Ușa scârțâi și se lovi de perete, lăsând să iasă afară o pârdalnică de muscă ce se tot izbise până atunci, ca apucata, de geamuri și cercevele.

-Io-te, boala– se trezi mormăind Părintele, scărpinându-se alene în creștetul capului printre firele de păr răvășite de somn și arșița verii. Dădu de-o parte o geană de perdea cu bățul de lângă sofa și se zgâi afară. Grămezile de hortensii se prăvăleau peste ulucile gardului vechi, dar tot mai rămăsese ceva loc să poată zări trei musafiri care zăceau toropiți la mesele de sub tei. Arșița de peste zi îi năucise pe toți. Până și Bășină, măgarul obștii, uitase că trecuse de patru la amiază și nu-și răcnise canonul. Iar aveau să-l trezească clopotele, și-atunci să te ții întrecere… O adiere de zâmbet îi trecu peste frunte, amintindu-și cum se sfădeau deunăzi Ambrozie și Calinic, călugărașii lui tineri, ce-apucaseră nu de mult timp calea mânăstirii. Se nimeriseră într-o duminică, împreună cu "Oastea Domnului” și cântecul lor doinit care se auzea de departe, tocmai de peste dealul Băjenarilor. Acum – când oare a zburat timpul? - își vânturau servietele "diplomat” de teologi bucureșteni pe ulițele satului din vale, urmăriți de chicoteala piezișă a câtorva fătuci "neduse la biserică”.

-Io-tetee la ălaa! Nici n-a venit bine și calcă a vlădică! - țipa pe nas Pavelina lu’ Șchiopu.

-Care, tu? - întrebă nelămurită Ozana lu’ Sotir. Numai că Pavelina ori că habar n-avea, ori că nu se pricepu să răspundă. Așa că rămase mai departe cercetându-și o nară, cu privirea dusă în urma celor doi călugări, ce nu o luară în seamă. Problema lor, a celor doi călugări, era cu totul alta. Rămăseseră pe toamnă la muzică. Nu de proști ori că n-aveau voce, că doar amândoi țineau strana în zilele de praznic; ci de „măgari” – cum îi mustra Părintele, că nu dăduseră pe la cor. Da’ tot Sfinția sa avea să vorbească cu profesorul Moldoveanu, toată lumea știa asta. Avea la beci pusă la păstrare pentru cazuri speciale o damigeană cu țuică din aia "galbina”, ce-avea să-nmoaie la ceas vesperal toți gorgonii, diplii și aplii, văzuți ori nevăzuți, din Antologhion. Dar până atunci, în fiecare după-amiază, Ambrozie și Calinic buchiseau în Catavasier să știe "pe deasupra” cântări pentru examenul din toamnă. Să tot fie o săptămână de când strădania le fusese întreruptă de răgetele lui Bășină, mai râvnitor ca niciodată în a-și împlini canonul.

- Oare pe ce glas o fi, opt?– întrebă dulce Calinic și hohotul lui cristalin năvăli dând de-o parte perdelele până dincolo în geamlâcul Părintelui.

-Ptiu’ Doamne ferește! Zăpăcitule!– chicoti mai prudent Ambrozie.

Controversa pe seama glasului cu care măgarul schitului își împlinea răgetul zilnic a mai continuat un ceas, vreme în care Părintele a fost martor mut, nevăzut dar mereu bănuit, după perdele.

-Eh, copii, ce să le faci… - și zâmbetul îi pieri străpuns de-o-nțepătură, așa ca din senin, la inimă.De ce-oi fi io așa de obosit, nu știu… Oftă prelung. Uite acu’ vine iarna și parcă nici n-am stat la soare anu’ ăsta.

Când era mic, mamă-sa, Anghelina, îl lua la coasă, pe el și pe fra-su’ Ilie, tocmai sus în deal, aproape de buza Corbilor de Piatră. Punea la umbră un ștergar sub care așeza de-ale gurii: o țâră de borș, brânză, șuncă, mămăligă, vreo două cepe, o sticlă de țuică de anu’ trecut și o ulcică de apă.

-Ia șezi acia Nel și vezi și de ăla micu’!

Cu ucenicii, Vasile Toader, Augustin Mâzgoiu și Gheorghe Sâmpetrean la un popas cu ștergarul întins pe otavă

Mama Anghelina se ducea apoi cu pașii ei mari să se amestece cot la cot cu ăilalți cosași, acu’ de când rămăsese vădană și Ananie, omu’ ei, se mutase la Îngerul Domnului. În fiecare seară îi aprindea candela la crucea de la mormânt când se-ntorcea acasă de vale. Ananie fusese, așa cum zic ăi de l-au apucat, o cruce de bărbat. Înalt și puternic, cu mustață mare întoarsă și căciulă de oaie pe creștet, fie iarnă fie vară. Sfântu’ Arhanghel și Măicuța Domnului îmi luară bărbatul și-mi deteră crucea… – gândea ea fără patimă. Ananie murise acu’ doi ani, de Buna Vestire. De plămâni, maică… A tușit o vreme și p-ormă a plecat… așa pe-o parte.

Nel și Ilie, ăla micu’, se zbenguiau printre șirurile de iarbă cosită, până-n crucea amiezii, ba alergând vreo șopârlă, ba încercând să prindă vreun greiere năucit de zăduf. Apoi se ciuceau pe marginea ștergarului, la umbră. De-atunci luase Ilie năravul să lingă dopul de zeama dulce-acrișoară și rece a țuicii. Acu’ de când Părintele ajunsese stareț și-l luase pe lângă el, să-l mai ajute ba una, ba alta, la daravelile de la schit, Ilie trebuia să pândească ceva vreme, să-i șterpelească cheia de la beci, ca să mai dea și el pe gâtlej de istov. Nu-i vorbă, că și Părintele se mai lăsa cu dinadinsu’ furat, ros de viermele vinovăției și al neascultării, că deh! - nu „văzuse”mai îndeaproape de ăla micu’ în zilele acelea de arșiță ale copilăriei.

Zbârrr …șuieră ceva scurt pe lângă el.

-Ce-o fi asta, Doamne iartă-mă?

O aripă parcă-i dădu peste obraz și se făcu nevăzută-n adâncurile lumii. "Eh, poate că mi s-a părut”Și totuși îl ustura răzbit un ochi, semn că atingereafusese aievea. Își dete repede cu apă pe față. Picăturile îi împungeau obrazul, făcând să-i treacă fiori pe șira spinării. Erau reci ca ghiața. Păi dar? Cine – nu el? - dibuise izvorul, hăt, cu vreo patruzeci de ani în urmă, pe vremea când venise la Crasna împreună cu Părintele Ghedeon tocmai de la Schitul Slănic, o chinovie uitată printre colinele argeșene? Ori, mai știi ? - poate că Părintele fusese cel dibuit? Turla clopotniței o văzuseră de departe, dar pe măsură ce se apropiau, pădurea a înghițit-o. Așa că se așezaseră o țâră să-și mai tragă sufletul. Atunci a simțit dintr-o dată cum apa i-a umezit poala dulamei. Semn de belșug. Și-a făcut o cruce mare murmurând:

-…și va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa și frunza lui nu va cădea și toate câte va face vor spori…

-Amin- a întărit Ghedeon spusele psalmistului… S-au mai închinat odată și apoi și-au continuat calea până ce s-au aflat într-o mare de livezi și fânețe ca-n basme, stăpânite doar de cerul nemărginit de deasupra. Atât de nemărginit, încât albastrul lui era și-al lor. Aici și dintr-o dată deteră nas în nas cu obștea de-atunci a Crasnei: fratele Pavel trăgând de-o sfoară un măgar ce târa la rându-i, fără convingere, un braț de crăci din pădure, Rușița – o vacă bătrână cu pielea roșcată și răpănoasă, dar plină de entuziasm, o găină și o oaie al căror nume nu-l mai știa nimeni, fie din pricină că vietățile nu avuseseră niciodată vreunul, fie că li se rătăcise prin volbura anilor. Hrisoavele vremii n-au consemnat că, din motive ulterior trecute sub tăcere, motanul Țuști - fire oscilantă și cu un trecut incert – nu a fost de găsit în acea zi a "descălecării”. De șapte ani fratele Pavel zăcea aici, uitat de lume. Zăcea e un fel de-a spune, că doară s-a rugat și el așa cum a știut și a ținut aprinsă candela sau - cum se spune prin chinovii - flacăra rugăciunii. Șipotul de apă îi lovea acum pleoapele cu și mai mare putere și parcă nu-i mai venea să se ridice de sub pedeapsa stropilor de ghiață. Nu se știe cât a rămas așa, măsurând căderea…

Oare când va mai veni primăvara?– Fratele Irineu Toader, Părintele stareț Galaction Stângă (astăzi episcop al Alexandriei și Teleormanului) și Părintele Nicodim privind cu nădejde spre întoarcerea păsărilor călătoare...

Rugul fusese aprins cândva – hăt! - într-un început de florar al anului 1828… ori poate și mai înainte, în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, când în târgul Vălenilor se aciuise un vameș, care – atunci ca și azi - prin osebitele apucături ale îndeletnicirii sale, se ajunse în scurt timp cupeț bogat. Iubitor de argint, State vameșul s-a lăsat atras de zestrea strălucitoare a Stanei Badiu, fiica unui negustor pricopsit, pe care o luă curând de soție, adăugând apoi la stânjenii de zestre din moșia Izvoarelor și alții prin cumpărătoare. Dar cum nu toate pe lumea asta își află preț și cumpărare, cei doi, State și Stana, nu au fost dăruiți de Dumnezeu și cu vreun urmaș în sfertul de veac ce l-au petrecut împreună. Însă se vede treaba că, pricepând mustrarea Domnului, au vrut cumva să-și răscumpere sufletul, de vreme ce și-au luat ascultarea să-l crească pe Radu, un nepot de soră al Stanei, din familia Potlogeștilor. Acestuia i-au dăruit la vreme 500 de stânjeni de moșie în hotarul moșului Coadă, pe lângă cei cuveniți ca moștenire de la părinții săi firești, răpuși de cine știe ce molimă mai înainte de vreme. Dar, mai cu seamă, State și Stana l-au dat pe tânărul Radu să învețe carte, atâta carte încât acesta a ajuns preot, astfel încât la cumpăna dintre veacurile al XVIII-lea și al XIX-lea, când popa Radu s-a petrecut la rându-i din această lume, i-a lăsat feciorului său Dinu nu numai o avere însemnată, ci mai cu seamă o educație aleasă. Știutor de carte, cu un scris frumos și frază îngrijită, Dinu Potlogescu ajunse în cele din urmă logofăt, ba chiar postelnic. Atunci, în noaptea aceea de Gerar când Catrina, femeia lui, i-a dăruit, cu prețul vieții, un fiu căruia după botez i-au zis Nicolae, lui Dinu Potlogescu greu i-ar fi trecut prin minte și printre lacrimi că nu se va scurge multă vreme și amândoi, tatăl și pruncul abia ivit pe lume, se vor afla ctitori ai aceluiași schit în care, peste anotimpuri, alambicul toamnelor târzii va plămădi laolaltă culorile bisericii cu cele ale cerului. Toate astea mai pot fi deslușite astăzi pe-o filă îngălbenită de Ceaslov, pe care Nicolae și-a așternut scrisul, înduplecat ici-colo de vreme și de picurii de ceară:

Și la leat 1828, mai 6, ne-am scos pecetluit de la părintele episcop Chesarie și am început a lucra și clădi schitul Crasna în plaiul Teleajenului. Și această carte am dăruit-o schitului. Cine a fura-o să fie într-un loc cu Iuda. Și să se mai știe că la leat 1777, ghenar 4, duminică seara, m-a făcut maica mea Catrina pe mine Nicolai sin Dinu călugărul. Și când m-am însurat, eram de ani 20, și zile 23. Și am luat pe fata protopopului Voicu ot Fundeni. Și copii nu ne-am câștigat. Și nunta a fost în zioa Sfântului Haralampie. Și am trăit ani noo, luni 6 și a murit soția. Și am luat cinul călugăriei la schitul Crasna.”"

Și uite-așa Nicolae a devenit Nil monahul, în vreme ce tatăl său, Dinu, primise mai înainte straiul îngeresc la schitul Ghighiu, iar acum toți îl știau de schimonahul Chesarie.

Desprinzându-se din viața mirenească, Chesarie și Nil au dăruit schitului 227 de stânjeni de pământ, livezi și fânețe, patru case pe pivnițe de piatră, din care trei cu prăvălii, toate în Izvoarele, o cârciumă cu salonîn muntele Teleajen, în drumul Brașovului, două mori pe Crasna și una pe Teleajen, o pivă cu patru ciocane, zece pogoane de vie, stupi, cai, vite și râmători. Loruși, tatăl și fiul nu și-au păstrat nimic din viața aceasta; poate doar amintirea Catrinei și-un bob de rouă pe obraz, încolțit ca o lacrimă la moartea ei. La vremea aceea viața călugărească din chinoviile Țării Românești se rânduia după canoanele și învățătura fostului stareț de la Neamț, Paisie Velicikovski,așa că cei doi ctitori, Chesarie și Nil, uceniciseră și-și căpătaseră metaniile în nevoință aspră și trai cucernic. După un an și jumătate, biserica schitului avea să fie târnosită de însuși episcopul locului, care așeză acolo stareț pe Silvestru ieromonahul. Un Octoih din acea vreme, păstrat cu grijă de Părintele Ghedeon - Dumnezeu să-l ierte! - poartă pe una din pagini scrisul tremurat de-odinioară al Avvei Silvestru: "Această sfântă carte, ce se chiamă Pavicernec, s-a dăruit la sfântul schit Izvoranul ot Crasna de mine, păcătosul Silvestrul, ce am fost întâiul nacialnic al acestui sfânt schit….”Atunci, alături de Silvestru, Nil și Chesarie s-au mai aflat în obște Teofan, Veniamin și Ghelasie. Apoi au început a veni pe rând Epifanie, Gherasim, Paisie, Ioanichie, Nicandru, Pahomie, Elefterie, Ioil, Savatie, Darie și cine știe câți alții, pe care țărâna din care au fost alcătuiți i-a îmbrățișat făcându-le uitat numele, dar trecându-le slava în cartea ce se va citi de către Domnul Hristos la cea de-a doua venire.

Șuvoiul rece al apei răscolea mai departe amintiri, chipuri și anotimpuri. Cu ochii închiși, părintele prinse cu mâna un ștergar aspru de deasupra și se șterse îndelung până simți că sângele e gata să-i năvălească dincolo de obraji. Se privi în oglindă. Răzvrătite a ceartă, câteva fire din barbă îl mustrau strigându-și anii. De pometul drept anina un bob strălucitor ca roua toamnelor timpurii. În zadar dete cu ștergarul. Odată, de două, de nouă… Lacrima se încăpățâna să rămână tot acolo. Un semn. Semnul că sosise vremea. A așezat cu grijă ștergarul la locul știut, lângă oglindă. Își trecu de câteva ori pieptenul din plastic ieftin prin creștet și prin barbă, îmbrăcă reverenda și porni către pălimar mângâind cu privirea puzderia de icoane ce-i făceau din pereții casei, fereastră spre cer.

-Uliuuu, păi acia la Părintele ești ca la biserică,s-a pomenit vorbind singur Ionică Cosașul într-o după-amiază, acum câțiva ani, când venise să-i spună că luase la facultate.

Părintele se furișă pe după bolta bisericii de teamă să nu dea nas în nas cu musafirii de sub tei. Nu voia să fie văzut așa…cu obrazul…în neorânduială. Și-apoi astăzi, ca niciodată, avea chef să se afle singur. A suit cu pași sprinteni cele patru trepte, dibui după cheia tocită din tainița pervazului, descuie ușurel ușa altarului și se pomeni stând așa nemișcat și privind de dincolo de Sfânta Masă, bolta proscomidiarului. Da’ când oare intrase acolo vlădica Teofan, că doar de o bună bucată de vreme se afla cu ascultarea de mitropolit, pe scaunul lui Dosoftei, tocmai în Cetatea Iașilor? Ia uite! - nici nu e înveștmântat cu sacosul cuvenit stării, ci doar cu întâiul lui felon, țesut odinioară grabnic și în mare taină de maicile de la Țigănești, ca nu cumva să afle călugărașul când i se rânduise hirotonia. Părintele duse din instinct mâna la locul unde-și atârna epitrahilul. Îl însemnă de trei ori cu semnul crucii și și-l trase pe cap, murmurând: "Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce varsă harul său peste preoții Săi, ca mirul pe cap, ce se pogoară pe marginea veștmintelor lui.„Teofan nu se clinti. Rămase mai departe aplecat deasupra prescurii de pe talerul din lemn, cu pletele negre-albăstrii inundându-i obrajii. Văzuse lumina zilei tot prin ținuturile Corbilor, aproape de Nucșoara, și oamenii locului își mai aduc și astăzi aminte cum, atunci când l-a purtat prin altar după Taina Botezului, Părintele l-a săltat așa spre bolta din care-i privea Maica Domnului și-a strigat râzând, cu glas tare ce-a-nmărmurit toată suflarea aflată prin preajmă: "Pe tine preot am să te fac, pe tine preot am să te fac, pe tine preot am să te fac…„Îl botezaseră Dumitru. Atunci, pentru o clipă, parcă toate au stat în loc. Apoi n-a trecut mult timp și fratele Mitel apucă drumul Crasnei dimpreună cu alte trei surori mai mici ce-au mas pe drum, la Dintr-un Lemn, să îmbrace acolo straiele cuvenite pentru nunta cu Hristos.

Glasul subțire al vlădicii, acum cu o undă de accent franțuzesc dobândit în timpul studiilor pariziene, s-auzea cu mici pauze, murmurând:"Ca un miel nevinovat spre junghiere s-a adus. Și ca o oaie fără de glas împotriva celui ce-o tunde, așa nu și-a deschis gura sa. Întru smerenia lui, judecata lui s-a ridicat. Iar neamul lui cine-l va spune?„Agnețul se desprinse din trupul Fecioarei. Era începutul despărțirii. O naștere cu gândul înspre răstignire. Asemeni unei respirații bănuite, de undeva din preajmă de fiecare dată, o șoaptă, un îndemn: "Domnului să ne rugăm”.

Glasul îi era nu numai cunoscut Părintelui, dar mai cu seamă drag. Zâmbi. O siluetă căreia nu-i putea desluși chipul îi amintea de Serafim cel mic, diaconul întors cu fața către lume spre a redeveni Daniel. În chinovii căderile îngerilor se mărturisesc și dor mereu, întocmai rănilor care nu se închid niciodată. O șoaptă curmă amintirea, vestind plecarea trupului Celui sfâșiat de oameni către Dumnezeu. "Junghie părinte!„Părintele îngenunche și își lipi fruntea caldă de marginea prestolului. Rămase așa, murmurând odată cu Teofan: "Junghie-se mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii, pentru viața și mântuirea lumii.„ Numai că în locul glasului lui Teofan acum se auzea altul, al lui Sebastian. Nici el n-avea straie de vlădică, iar vocea-i era aidoma de suavă și cuminte ca-n vremea seminarului de la Neamț: "Și unul din ostași cu sulița coasta lui a împuns„ Părintelui îi pieri zâmbetul; în loc, un văl țesut din milă și durere. "Și îndată a ieșit sânge și apă și cel văzut a mărturisit și adevărată este mărturia lui”.

Ziua când vlădica Galaction a îmbrăcat chipul cel îngeresc

De data asta Părintele nu se mai miră când, ridicând fruntea de pe marginea prestolului, desluși chipul vlădicăi Galaction. La urma urmei, el îi fusese toată vremea, încă de la început, alături. Se ridică cu ochii-ncețoșați de fumul tămâiei ce se strecura desenând spirale suitoare spre înalt. De arabescurile sale sufletul se-agață preschimbându-se în lumină. "Tămâie îți aducem Ție, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primindu-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh„ – s-a pomenit murmurând. Și, ca de atâtea și atâtea ori, porni plecat să așeze miridele pe Sfântul Disc. De partea cealaltă a catapetesmei încolțeau șoapte, iar numărul lor creștea cu fiecare ceată de miride ce-o așeza smerit. Dădu de-o parte colțul rubiniu al dverei și îl lăsă degrabă la loc. Cum așa?!! Biserica era plină…Închise ochii și-și pipăi obrazul. Bobul de rouă se afla la locul său. Se mai uită odată printre genele lui sau ale dverei și-i îmbrățișă. Erau acolo toți: și Serafim, și Partenie, și Vasile cu Irineu, și Pantelimon, și Ghedeon, și Ambrozie, și Calinic, și Ciprian, și Teofil, și Teodosie, și Nicodim cel tânăr și câți cărora nu mai avea timp să le rostească numele, ci doar să le îmbrățișeze chipul. Fiecare purta, fără să știe, aninat de obraz, bobul său de rouă. "În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”– murmură de-alături Galaction. De-acum liturghia putea să înceapă.

Ridicându-și ochii, a privit prin rotocolul de geam dinspre miază-noapte. Nu știu cum, dar cei trei musafiri de sub tei îi părură dintr-odată așezați chiar înaintea lui, privindu-l senin și binevoitor. Și parcă ocnița proscomidiarului se făcuse fereastră. Și ei nici nu vorbeau, nici nu mișcau. Doar ședeau și se uitau prin petecul de geam. În adierea serii ochii lor păreau să oglindească răsăritul. "Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!”- a mai apucat să murmure. Apoi s-a lăsat așa, ca Ananie, pe-o parte și glasu-i pieri în toropeala luminii. Așa l-a găsit Augustin.

-Blagosloviți!– a zis el gâfâind, în vreme ce intra în altar scoțând din buzunar un teanc de pomelnice. Dar blagoslovenie n-a mai primit. Pe chipul Părintelui se tupilau nori ori poate că se rostogoleau aureole de sfinți. Augustin se apropie încet, îngenunche tremurând, își atinse buzele de mâna dreapta a duhovnicului, apoi își acoperi capul cu epitrahilul și rămase așa, îmbrățișând ceea ce mai putea fi cuprins. Ca la spovedanie. Se lăsă năpădit de-un plâns fără lacrimi, un plâns durut, straniu și sec, cu usturime la inimă. Din când în când doar, încerca să îngaime o rugăciune pe care o știa pe dinafară și pe dinăuntru, dar pe care acum nu izbutea s-o ducă nicicum până la capăt: "Lumină lină a sfintei slave… a Tatălui ceresc celui fără de moarte… a Sfântului, Fericitului… Iisuse Hristoase, viind la apusul soarelui… văzând lumina cea de taină…„și aici se oprea fiindcă - nu știu cum se făcea – uita mereu sfârșitul, așa că o lua iarăși de la început. ”Lumină lină a sfintei slave…viind…„ Dar degeaba. Afară toți priveau la norul ivit din senin pe bolta plictisitor de albastră, în nădejdea măcar câtorva picături de ploaie. Numai că norul, sau Dumnezeu știe ce-o fi fost, se făcu nevăzut pe nesimțite, lin ca și lumina albastră a acelei amiezi pe care nimeni n-avea s-o uite vreodată.

În fereastra chiliei acum goale, cei care l-au iubit au așezat fotografia Părintelui Nicodim Dimulescu, astfel încât el pare viu, făcându-ne cu mâna de la pervaz, până la revederea din ziua de mâine

În vara aceea, cu toate rugăciunile, n-a plouat neam. Până și lu’ frati-său Ilie i-au sângerat palmele bătătorite în vreme ce izbea cazmaua în țărâna tare ca piatra. Când i-au înfipt crucea în pământul ars și crăpat de secetă, din brațul ei drept a țâșnit un bob lucitor ca o lacrimă. N-a curs și nici nu s-a șters. A rămas așa, aninat. Pe cruce i-au scris atât: NICODIM. Era de-ajuns. Restul îl știa „Cel ce numără mulțimea stelelor și picăturile de rouă”, iar atât cât va mai rămânea de-aci înainte, avea să-l afle o lume. Oricum, semnul îl purtau toți.

-Așa a fost Frate Cosmine...

-Parcă mi-ați spune o poveste, a murmurat tânărul cu ochii albaștri din fața mea.

-Doar pare că-i poveste, dar e adevărul adevărat.

De-atunci încoace nopțile, zilele, lunile, anii, se rostogolesc nestingheriți mai departe, așteptând venirea de-a doua. Zile de post și zile de dulce, împletite în liturghii și anotimpuri. Oamenii de prin partea locului nu se află prea vorbăreți, așa că nu-și deschid cu una cu două baierile sufletului.

-Dar, cine știe, nu zic, poate că tu să ai noroc, frate Cosmine, și după câteva ceasuri de zăbavă alături de un păhărel cu țuică din aia "galbina”, unul din ei se va găsi să-ți spună molcom că, de la o vreme, așijderi ca pe obrajii lor, ori ca în apele Crasnei din diminețile toamnelor timpurii, dacă te uiți mai cu luare-aminte, în lacrima îmbrobonită pe brațul drept al crucii, licărește întreg schitul albastru. Cu toată iubirea lui.

 „...și va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa și frunza lui nu va cădea și toate câte va face vor spori…”

Răzvan Ionescu