Supremația Constituției exprimă poziția supraordonată a legii fundamentale atât în sistemul de drept, cât și în tot sistemul social politic al fiecărei țări. În sens restrâns, fundamentarea științifică a supremației Constituției rezultă din forma și conținutul acesteia. Supremația formală este exprimată de forța juridică superioară, de procedurile derogatorii față de dreptul comun privind adoptarea și modificarea normelor constituționale, iar supremația materială rezultă din specificul reglementărilor, din conținutul acestora, în special din faptul că, prin Constituție, sunt stabilite premise și reguli de organizare, funcționare și atribuții ale autorităților publice.

„Poate fi considerat un percept sacru, intangibil (…) ea se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice. Și nici nu ar fi posibil altfel: Constituția legitimează puterea, convertind voințele individuale sau colective în voințe de stat; ea conferă autoritate guvernanților, îndreptățindu-le deciziile și garantându-le aplicare; ea determină funcțiile și atribuțiilor ce revin autorităților publice, consacrând drepturile și datoriile fundamentale, diriguiește raporturile dintre cetățeni, dintre ei și autoritățile publice; ea indică sensul sau scopul activității statale, adică valorile politice, ideologice și morale sub semnul cărora este organizat și funcționează sistemul politic; constituția reprezintă temeiul fundamental și garanția esențială a ordinii de drept; ea este, în cele din urmă, reperul decisiv pentru aprecierea validității tuturor actelor și faptelor juridice. Sunt, toate acestea, elementele substanțiale care converg spre una și aceeași concluzie: supremația materială a Constituției.

Dar constituția este supremă și în sens formal. Procedura de adoptare a Constituției exteriorizează o forță particulară, specifică și inaccesibilă, care se atașează dispozițiilor ei, așa încât nicio altă lege în afara uneia constituționale nu poate abroga sau modifica dispozițiile așezământului fundamental, dispoziții care se sprijină pe ele însele, postulându-și supremația”[1].

Conceptul de supremație a constituției nu poate fi însă redus la o semnificație formală și materială. Profesorul Ioan Muraru afirma că:

„Supremația Constituției este o noțiune complexă în conținutul căreia se cuprind trăsături și elemente (valori) politice și juridice, care exprimă poziția supraordonată a Constituției nu numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic al unei țări”[2].

Deci, supremația Constituției reprezintă o calitate sau o trăsătură ce situează legea fundamentală în vârful instituțiilor politico-juridice dintr-o societate organizată statal și exprimă poziția supraordonată a acesteia, atât în sistemul de drept, cât și în tot sistemul social politic.

Temeiul juridic al supremației Constituției îl reprezintă dispozițiile art. 1 alin. 5 din Legea fundamentală: „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Supremația Constituției nu are o dimensiune pur teoretică, în sensul că ar putea fi considerată numai un concept politic, juridic sau, eventual, moral. Datorită consacrării exprese în legea fundamentală, acest principiu are valoare normativă, fiind din punct de vedere formal o normă constituțională.

Dimensiunea normativă a supremației Constituției implică obligații juridice importante a căror nerespectare poate atrage sancțiuni juridice. Altfel spus, ca principiu constituțional, consacrat normativ, supremația Legii fundamentale este și o obligație constituțională cu multiple semnificații juridice, politice, dar și valorice, pentru toate componentele sistemului social și statal.

„Strict formal, obligația (de a respecta supremația legii fundamentale n.n.) se adresează cetățenilor români. În realitate, respectarea Constituției, inclusiv a supremației sale, precum și a legilor, era o obligație cu totul și cu totul generală, ai cărei destinatari erau toate subiectele de drept – persoane fizice și juridice (naționale și internaționale) aflate în raporturi juridice, inclusiv diplomatice, cu statul român”[3].

 

Constituționalitatea și constituționalizarea unor reglementări din Codurile penale

Legiuitorul nu a manifestat un interes deosebit pentru a consacra în Codul penal și Codul de procedură penală principii generale ale dreptului, în special cele a căror origine o formează normele constituționale, prin care să se confere o coeziune sistemică și explicativă a întregului conținut normativ a codurilor și la care să se poată raporta cel care aplică și interpretează legea penală.

Considerăm că exprimarea normativă în cele două Coduri penale a unor principii generale ale dreptului, care, prin natura lor, sunt și principii constituționale, ar fi avut ca rezultat un nivel de constituționalitate ridicat pentru cele două acte normative printr-o mai bună armonizare a conținutului normativ al acestora cu normele Legii fundamentale. Acest nivel ridicat de constituționalitate ar fi avut drept consecință stabilitatea funcțională a codurilor prin aceea că se evita constatarea neconstituționalității, a unor importante norme juridice, așa cum s-a întâmplat până în prezent.

Importanța principiilor dreptului pentru coeziunea și armonia întregului sistem normativ a fost analizată și subliniată în literatura de specialitate[4]. Principiile dreptului conferă legitimitate valorică și coerență normelor cuprinse în conținutului unei legi.

„Toată știința dreptului nu consistă în realitate, pentru o cercetare serioasă și metodică, decât în a degaja din multitudinea dispozițiilor de lege esențialul lor, adică tocmai aceste principii ultime de justiție din care derivă toate celelalte dispoziții. În felul acesta, întreaga legislație devine de o mare claritate și se prinde ceea ce se cheamă spiritul juridic. Numai astfel se face elaborarea științifică a unei legi”[5].

„E veche dorința care, cine știe când?, se va împlini odată: să se descopere în locul infinitei varietăți a legilor civile principiile lor, căci numai în aceasta poate consta secretul de a simplifica, cum se spune, legislația”[6].

Sub aspect normativ, sursa principiilor oricărei ramuri juridice și, mai ales a unui cod, trebuie să fie în primul rând normele constituționale care, prin natura lor, cuprind reguli de maximă generalitate, ce se constituie ca temei, dar și sursă de legitimitate pentru toate celelalte norme juridice.

Codul penal nu are un titlu destinat principiilor generale aplicabile în acest domeniu, iar în Codul de procedură penală Titlul I reglementează împreună atât aspecte privind principiile, cât și limitele aplicării legii procesual penale. Apreciem că această tehnică legislativă este deficitară, deoarece nu individualizează în mod clar și distinct regulile generale ale procedurii penale, considerate a fi și principii cu valoare normativă. Soluția normativă a legiuitorului, regăsită în Codul penal, este și mai deficitară în raport cu aceea aplicată în Codul de procedură penală.

În conținutul normativ al Capitolului I, cu denumirea marginală „Principii generale” din Titlul I, cu denumirea marginală „Legea penală și limitele ei de aplicare”, în fapt se reglementează normativ un singur principiu, și anume „Legalitatea incriminării și a sancțiunilor de drept penal”. Capitolul al II-lea din Titlul I al Codului penal este dedicat reglementării aplicării legii penale în timp. Pentru considerentele mai sus expuse, apreciem că ar fi fost util, în mod deosebit pentru o coerentă sistematizare a dispozițiilor normative și legitimitatea constituțională a Codului penal, inclusiv pentru corecta interpretare și aplicare a normelor penale, exprimarea normativă explicită a principiului constituțional al activității legii, consacrat în dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție, însoțit de reglementarea aspectelor particulare specifice dreptului penal în Titlul I al Capitolului I din Codul penal.

Există și alte principii înscrise în Constituție, care, în opinia noastră, ar fi trebuit să-și găsească expresia normativă concretă în Codul penal și în Codul de procedură penală. Scopul final al întregii legislații penale, dar și al procesului penal, îl constituie garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, considerate a fi o componentă de bază a ordinii sociale și de drept și o cerință importantă a statului de drept. Așa cum se subliniază în mod constant în literatura de specialitate, principiul respectării demnității omului este esența drepturilor și libertăților fundamentale și, în același timp, scopul garantării acestora prin lege, dar și prin mijloace și mecanisme instituțional-procedurale.

Demnitatea omului este un principiu constituțional consacrat explicit în dispozițiile art. 1 alin. 3 din Constituție, fiind considerat definitoriu pentru statul de drept. Recunoașterea ca principiu și valoare constituțională a demnității omului are drept consecință juridică obligația autorităților statului, inclusiv cele judiciare, de a respecta demnitatea umană, de a se abține de la orice acțiuni sau măsuri de natură a leza personalitatea omului, atât în dimensiunea sa biologică, cât și spirituală, rațională sau morală și, totodată, obligația pozitivă de a aplica măsurile necesare pentru respectarea acestei importante dimensiuni valorile a existenței umane.

Acest aspect este foarte important în cazul procesului penal și, în general, pentru întreaga legislație penală, care reglementează și implică aplicarea unor măsuri restrictive și coercitive specifice instrucției penale prin care se poate restrânge, limita sau condiționa în principal valori precum libertatea individuală, posesia și dreptul de proprietate. Conform principiului respectării demnității umane, orice măsură restrictivă sau coercitivă de natură penală nu poate să aducă atingere elementelor existențiale ale persoanei umane, prin care însăși calitatea de om este definită. Avem în vedere atât dimensiunea biologică, cât și dimensiunea spirituală, rațională și morală a omului.

Esența acestei obligații, care poate fi transpusă în norme și formule juridice, de a garanta și de a nu leza în nici o împrejurare demnitatea omului, acest concept în semnificația sa ontologică fiind echivalent cu noțiunea de persoană umană, este în același timp o maximă a rațiunii practice la care se referea Immanuel Kant: „Omul trebuie considerat întotdeauna ca scop și niciodată ca mijloc”[7].

Fără a încerca a dezvolta mai mult în acest studiu aspectele teoretice privind conceptul demnității umane, subliniem ideea că respectarea acestei valori esențiale ar trebui să fie una dintre cele mai importante cerințe, care să fie regăsită printr-o consacrare normativă explicită în legea penală. În acest sens, cu titlu de exemplu menționăm că individualizarea judiciară a pedepselor trebuie să aibă ca rațiune ultimă respectarea demnității umane, în sensul ei general, prin tot ceea ce înseamnă dimensiunea complexă, biologică, rațională și morală a omului, considerat ca persoană, și nu ca un simplu element (individ) în sistemul relațional-social.

Legiuitorul nu a consacrat demnitatea umană ca principiu în Codul penal și nici nu a instituit normativ obligația respectării acestei valori. Apreciem că această omisiune legislativă este și un minus de constituționalitate al Codului penal, deoarece nu s-a dat eficiența cuvenită supremației Legii fundamentale, care, printre altele, impune obligația pentru legiuitor de a concretiza principiul demnității umane ca valoare fundamentală a dreptului penal material.