Există în culturica română câteva viziuni care trebuie distruse. Cea mai stupidă și cea mai periculoasă este aceea că ar exista niște „mari critici" care fac ierarhiile literare.

Între contemporanii din epoca mea, Eugen Simion și Nicolae Manolescu au „canonit" literatura și au falsificat ierarhiile ca ei să se autoprezinte ca urmași în linia Maiorescu – Lovinescu – Călinescu.

Le-a plăcut să creadă, dar așa ceva nu există, că într-o literatură criticii ar fi aceia care stabilesc epoci literare, curente literare, ierarhii literare.

Când am publicat în revista Tribuna (nr. 249 din 16-31 ianuarie 2013) eseul Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României am scris că Titu Maiorescu este responsabil și pentru arestarea lui Eminescu din 28 iunie 1883 cât și pentru uciderea lui Eminescu din 15-16 iunie 1889. S-au alertat atât Eugen Simion cât și Nicolae Manolescu.

Eugen Simion a improvizat, împreună cu mai mulți academici neeminescologi, chiar o carte întreagă cu greșeli ridicole, chiar analfabete. Cartea se numea Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor. Adică Eminescu a avut o maladie, iar eminescologii profesioniști care au comentat arestarea lui Eminescu din 28 iunie 1883 și uciderea lui Eminescu în noaptea de 15-16 iunie 1889 suferă de maladii imaginare.

Broșura academicianului Eugen Simion am desființat-o în cărticica Eugen Simion, inchizitorul ramolit (Editura Revers).

Nu repet aici corecțiile de istorie literară aplicate acestor adevărați repetenți ai eminescologiei.

Pe scurt., iată ce scriam în această carte:

„Academicianul Eugen Simion, inchizitorul ramolit al eminescologiei, a tipărit cartea Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor cu dorința și voința de a falsifica iluzoriu și cu orice preț un adevăr cumplit: uciderea lui Mihai Eminescu.

Calculul lui Simion a fost acesta:

a) Eugen Simion îi viclenește pe doctorii Irinel Popescu, acad. Victor A. Voicu, Octavian Buda, Dan Prelipceanu, Călin Giurcăneanu, Bogdan O. Popescu, Eduard Apetrei, Codruț Sarafoleanu, Vladimir Beliș și pe acad. Ioan Aurel Pop (împreună cu Cecilia Cârja și Ioana Bonda) ca să stabilească moartea lui Eminescu prin intoxicare cu mercur.

b) Eugen Simion prezintă diagnosticul medical drept absența sifilisului (într-o așa-zisă consfințire de către Academia Română) și moartea lui Eminescu din cauza unui tratament eronat cu mercur. Numai că textul [Autopsiei lui] Mihail Eminescu a fost publicat de câteva decenii (chiar dacă și cu câteva zeci de greșeli de transcriere); un facsimil (fragment plus o filă, fără indicarea sursei) a fost publicat de Călin Cernăianu. Facsimilul color inedit al [Autopsiei lui] Mihail Eminescu (BAR, ms. I, 1) și transcrierea fără eroare a textului (cu stabilirea indubitabilă a autorului, doctor Suțu, care n-a semnat documentul) le-am publicat eu de patru ori până acum. Anume în Codul invers. Arhiva înnebunirii și a uciderii nihilistului Mihai Eminescu (vol. XXI), în Eminescu a fost ucis, în Autopsia lui M. Eminescu, în Regele și Maiorescu sau despre uciderea lui Eminescu (interviu realizat de Maria Huculici, publicat în Evenimentul zilei, 15 ianuarie 2014 și, integral, în ziariștionline).

c) Eugen Simion vrea să-l absolve de vină pe Maiorescu (și pe Rege), criticul Junimii fiind cel care l-a internat forțat în cămașă de forță și nelegal (Art. 442 din Codul Civil nu îi permitea interdicția și internarea la Institutul Caritatea). Simion este stupefiant prin ceea ce debitează în argumentul cărții Maladia lui Eminescu, anume că Maiorescu este „legislatorul culturii române". Nimeni nu este legislatorul unei culturi. Simion, ca și Manolescu (pe care îl consider necalificat în materie de Eminescu), se visează ca urmaș al lui Maiorescu, în linia: Maiorescu – Lovinescu – Călinescu – Manolescu / Simion. Numai că Maiorescu este răspunzător de uciderea lui Eminescu (împreună cu Regele), este și agent străin, este și plagiator român (Logica „lui" este o sumă de texte plagiate)."

Obsesia lui Eugen Simion și a lui Nicolae Manolescu a fost aceea că ei sunt, ca și Maiorescu, legislatori ai culturii române.

Și restul scriitorimii nu folosește decât pentru exemplificări ale puterii lor de „mari" critici. În cultura română, Maiorescu era mare față de Samson Bodnărescu, nu față de Eminescu. Studiile lui Maiorescu (doi ani de Drept la Paris) față de cei doi ani de audient ai lui Eminescu la Universitatea din Viena și față de cei trei ani de filosofie la Universitatea din Berlin (unde i-am găsit actele de student la Filosofie, 1872 – 1875) îl așază în poziția de literat minor.

În cartea „Documentul din Matrikelbuch / 22 Januar 1875 privitor la Diploma lui Eminescu, student la Facultatea de Filosofie, Königlichen Friedrich-Wilhelms-Universität zu Berlin", publicam documentul:

Și scriam:

„Documentul din Matrikelbuch / 22 Januar 1875 privitor la Diploma lui Eminescu, student la Facultatea de Filosofie, Königlichen Friedrich-Wilhelms-Universität zu Berlin este singurul act original care se mai află în arhivele universității germane în care Eminescu a fost student la Filosofie între anii 1872-1875.

În martie 2015, l-am rugat pe Președintele Academiei Germane, Acad. prof. univ. dr. DHC Günter Stock, să mă ajute în cercetările mele privitoare la identificarea unor documente Eminescu. Grație generozității Excelenței Sale, mulțumită admirabilei doamne dr. Vera Enke, mulțumită inspirației doamnei dr. Aleksandra Pawliczek, Leiterin des Universitätsarchivs, Humboldt ‒ Universität zu Berlin, grație doamnei Marie Beuse, grație domnului dr. Bogdan Cuza, s-a ajuns la identificarea documentului din Matrikelbuch / 22 Januar 1875."

Mai adaug aici falsul lui Maiorescu privitor la sifilisul absolut inexistent al lui Eminescu.

Iată falsul lui Maiorescu.

În articolul Falsul lui Maiorescu privitor la diagnosticul de sifilis al lui Eminescu (Cotidianul, 16 martie 2021) scriam:

„Iată facsimilul epistolei datate de falsificatorul Maiorescu ca fiind din ziua de 13.12.1883.

Pentru scrisoarea falsificată de Maiorescu, am apelat la o transcriere oficială executată în Germania de către domnul Uwe Klein, în octombrie 2019. Iată transcrierea oficială a domnului Uwe Klein.

Transcrierea am obținut-o grație domnului Dr. Ioan Teodor Marcea. Iată traducerea textului:

„Domnia Voastră,

Domnul Eminescu suferă de o afecțiune maniacală persistentă a cărei cauză principală se regăsește în boala unui creier luetic.

Prin urmare, o posibila îmbunătățire sau chiar vindecare nu este exclusă.

Cu plecăciune,

Leidersdorf"

Intenția marelui falsificator Maiorescu era aceea de induce ideea că afecțiunea maniacală a lui Eminescu persistă dintr-o cauză principală (Grundursache) care și-ar avea sediul în boala purtată de creierul luetic al lui Eminescu (in einer luetischen Hirnerkrankung).

Cruzimea lui Maiorescu în a induce ideea că Eminescu suferă de o boală luetică instalată în creier atinge demența.

Întrebările care se pun în privința falsului executat de Maiorescu sunt următoarele:

1. De ce trebuia să treacă Eminescu drept „nebun", din cauze luetice?

2. Are legătură această falsificare a diagnosticului cu problemele tratatului secret din 1883 dintre Regatul Român și Imperiul de la Viena?

3. Este implicat Regele Carol I?

4. Ce fel de sacrificare este această sacrificare a lui Eminescu?

5. Există cauze subiective, ascunse ale lui Titu Maiorescu?

Întâi de toate, trebuie să demonstrăm falsul. Semnul fundamental al falsului este că semnătura lui Leidesdorf pe care o execută Titu Maiorescu cu mâna proprie nu este semnătura reală a doctorului Maximilian Leidesdorf. Iată semnătura reală și adevărată a lui Leidesdorf așa cum apare în chip oficial sub fotografia care-l reprezintă.

Iată diferența:

Este, în chip limpede, cu totul altceva!

Nu există nicio asemănare între semnătura reală a doctorului Maximilian Leidesdorf și falsul produs de Maiorescu."

Nu trebuie uitată telegrama lui Maiorescu către Mite Kremnitz, telegramă pe care Maiorescu i-o trimite cumnatei sale în ziua de 28 iunie 1883, după ora 10,30 dimineața (când Eminescu îl vizitase între 10,00 și 10,15. Iată ce scriam în articolul Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din România:

„Eminescu stă la Maiorescu în vizită între 10,00 și 10,15. La ora 10 și jumătate Maiorescu (după ce-i scrisele lui Theodor Rosetti un bilet de înștiințare, anume că Eminescu a înnebunit și va trebui internat la Șuțu), îi scrie o telegramă Mitei Kremnitz pe adresa Hotel Regal, în care îi dă un mesaj pentru Rege: "Leider noch unbestimmt. Sonst alles gut. Titus”.

Telegrama se traduce astfel: Din păcate, încă incert. Altfel, toate bune. Titus.

Citind cuvintele de sub cuvintele telegramei, observăm că din textul german al lui Maiorescu răsare numele lui Eminescu: "LEIder NoCh UnbEStiMmt. Sonst alles gut.”

Sunetele E I N C U E S M alcătuiesc numele EMINESCU.

Din sunetele telegramei nu poți găsi în cuvintele de sub cuvinte nici numele lui Slavici, nici numele lui Kremnitz.

Descifrarea nu este hazardată (ci o omologare a teoriei marelui lingvist Saussure, anume a cuvintelor de sub cuvinte). Înarmată cu această telegramă, Mite Kremnitz pleacă cu trenul de ora 13 și se duce la Sinaia, unde Regele se afla deja din ziua de sâmbătă 25 iunie (cum știm din Jurnalul lui Carol I, pe care îl scria  Mite Kremnitz și din Monitorul Oficial)."

Ce va fi vrut să zică Maiorescu prin cuvintele Leider noch unbestimmt. În puține vorbe acesta este Maiorescu, legislatorul culturii române: plagiator, spion dublu, intrigant regal, responsabil de uciderea lui Eminescu.

Am publicat 21 de volume din Codul invers. Arhiva înnebunirii și a uciderii nihilistului Mihai Eminescu. Eu știu bine ce scriu.

În materie de Eminescu, Eugen Simion și Nicolae Manolescu sunt absolut necalificați și nivelul paginilor scrise de ei despre Eminescu este un nivel de profesori suplinitori la o școală profesională. Când am publicat eu în revista Tribuna EMINESCU. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României atât Eugen Simion cât și Nicolae Manolescu (fiindcă le-am distrus mitul Maiorescu, cel pe care, chipurile, îl urmau ei înșiși) au replicat neobrăzat. Nicolae Manolescu chiar a scris un text obraznic în România literară, text pe care nu mi-l mai amintesc fiind un text total lipsit de importanță.

Manolescu, fiind semianalfabet în eminescologie, nu a putut să scrie o Istorie critică a literaturii române cât de cât onorabilă. Pentru că îi lipsește centrul, adică îi lipsește capitolul despre Eminescu. Dacă despre scriitorul esențial al literaturii române despre care vrei să scrii nu poți să scrii decât stupizenii și banalități, atunci nu poți să scrii o Istorie critică demnă de luat în seamă.

Există o viziune falsă asupra faptului că, într-o ierarhizare literară, criticii literari ar avea scara, notele, destinul scriitorilor în vârful peniței lor.

Maiorescu, pe scurt, este plagiator, necreator de poezie, proză, teatru. Deci, nu cunoaște interioritatea literaturii. Nu este practicant, adică e rătăcit în exterioritatea literară.

Lovinescu a scris romane ratate. E mai degrabă un teoretician. Profesor de liceu. Se simte stilistic. N-a scris o istorie a literaturii române.

Călinescu este singurul critic literar care are toată puterea cuvântului. Genial, erudit, stilist strălucit. A practicat poezia (știind că nu are talent). A scris teatru (onorabil). A scris romane și este un mare prozator. Cândva, se va putea spune că Istoria literaturii române este cel mai mare roman al său. Era, în epocă, un excepțional cunoscător al vieții și al operei lui Eminescu. În Viața lui M. Eminescu persistă, nejustificat, ideea diagnosticului de luesis. În Opera lui M. Eminescu a făcut o demonstrație incomparabilă pentru epocă. Astăzi nu mai poate fi citită decât de dragul lui Călinescu. Călinescu n-a putut descifra nici un rând inedit în germană și a simulat totdeauna că știe ce există în manuscrisele lui Eminescu. Capitolul despre Eminescu din Istoria literaturii române este de-a dreptul dezamăgitor (este scris grăbit, inexplicabil de superficial). Călinescu, însă, știa carte.

Călinescu, genial și erudit, a înțeles că o Istorie a literaturii române nu poate fi scrisă decât după ce vei fi scris o carte despre Eminescu.

Acest lucru l-a înțeles și Ion Negoițescu. El a scris o carte „frumoasă" despre Poezia lui Eminescu și abia apoi a scris Istoria literaturii române (unde capitolul despre Eminescu îl încheie, din nefericire, printr-o stupizenie).

Urmașii lui Maiorescu, Eugen Simion și Nicolae Manolescu, nu știu carte.

Manolescu este în Istoria critică a literaturii române un critic literar minor. Mai mult de două treimi din istoria sa urmează desfășurarea călinesciană a istoriei literaturii. Nu ar fi o problemă atât de gravă. Dar, să punctăm sistematic:

1. Manolescu este un teoretician literar inexistent. El împrumută teoria canonului literar și „canonește" rău literatura română. La un moment dat chiar uită de unul dintre canoane! Nu știe nici  titlul cărții germane pe care un istoric literar român „exilat" îl urmează. Deci teoria canoanelor literare a lui Maiorescu este una împrumutată artificial și improprie literaturii române.

2. Ca să scrii o Istorie a literaturii române trebuie să cunoști opera lui Eminescu. Din opera politică a lui Eminescu, Manolescu n-a citit decât câteva articole. Este suficient să citim cele două-trei rânduri scrise despre Luceafărul lui Eminescu pentru a ne întreba ce rost a avut să scrie această Istorie? 

3. În afară de Cârlova, Manolescu nu a citit în întregime nici un scriitor român. Capitolele sunt disproporționate în raport cu valoarea operei comentate. Fostele amante au talent. Vasalii sau cenacliștii de luni sunt exagerat de talentați. Chiar plagiatul lui Cărtărescu nu ridică nici o problemă. O caricatură ca Ion Bogdan Lefter ajunge poet!

Vasalii cuminți și de cursă lungă (model fiind poetul provincial Chifu, un autor de romane de delațiune, ca în Unde se odihnesc vulturii) devin „auctori": Răzvan Voncu, ca să nu-l numesc, plagiatorul talentat Patapievici, plagiatorul netalentat Petru Creția, hermeneul agitat Mircea Mihăieș ș.a.m.d.

4. În schimb, Lucian Blaga nu are așa mare talent poetic, nu se pricepe la filosofie. Ion Barbu n-a înțeles bine ce-a scris în poeme și îi explică Manolescu. Nichita Stănescu e un simplu poet genial care n-are talent în toate poeziile (ca Cărtărescu, căruia  îi dedică un lung capitol ridicol având chiar îndrăzneala să sfârșească printr-o frază cu care îl copiază pe Călinescu). Cioran este netalentat stilistic și infantil. Noica atinge apogeul și, în mintea bietului ipochimen Manolescu, nu ar ști ce e întru (nici ce legătură ar avea cu Durch...).

5. Atât de bine a citit Cel mai iubit dintre pământeni încât soțul Matildei devine scriitor la index.

6. Citatele din Jauss sunt într-o franceză aproximativă.

7. Plagiatele din Jauss, Mihai Zamfir (autorul romanului Fetița) etc. Sunt zeci de plagiate ca și în cartea lui Manolescu Despre poezie.

Ar fi bine ca scriitorii încă în viață să înțeleagă că pot fi scriitori liberi și nu vasalii vreunui ipochimen minor.

Ca Manolescu care a pus mâna pe revista România literară și nu a lăsat-o din mână (revista) până la moarte. Ca Manolescu care s-a așezat în fruntea Uniunii scriitorilor și a modificat și falsificat statutul Uniunii (ca să fie președinte până la moarte).

Crezând că poate falsifica ierarhiile. Că poate fi autocratul invadat, în curtea lui fantastică, de vasalii săi literari, niște duli și niște nuli.

Nici gând că a murit cel mai important critic și istoric literar de după cel de-al doilea război mondial. Ci a murit ultimul dictator literar închipuit. Un minor pe care nimeni nu-l va mai citi peste un deceniu. În acest deceniu îl vor citi scriitorii care vor muri.

Citiți și A murit Nicolae Manolescu, unul dintre ultimii dinozauri ai tuturor regimurilor. A reușit sinistra performanță de a omagia toți dictatorii-roșii ai României începând cu Dej și sfârșind cu Iliescu. Susținea vaccinarea Covid cu forța