Părintele Arsenie este un sfânt. Am simțit-o de la primul contact cu oamenii din Țara Făgărașului, cu locurile sfințite de mireasma vieții sale și cu opera de re-încreștinare a poporului român în secolul XX.

Personalitatea sa este prea bine cunoscută pentru a prezenta biografia (29 sept. 1910, Vața de Sus, Hunedoara – 28 nov. 1989, Sinaia), iar sfințenia lui este incontestabilă. Ales din pântecele maicii sale, s-a desăvârșit ca duhovnic în timpul șederii în Muntele Athos. Întors acasă, a început munca de luminare a oamenilor din zona Făgărașului, unde ei trăiau ca păgânii, nu mergeau la biserică, munceau duminica și tot felul de blestemății. De multe ori le spunea: „nu mai fiți răi mă, unii cu alții” sau: „nu mai lucrați duminica mă, că va veni vremea să nu vreți să lucrați, și veți fi obligați”. Și așa a fost. Deși puhoaie de oameni s-au întors în biserici la cuvântul său, dreptatea divină trebuia să se împlinească pentru păcatele și crimele făcute.

Comunismul a fost văzut de marii noștri duhovnici ca pedeapsă pentru păcatele făcute. A trebuit ca o parte a acestui popor să moară ca purificare a neamului. Această elită sfințitoare a reușit să împlinească destinul românesc în secolul XX prin oferirea de noi eroi și martiri sacrificați ca „oile la junghiere” și să fie pildă de sacrificiu pentru generațiile viitoare. Căci, măsura creștinătății noastre este jertfa, iar „sângele martirilor este sămânță pentru creștini”, spunea Tertulian. Această elită crucificată în beznele secolului XX au constituit-o Martirii închisorilor comuniste.

Numele pr. Arsenie menționat pe crucea de la Mănăstirea Sâmbăta exprimă următoarele fapte:

- în anii 1946-1947 în Munții Făgărașului se afla un grup de rezistență armată (scriitorul Constantin Gane, Gh. Pele, Țoțea, Murea etc), ajutat de părintele Arsenie;

- în 1948, mutat la Prislop, părintele a fost arestat în 15 mai, trecut prin anchete și închisori;

- a fost rearestat în multe rânduri și bătut în beciurile securității;

- a fost alungat cu porunca de a nu se mai întoarce niciodată la Sâmbăta;

- a fost omul la care-și găseau alinare și îmbărbătare toți cei din zonă, chiar din toată țara;

- cel mai mare merit al părintelui este de a fi creat în jurul mănăstirii Sâmbăta o stâncă de credință adevărată, pe care comuniștii n-au putut-o înfrânge; „majoritatea oamenilor noștri de sprijin erau oameni formați de părintele Arsenie; această rezistență a credinței, noi am socotit-o mult mai importantă decât rezistența noastră cu arma și de aceea l-am trecut primul pe cruce” (Ion Gavrilă Ogoranu).

Părintele Arsenie, ca stareț la Sâmbăta de Sus, în iarna lui 1944-1945 îl adăpostește pe marele Nichifor Crainic, acuzat și căutat de comuniști. Strămutat forțat la Mănăstirea Prislop (1948), devine acolo stareț, iar după transformarea în mănăstire de maici, rămâne duhovnic până în 1959, când comuniștii i-au risipit obștea și i-au stabilit domiciliu forțat la București. Între timp mai fusese o dată arestat și dus la Canal, unde a stat aproape un an. La București a fost ținut ca simplu pictor bisericesc, mereu supravegheat de Securitate. În ultima parte a vieții pictează biserica din Drăgănescu timp de 15 ani, începând cu 1968, iar ultimul domiciliu îl are la Sinaia, unde se retrăgea tot mai des și unde a închis ochii la 28 noiembrie 1989, fiind ucis de securitate în chinuri oribile. A fost înmormântat după propria-i dorință la Prislop, la 4 decembrie 1989. Mormântul părintelui Arsenie este astăzi printre cele mai importante locuri de pelerinaj din țară.

„Din câți oameni am cunoscut eu și care au lucrat în Biserică – mărturisește părintele Teofil Părăian – socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vârf, culmea tuturor viețuitorilor și propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră”.

O mărturie despre sfințenia Părintelui:

„A fost marea milă a lui Dumnezeu, asupra mult încercatului popor român, ca în cea mai grea perioadă din istoria lui, cea a ocupației comunisto-sovietică, să-l aibă alături pe sfântul Părinte Arsenie Boca. Părintele Arsenie, la fel ca marii sfinți, trăia în afara timpului, putând avea o viziune clară asupra desfășurării lui.

Părintele nu primea la Împărtășanie decât pe cei care reușiseră să-și purifice sufletul, fiind numit pe nedrept biciul lui Dumnezeu, el fiind un mare iubitor de oameni, pe care încerca să-i salveze, îndrumându-i pe calea Împărăției, așa cum numea Sfinția sa, calea spre împărăția Cerului. Trebuie de reliefat adaptarea predicilor lui, printr-o cunoaștere excepțională a stadiului spiritual al interlocutorilor.

Despre moartea părintelui:

Părintele Arsenie a trăit ca un sfânt și a murit ca un martir, asasinat prin maltratare criminală, în 28 noiembrie 1989, de către doi ofițeri de securitate. Cu puterile lui deosebite de vizionar, el și-a văzut moartea, prin pictarea premonitivă la biserica Drăgănescu, a unui călugăr răstignit. Trecerea lui din această viață s-a produs, conform unor martori, după ce avusese o discuție cu mărimi ale vremii, cărora le-a spus greșelile ce le fac în acțiunea lor de guvernare. Discutând cu câțiva credincioși apropiați lui, aceștia și-au dat seama despre perceperea lui asupra morții ce urma să vie, afirmând că ea va fi determinată de o „femeie”, probabil Elena Ceaușescu (mărturia aparține Mariei Dumitrașcu).

Este greu să se afle cum a decurs maltratarea Părintelui, dar cert este că l-au supus la cele mai grele torturi, printre care și ale degetelor, care probabil i-au fost distruse, cu excepția arătătorului de la mâna dreaptă. Acesta a fost singurul scos la vedere din patrafir, în sicriul Părintelui, pentru a fi sărutat. În situații normale, mai ales la un duhovnic, iubit de credincioșii lui, se scoate întreaga mână.

Pe figura părintelui Arsenie, al cărui corp era așezat în sicriu, la Mânăstirea Prislop unde a fost îngropat, se vedeau pe pomeții obrazului arsuri circulare, cu mărimea diametrului de cca. 2 cm, iar pielea feței avea urmele unor traumatisme, căpătând o transparență, a cărei culoare era galben verzuie.

Moartea Părintelui a avut loc la Sinaia, unde cadavrul său a fost predat de securitate maicilor de la mânăstirea din aceeași localitate. Preotul Bunescu l-a spălat, după care l-a îmbrăcat în haine preoțești, pe care nu le mai purtase din 1959, când i se interzisese practicarea preoției, așezându-l în final în sicriu. Transportul sicriului fu făcut imediat la Mânăstirea Prislop, unde fu așezat în biserică. Înmormântarea a avut loc în 4 decembrie 1989, în mormântul ales de părintele încă din viață, unde „urma să stea până la a doua înviere din morți”.

Ceea ce este penibil, dureros și regretabil, este încercarea aproape generalizată, de disculpare a vinovaților, prin broșuri și fascicole din ziare, care demonstrează moartea „naturală” a părintelui, determinată de boală și de o suferință îndelungată” (cf. Dan Lucinescu1, Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre, 2009).

Biserica Ortodoxă Rusă a canonizat mii de martiri, în frunte cu țarul Nicolae II și cu patriarhul Tihon, omorât de comuniști în 1925. Țarul Nicolae, omorât în 1918, deși nu a dus o viață de sfânt, a fost canonizat în anul 2000 pentru sfârșitul său în credința ortodoxă, omorât de atei.

Romano-catolicii din România și-au beatificat clericii uciși în comunism: 

- Szilárd Bogdánffy, episcop de Oradea, ucis în închisoarea Aiud (1953), beatificat la 30 octombrie 2010.

- Janos Scheffler, episcop de Satu Mare, mort în 1952 la Jilava, beatificat la 3 iulie 2011 (amănunte la http://www.catholica.ro/2011/06/17/la-3-iulie-2011-va-avea-loc-beatificarea-episcopului-janos-scheffler/).

- monseniorul Vladimir Ghika, ucis în 1954 la Jilava, beatificat la 31 august 2013.

- episcopul de Iași Anton Durcovici, omorât la Sighet în 1951, beatificat la 17 mai 2014 (amănunte la www.durcovici.ro). 

Greco-catolicii au beatificat, în 2019, 7 episcopi care au suferit în închisori.

Biserica Ortodoxă Română recunoaște sfințenia martirilor noștri, dar se cere oficial lucrul acesta. O spun înșiși teologii:

- Pr. prof. dr. Gh. Drăgulin, studiul: „Victimele pușcăriilor comuniste și ale revoluției în atenția aghiografului contemporan” (în buletinul oficial al Patriarhiei: „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-9/1991, p. 91-98). Se militează pentru o canonizare colectivă, cât și individuală. A trecut și el prin iadul închisorilor comuniste.

- „Proclamarea unora dintre noii mărturisitori ai perioadei comuniste ar fi un ferment duhovnicesc extraordinar pentru ortodocșii români contemporani, arătând că sfințenia și martiriul sunt posibile în zilele noastre și dând mărturie despre statornicia Bisericii în vremuri de cumpănă, cu atât mai mult cu cât celelalte Biserici Ortodoxe (Rusă, Sârbă, Georgiană) au canonizat deja sute de neomartiri, spre bucuria plinătății Bisericii” (arhim. Chiril Lovin, rev. „Ortodoxia”, nr. 3/iul-sept. 2014, p.124).

Având în vedere acestea, dosarul de canonizare a părintelui Arsenie trebuie dus până la capăt. Avem nevoie de mărturia sfinților în această lume desacralizată! Sfinții sunt manifestarea personală a lui Dumnezeu în Biserică, iar Biserica nu se menține vie decât prin Sfinți. La loc de cinste se află Martirii. 

Părintele Arsenie face parte din pleiada martirilor secolului XX și trebuie pus la locul cuvenit: să lumineze, să ocrotească, să se roage pentru acest neam.

1. Dan Lucinescu, născut la 21 mai 1927 în Botoșani. Student în anul 3 la matematici și fizico-chimie în Iași, este arestat la 24 aprilie 1948 și condamnat ca șef de lot la 15 ani muncă silnică pentru „crimă contra ordinii sociale”. A trecut pe la Tg. Neamț, Iași, Suceava, Jilava, Pitești, Gherla, Aiud. Eliberat în 1963, lucrează pe șantier, absolvă facultatea de Mecanică din București cu nota maximă, cursul de Pedagogie și Energie Nucleară. Autor al unor invenții brevetate în țară și în străinătate. Publică peste 30 de lucrări tehnice. După 1989 publică volume de istorie, beletristică și memorialistică: Ștefan cel Mare și Sfânt; Efemeritate și divin; Destine; Jertfa; Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre etc. Pleacă la cele veșnice în anul 2020, București.