Luni, 4 septembrie 2023, a fost proiectat filmul „Arsenie. Viața de apoi” la Teatrul „Maria Filotti” Sala Studio din Brăila, în prezența regizorului Alexandru Solomon. Regizorul face de la început câteva declarații importante: că el nu este creștin ortodox, că nu este vorba de un film despre Părintele Arsenie Boca în sensul unei biografii, ci „e vorba despre noi astăzi și în ce fel în icoana asta a lui Arsenie Boca se reflectă tot felul de lucruri, de nevoi, de necazuri”. Regizorul pretinde că filmul acesta „ne interesează pe toți”. De ce? Pentru că e un semnal de alarmă la „felul în care religia a pătruns foarte tare în societatea românească”. La ce se referă regizorul? El declară că e vorba despre manipulare și despre „forța instituției Bisericii, care este foarte puternică”. Acum se înțelege limpede că se referă la Biserica Ortodoxă Română și că filmul, care are ca paravan chipul Părintelui Arsenie, mizează pe o serie de narațiuni inserate cu tâlc. Să vedem despre ce este vorba:  

1. Narațiunea Bisericii manipulatoare

Așa începe filmul. Cu această primă narațiune, în care Biserica, prin slujitorii ei „manipulează” masele (ca să folosim limbajul de lemn al comunismului). Despre ce este vorba mai exact? Aflați în pelerinaj la Mănăstirea Prislop, în 2018, oameni de toate categoriile sociale asistă la discursul „incorect politic” al preoților care-i îndeamnă la luarea unei decizii în acord cu credința lor creștină atunci când vor vota la Referendum-ul pentru familie. Oameni duhovnicești, precum Părintele Serafim Bădilă, avertizează, într-o secvență, asupra „asediului” la care conștiința creștină și viața autentică a Bisericii este supusă prin intenția legiferării căsătoriilor homosexuale. Însă tot acest discurs al Bisericii, care, prin păstorii săi, încearcă să-i trezească pe oameni, căci „riscul destrămării națiunii române este unul extrem de puternic”, este interpretat în cheie ideologică. Imaginea aceasta de debut vrea să spună: iată cum Biserica îi determină pe români să voteze ca o „turmă”, după cum și regimul comunist, în recenta istorie, îi „lămurea” pe cetățeni. Biserica Ortodoxă Română de astăzi ar fi – după cum narațiunea filmului dictează – o instituție total nedemocratică, un simptom al patologiei comuniste de care societatea românească de astăzi suferă cumplit. Însă cum ar putea Biserica să tacă atunci când ideologia de gen își pune labele pe ea? Aici intervine regizorul: „Prin 2018 am simțit că mă sufoc. Prezența Bisericii era peste tot în viața publică”. Și imediat se face trecerea la următoarea narațiune.

2. Narațiunea mitului salvator și a Bisericii vinovate

„Și emblema acestei înfrățiri – afirmă regizorul – era un călugăr chipeș: Arsenie Boca. Figura lui Arsenie, care murise în 1989, reapăruse în forță în secolul XXI. Sub presiunea fervorii populare, Biserica s-a hotărât să-l recupereze. Și, în cele din urmă, l-a propus spre canonizare”. Afirmația induce ideea că Biserica Ortodoxă Română s-a folosit de imaginea Părintelui Arsenie ca de un instrument de control în spațiul public. A lansat mitul salvatorului într-o nouă versiune, care a penetrat conștiințele, mai ales că istoria românilor este înțesată de astfel de mitologizări. Chiar Partidul Comunist s-a erijat în salvatorul național în anii ’40-’50, dar și mai târziu, în anii ’70-’80, când s-a reîntrupat sub forma naționalismului ceaușist. De ce n-ar putea și Biserica Ortodoxă Română să o facă – ni se sugerează – în virtutea acestei consubstanțialități cu comunismul? Dacă Biserica girează pelerinajele de la Prislop, unde este mormântul marelui duhovnic, iar Părintele Arsenie Boca reprezintă „icoana speranțelor românilor”, atunci, în logica vizionării, înseamnă că Biserica întreține niște iluzii. Politica mitului salvator este una mincinoasă, așa cum transmit imaginile, însă ea este extrem de eficientă, iar Biserica se face vinovată.
Chiar vizionat până în acest punct, documentarul proiectează acuzații grave. E clar că parabola lupului mâncat de oi, adusă în discuție, reia toate aceste semnificații istorice din ultimul veac, care conduc la ideea că Biserica va rezista în pofida oricărui regim politic.

3. Narațiunea „pelerinajului” și a „adevărului despre Arsenie Boca”

Documentarul propune un pelerinaj. Regizorul selectează 20 de personaje dintre pelerini și vrea să vadă prin ochii lor „de unde vine fascinația aceasta pentru Arsenie Boca”. „Pelerinii” au mintea colonizată cu tot felul de imagini pseudospirituale. Bineînțeles, rugăciunea lipsește din autocarul „pelerinilor”. În schimb, avem karaoke, cu piese neoprotestante, în ritmul cărora unii se leagănă nostalgic. Fiindcă nu întâlnești printre ei măcar unul cu o evlavie curată, fără coloratură pietistă, față de Părintele Arsenie, începi să te întrebi dacă nu cumva documentarul acesta se adresează doar unui anumit segment sau are ca scop răstălmăcirea imaginii autentice a Părintelui?
Desigur, nu e vorba despre un pelerinaj propriu-zis, ci despre o excursie care proiectează o anumită perspectivă asupra înțelegerii „adevărului despre Arsenie Boca”. Cu toate că, la început, regizorul declara că nu e un film despre Părintele Arsenie, iată că, treptat, descoperim că suntem așezați în fața unei grile de lectură și conduși spre o anumită receptare. Cum trebuie să citim? Evident, după cum indică narațiunea inserată. Cine ar fi Părintele Arsenie? Ceea ce se desprinde din răspunsurile și gesturile „pelerinilor” este chipul unui magician-impostor, al unui pseudoprofet, al unui om preocupat de propria sa imagine, pe care o cultivă în exces. Un „pelerin” a fost la mormântul Părintelui Arsenie și viața lui i s-a schimbat. Cu ochi obiectiv și rece, documentarul pare că ar vrea să pătrundă mecanismele acestei credințe, însă eșuează la nivelul mult mai confortabil al fenomenului pietist. Sau poate că nici nu și-a propus altceva.
Spre finalul filmului, un alt personaj, Cosmin, afirmă: „Mi-e antipatic pentru faptul că lumea îl consideră sfânt și îl consideră o persoană care a făcut minuni, deși nu e nici o dovadă clară că el a făcut ceva ieșit din comun. Mai auzisem câte ceva despre Arsenie de la mama, care e mare fan, dar majoritatea lucrurilor pe care le știu acum despre el le-am aflat de aici”. Toate aceste afirmații scot în evidență invitația la delimitare a noilor generații față de credința naiv-bolnăvicioasă a părinților. Pentru Cosmin, care este exponentul generațiilor tinere, filmarea, cu forța ei demitizatoare, a însemnat ieșirea din mit, eliberarea viitorului României din capcana aceasta a mitului Arsenie Boca.
Acesta să fie oare adevărul? Căci nu e vorba aici doar despre o nevinovată proiecție artistică sau despre o simplă viziune subiectivă asupra societății românești. Poate că ar fi fost așa, cât timp documentarul nu ar fi avut pretenția de a prezenta o mitologie drept adevăr istoric.

4. Narațiunea monahului impostor
 
Regizorul afirmă că „a adunat tot ce a putut în materie de documente despre viața și opera lui Arsenie Boca”. A aduna documente nu este suficient. Mai trebuie să le și citești, să le și interpretezi adecvat, să ai „antene” pentru ele, fiindcă altfel s-ar putea proiecta o imagine falsă. Regizorul nu pare să aibă preocuparea asceasta. El vine cu o revoltă care trebuie să se traducă în demascare. Ce intenționează el să demaște? Minciuna speranței românilor pe care Biserica o întreține, minciuna acestui refugiu a cărui emblemă este Părintele Arsenie Boca. Pentru a opera această demascare, regizorul utilizează materialul informativ al Securității, precum și mărturii neverificate. La final, a fost întrebat dacă știe că descrierea pe care o utilizează în film, referindu-se la Părintele Arsenie, este a lui Dudu Velicu. A răspuns că și în notele informative este adevăr. Așa este, însă Dudu Velicu nu este un simplu informator, ci un agent de influență, capabil să creeze narațiuni mistificatoare, cum a și făcut-o în cazul Părintelui Arsenie. Agentul de influență nu este mieluț nevinovat, ci o minte perfidă și capabilă să creeze imagini relativizante, imagini compromițătoare. Ce să credem noi, la aproape 8 decenii, când un regizor preia portretul celebrului agent de influență cu numele de cod „Viator”, și, prin această lentilă securistă, ne invită și pe noi să privim? Să considerăm că e pur și simplu un tip neavizat?
Dar ce se vede prin acestă lentilă? Un monah impostor, om lumesc, plin de slavă deșartă, înconjurat de femei, incapabil de lucrare lăuntrică, care a creat în jurul propriei persoane un adevărat cult, având un impact magnetizant în genul marilor figuri ale ezoterismului și practicilor oculte. Documentarul reafirmă, fără ezitare, toate aceste denunțuri de odinioară, trimițându-ne cu gândul la practicile de tristă amintire ale comuniștilor în actualizare perpetuă.

5. Narațiunea Bisericii compromise
 
Documentarul aduce în discuție binomul BOR-legionari și Arsenie Boca-legionari. „Erau mulți preoți și călugări legionari și, în fine, ei se revendicau de la Ortodoxie”, afirmă regizorul. Arsenie Boca însuși era simpatizant legionar. Toate aceste afirmații sunt făcute într-un anumit context, anume cel al vizitei la Poarta Albă. Căci iată ce face Biserica Ortodoxă Română – după cum transmit secvențele filmului –, înalță monumente unor „criminali”. Unul dintre „criminali” este Părintele Justin Pârvu, cel care a inițiat acest proiect. Și Părintele Arsenie este trecut pe listă. Biserica și-i apără pe ai săi, chiar dacă sunt criminali, dându-le o aură de martiri. Cuvântul de ordine este „reabilitare”, aceasta este simbolistica monumentului, și nimeni nu îndrăznește să acuze Biserica.
Această invitație la condamnarea eroilor și martirilor acestui popor este evidentă în imaginile și textele documentarului. Cineva din sală spune: „Un rău nu se absolvă cu un alt rău”. Adică nu te absolvă niciodată de vina de a fi fost legionar faptul că ai stat în temniță, ai mărturisit credința și ai luptat împotriva comunismului.
Tot acest amestec, din care nu lipsește nici poetul Radu Gyr (cum altfel?), este menit să adâncească și mai mult confuzia din mintea noastră. Nu, hotărât nu. Filmul nu este despre lămurire, despre o mai bună orientare prin istoria recentă, despre înțelegerea unor mecanisme de funcționare a societății postdecembriste. Nici pe departe. Filmul este despre construirea unor narațiuni mistificatoare în mintea românilor cuprinși de o moleșeală istorică. Incapabili de reacție, românii pot viziona un astfel de documentar, socotindu-l o „fereastră”, așa cum vrea să spună regizorul, care avea nevoie de această „fereastră” pentru a respira. Însă noi, pe „fereastra” pe care o deschide documentarul, nu vedem decât adevăruri spuse pe jumătate livrate la preț de adevăr istoric.

Concluzii

În documentar sunt prezente și alte linii de receptare. Nu lipsește discursul anticlericalist, cu preotul în care nu mai poți avea și nu trebuie să ai încredere, așa cum se exprimă un personaj, sau Catedrala Mântuirii Neamului în flăcări, așa cum se încheie filmul, pe fondul unor mormăieli și ritmuri de o sorginte bizară. Sunt utilizate cuvinte ale Părintelui Arsenie, care, rupte din context, dobândesc o semnificație ușor de instrumentat.
Ceea ce înțelegem, în final, din vizionarea acestui documentar este că unii pot profita de un neajuns al nostru, al românilor, anume nerecunoașterea propriilor valori. Din păcate, nu suntem dispuși să ne asumăm valorile românești și, de aceea, ele sunt astăzi expuse, vânate, atacate, târâte în vortexul controverselor. Așa cum ne uităm astăzi la Părintele Arsenie țintuit, poate așa am privit ieri la Mihai Viteazul și la Mircea Vulcănescu. Dar, oameni buni, nu e vreme de privit cu mâinile în sân, ci e vreme de luat atitudine și de apărat valorile românești. Mi-aduc aminte de un interviu de prin 2012 cu Ana Blandiana în „România literară”. Era întrebată ce să facem atunci când ne sunt atacate valorile, iar ea îndemna la „încăpățânarea de a susține cu disperare aceste valori”.

Arsenie. Viața de apoi

Scenariul și regia: Alexandru Solomon