n-a adus țăranilor libertăți noi, ci poveri noi, servituți, obligații pentru care nu li se dă nimic în schimb, atestând celebra teorie eminesciană a compensației: "țăranului i se ia în mii de forme și nu i se dă nimica în compensație” (citat din memorie). Cercetările și documentele în această chestiune, de la documentele Stefanelli și până la documentele anchetei monografice din 1928, arată un lucru tulburător: statul și administrația de stat se substituie și comunităților suprasătești, care erau în mâna țăranilor, preiau, una după alta și funcțiile vechii "obști sătești” (Paul H. Stahl), încât vremurile comuniste găsesc un țăran în mare măsură îngenuncheat. Lucrul încă mai grav ete că nici după 1989 nu s-a făcut nici o încercare cât de cât semnificativă în direcția restituirii unei structuri de mare importanță pentru echilibrul statului. Primejdia este să se ajungă la situația ca un guvern să premieze chiar țăranii care-și înstrăinează pământul la prețuri de nimic spre dezastrul de mâine al statului național însuși. Datele pe care le avem noi arată că valoarea pământului este cu mult mai mare decât ceea i se oferă țăranului pe piață, iar adevărul nu poarte fi restaurat în absența unei comunități suprasătești fie aceasta chiar și una de reprezentare.

Meritul gustienilor, prin care se ilustrează aristocratismul acestei școli, este atestat, deopotrivă, de noblețea sufletului deschis către lumea anonimă a țăranilor și de originalitatea paradigmei pe care au creat-o.

Perenitatea unei paradigme. Putem pune, iată, câteva concluzii referitoare la paradigma acestei extraordinare școli. Școala Gusti a fost de regulă înțeleasă simplificator ca o școală a monografiilor sătești.. Însă nu aceasta dă marca de originalitate a Școlii, mai ales că metoda monografică se leagă de prestigiul unei alte școli de sociologie, Școala lui F. Le Play, care a fost memorată tocmai ca întâia "școală monografică” europeană. Originalitatea paradigmei Școlii Gusti constă în cu totul altceva: este prima școală de sociologie care a creat o metodologie a cercetării comparativ-progresive a unităților sociale, de la familie și sat ca unități sociale, la comunitățile suprasătești și de la acestea la societățile naționale și la unitățile internaționale constituite din grupări de națiuni în genul Ligii Națiunilor, ori al celor atestate de etnosociologia balcanică a lui Paul H. Stahl, de la care se poate face saltul la știința acelei unități sociale numită umanitate.

Metoda este aceea a unui integrism sociologic progresiv și procedeele folosite pentru a integra aceste membra-disjecta care sunt cunoștințele disparate despre unitățile sociale sunt: monografia unităților sociale, metoda studiilor regionale, enciclopedia socială și etnopolitică, filmul sociologic, expoziția sociologică (adică organizată după o concepție sociologică) și muzeul sociologic în genul "Muzeului satului”.

Aceste metode dau strălucire și atestare pentru ceea ce credem că s-ar putea denumi paradigma integrismului sociologic, care și conferă nota de originalitate a acestei școli extraordinare la scară mondială.

Paradigma își vădește trăinicia prin continuatori. Or, metodele dezvoltate de comunitatea disciplinară a gustienilor au fost perpetuate în și prin cercetări ca cele inițiate la Sibiu, finalizate prin crearea primului Muzeu al civilizației instrumentarului tradițional românesc, ori prin cercetările noastre de la Institutul de Sociologie al Academiei Române, în cadrul unor proiecte inițiate în colaborare cu singura fundație dedicată cauzei lumii rurale, Fundația „Niște Țărani”, fondată de scriitorul Dinu Săraru, proiecte dintre care menționăm pe cel al unei cercetări bazate pe metoda enciclopediei etnopolitice finalizată prin volumul I al Enciclopediei etnopolitice a românilor în secolul XX, dedicat Basarabiei. În aceiași linie de continuitate se înscrie proiectul unei enciclopedii sociologice dedicată lumii rurale, din care am realizat Atlasul sociologic rural (primul volum) și "Dicționarul de Sociologie Rurală", menit să devină primul volum din seria Enciclopediei rurale. Arhiva pentru știință și reformă socială, concepută de Gusti ca un fel de bancă de date a reformei, a fost relansată prin arhiva de date și studii rurale sistematice pe care ISAR a reușit s-o realizeze pe baza datelor INS. Nu voi încheia seria aceasta fără a menționa proiectul creării primei Universități țărănești conceput la inițiativa Fundației Niște Țărani în colaborare cu Institutul de Sociologie Rurală al Academiei Române. Festivalul filmului eco-etno-folk este singura inițiativă de rang european, care a depășit fruntariile țării, în care găsim singura continuare reprezentativă a programului de sociologie cinematografică a Școlii Gusti.

Vom încheia printr-o concluzie generală: paradigma gustienilor este inconfundabilă în sociologia mondială. Aceasta este paradigma îndrumătoare a primei școli sociologice de valoare și de recunoaștere internațională, Școala Sociologică de la București, cum o denumesc unii, ori Școala Gusti sau Școala Gusti-Stahl, cum o denumim alții dintre noi. Oricare i-ar fi denumirea, ea este o zestre de mare preț, una dintre averile cele mai valoroase ale poporului român pe care avem datoria s-o păstrăm, dar mai ales să o sporim.