O narațiune (neo)sovietică

În 2021, pe pagina de Facebook a Administrației Regionale de Stat Cernăuți, era publicat un videoclip care prezenta masacrul de la Fântâna Albă ca fiind o acțiune „planificată și organizată conștient de către serviciile speciale românești împotriva locuitorilor Bucovinei”. Mistificarea grosolonă se cerea imediat amendată. De altfel comunitatea românească din Nordul Bucovinei, dar și Ambasada României la Kiev au reacționat, susținând ferm respectarea adevărului istoric.

Însă adevărul istoric a rămas captiv în lagărul ideologic decenii de-a rândul. Documentele păstrate conțineau doar rapoarte „dictate”, iar arhivele deținute de KGB în această problemă nu au fost desecretizate. Narațiunea răspândită de agenții NKVD, la început, apoi de KGB, a fost aceea că nu a avut loc nici un masacru. De altfel, accesul în împrejurimile de la Fântâna Albă a fost interzis de către autoritățile sovietice. Vreme de cinci decenii, tragedia neamului românesc din Nordul Bucovinei s-a astupat cu o lespede ideologică. Istoria oficială a tăcut în această privință, fiind consemnate faptele în chip mincinos: „În cursul lunii martie 1941, sub influența zvonurilor răspândite de agenții serviciilor speciale ale Germaniei fasciste și României regale despre colectivizarea forțată și luarea averii, deportarea în Siberia a persoanelor care nu doresc să intre în colhoz, s-au intensificat încercările de trecere în România a cetățenilor de naționalitate română din majoritatea raioanelor regiunii Cernăuți”.[1]

Narațiunea sovietică arăta cum mulțimea românilor a tras în rafale asupra soldaților Armatei Roșii, omorând 23 de oameni și rănind alți 43. Această istorie mistificată a tot fost repetată, ca să intre în memoria colectivă o idee odioasă, anume aceea că românii au fost cei care i-au ucis pe soldații sovietici și tot românii au fost cei care, răspândind zvonuri false, au provocat tentative de evadare care au avut unele consecințe nefaste, însă nu așa cum arată „propaganda românească”, care avansează ideea că ar fi murit mii de români.

Toată această poveste, regizată pe calapod sovietic, avea să răzbată la lumină într-o nouă istorie, cea de după căderea regimului sovietic. Astfel, la 2 aprilie 1991, publicația „Timp nou” relua toată narațiunea de-a fir a păr, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Trebuiau reconectate epocile și afirmat, chiar în zorii unei noi epoci, că nu exista alt adevăr istoric decât cel livrat de vechea istorie sovietică. Nimeni nu-și asuma vreo vină. Aceasta și voia să transmită publicația – că nu ucrainenii sovietici sunt vinovați.

De altfel, cu toate reacțiile românești, videoclipul din 2021 nu a fost dezmințit oficial de autoritățile ucrainene. Acest gest a confirmat înaintarea pe vechea linie ideologică – că istoria se scrie la ordin chiar și în plină epocă de integrare europeană și euro-atlantică.

Nădejdea repatrierii

Când un stat vecin declară prin președintele său, chiar în anul centenarului Marii Uniri, că România a ocupat samavolnic Nordul Bucovinei în 1918, atunci se ivesc serioase îndoieli cu privire la principiile democratice ale acelui stat. Când în școlile din Ucraina milioane de elevi studiază o istorie mincinoasă pe tema tragediei de la Fântana Albă, cu oblăduirea autorităților, atunci se dezvăluie perspectiva justă a sfidării adevărului istoric.

Chipul autentic al evenimentelor a fost păstrat însă în memoria colectivă. La 10 mai 1942, la mai bine de un an de la masacru, sătenii din Suceveni s-au strâns la școală alături de Părintele Simion Ivaniuc și au început să povestească jurnalistului Ion Dominte cum s-a întâmplat de fapt istoria. De față era și președintele Tribunalului din Cernăuți. Astfel, istoria a fost chemată la judecată. „Toată această operațiune – mărturisea Părintele Simion – a fost rezultatul unei mari provocări pricinuite de lansarea zvonurilor că se vor face înscrieri pentru plecarea în România, zvonuri lansate de cei de la NKVD, cu scopul de a depista mai ușor pe cei ce nu sunt loiali regimului sovietic. Și care ar fi fost motivul mai sigur pentru o eventuală deportare, decât cererea personală prin care se exprima dorința scrisă de a pleca în România?”.[2]

Mulți români doreau să plece din satele bucovinene aflate sub ocupația sovieticilor din cauza nesiguranței în care-și duceau viața, a sărăcirii accentuate prin impunerea de cote obligatorii în bani și în natură. Oamenii erau siliți să muncească în duminici și sărbători, copiii erau învățați că nu există Dumnezeu, iar primăria urmărea să facă din casa parohială club. Astfel, „în dimineața acelei zile [1 aprilie 1941], s-au adunat grupuri de oameni din satele Cupca, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, ce au pornit grupuri, grupuri, coborând pe drumul ce duce spre Suceveni. Aici s‑au întâlnit cu alte grupuri ce au venit din Carapciu, Iordănești, Ropcea, Mihuceni, Trestiana și Petriceni. Coloana de oameni se întindea pe o distanță de aproape 2 km, apreciindu-se că ar fi fost vorba de 2.000-2.500 de oameni. La Suceveni s-au alăturat mulți localnici ce au pătruns în biserică și au ridicat, cu știrea preotului Simion Ivaniuc, un număr de trei cruci pe care le-au dat unor oameni mai tineri ce se găseau în fruntea coloanei, unde se mai găsea un steag alb, care să arate caracterul pașnic al demonstrației, și un steag în trei culori, care avea menirea să semnaleze grănicerilor români că este vorba de un grup de români ce dorește să se repatrieze în România”.[3]

Erau familii întregi, de la bătrâni până la mame cu prunci în brațe, care se puseseră în mișcare, încredințați fiind că zvonul repatrierii este unul adevărat. Nădejdea lor se întemeia și pe faptul că nemții și polonezii fuseseră repatriați cu câteva luni înainte, iar acum socoteau că venise și rândul românilor. Înainte de a se pune în mișcare mulțimea, un țăran a rostit tare rugăciunea, iar toți ceilalți, îngenuncheați, au repetat după el: „Doamne Dumnezeul nostru, Ființă Preaînaltă, nefăcută, neînchipuită, fără de început și fără de sfârșit; Tu, Cel ce ai zis și ai făcut toată făptura și dai viață zidirilor Tale, prin ale Cărui puteri se mișcă libere toate vietățile de pe pământ și le hrănești până în crăpăturile pietrelor, nu întoarce Fața Ta de la noi, păcătoșii, ci ridică sabia mâniei Tale de peste noi și ne mântuiește, că Tu ne-ai zidit și numai Tu ne poți mântui. Ascultă, Atotputernice, lacrimile noastre și ne ajută ca să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuiește și ne distruge Biserica Ta. Nădejdea noastră este Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostru este Sfântul Duh, Treime Sfântă, slavă Ție. Amin!”.[4]

Genocidul nerecunoscut

Coloana celor peste 2000 de români se îndrepta spre graniță, însă, pe neașteptate, au fost întâmpinați de milițieni și ostașii grăniceri. Unul dintre soldați a lovit cu sabia una dintre crucile purtate de țăranul Ilie Șcrobaneț din Suceveni. „Dar în momentul respectiv se săvârșește o adevărată minune, căci calul soldatului, care a atacat crucea din fața coloanei, s-a speriat, a sărit în lături, iar soldatul, neputându-l stăpâni, a căzut de pe cal și s-a lovit cu capul de bordura de beton din marginea drumului și a rămas mort în șanț. Acest fapt a descumpănit restul soldaților, care au bătut în retragere”.[5]

Înaintând, românii au ajuns la Hliboca. Autoritățile raionale i-au sfătuit pe oameni să se întoarcă la vetrele lor, fiindcă nu le pot soluționa cererea de repatriere. Ofițerii NKVD, prezenți acolo, înțelegeau că aceștia erau românii vehemenți care căzuseră în capcana zvonisticii pe care ei o lansaseră. Le-au fost traduse chiar cuvintele aspre, dar juste ale românilor: „Noi nu v-am chemat aici și nici nu v-am votat la alegerile voastre. Acestea sunt pământurile noastre lăsate moștenire de Marele Ștefan, așa că ori plecați, ori lăsați-ne să plecăm noi peste graniță și vă lăsăm gospodăriile noastre cu vite cu tot! Noi vrem Patria noastră românească și Biserica noastră strămoșească, de care voi vă bateți joc! Noi nu putem schimba libertatea noastră pe jugul vostru de oțel!”.[6] La aceste cuvinte, unul dintre ofițeri a răspuns: „Da, oameni buni. Ce? Vă ține cineva cu forța? Dacă doriți să plecați, plecați, asta e treaba voastră!”.[7]

Având naivitatea să creadă că aceste vorbe constituie aprobarea mult dorită, românii s-au hotărât să pornească spre Suceveni pentru a trece granița. „Spre graniță, că aicea nu mai avem ce sta! – ori viață, ori moarte! – ori libertate, ori mormânt!”.[8] Și astfel, cântând cântece patriotice, românii s-au întors la Suceveni. Prin ordin raional, podul de peste Siret trebuia iute demontat, pentru ca românii să nu cumva să treacă. Însă ajungând la pod, țăranii au alungat echipa trimisă și pe milițieni, au trecut podul și și-au continuat drumul spre Fântâna Albă. După ce au traversat o pădure întinsă de 8 kilometri și au ieșit în câmp deschis în Poiana Varniței, au fost întâmpinați de soldații grăniceri care aveau ordin să tragă. „Primii care au căzut – povestește Gheorghe Crăsneanu, unul dintre supraviețuitori – au fost cei din rândurile din față și cei ce duceau steagurile și crucile. Eu, care mă găseam pe la mijlocul coloanei, la auzul împușcăturilor și a țipetelor disperate a celor din față, m-am aruncat la pământ, fiind atins și eu de un glonte în umărul drept, care mi-a provocat o mare fierbințeală și am început să pierd mult sânge. S-a creat un adevărat vacarm de groază din cauza țipetelor deznădăjduite a celor răniți ce cădeau în toate părțile ca snopii aruncați la întâmplare pe lan. În timpul acesta, treceau și se împiedicau de mine mulți dintre aceia care fugeau și își căutau un adăpost în desișul pădurii de grindina de gloanțe ce în salve repetate mușcau din trupurile acelor oameni speriați de moarte. Când salvele trase de grăniceri se mai întrerupeau, eu mă ridicam și mai făceam câțiva pași și iar mă aruncam la pământ, așa cum am învățat la armată, înaintând în zig-zag spre pădure, care era singura salvare posibilă în acel moment din iadul deznădejdii în care am intrat”.[9]

Au murit foarte mulți români atunci. Nu se știe cu exactitate numărul lor. Autoritățile sovietice au redactat rapoarte oficiale în care au minimalizat faptele. Însă adevărul este că acolo, la Fântâna Albă, a fost comis un genocid împotriva românilor. Indiferent de poziția oficială actuală a Ucrainei față de acest eveniment, putem afirma astăzi că s-au adunat prea multe mărturii pentru a mai putea fi ascuns multă vreme adevărul. Genocidul împotriva românilor este încă un Katyn nerecunoscut. „Am fost martor ocular – mărturisește Gheorghe Mihailiuc – și am văzut cum s-au desfășurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varnița, locul numit astfel la marginea pădurii dinspre Fântâna Albă, mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În fața mea era un flăcău voinic, purtând tricolorul, care s-a prăbușit într-un lac de sânge. Aud și acum strigătele lui cu groaza morții pe buze: «Fugiți, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!»”.[10]

Dacă unii aveau să reușească să ajungă în România, rudele aveau să sufere foarte mult. Soția lui Gheorghe Crăsneanu, Minodora, care rămăsese acasă, a fost condamnată la 20 de ani de lagăr împreună cu fiica de 3 luni. Copilul nu a rezistat și a murit la vârsta de un an. Autoritățile au demarat imediat o campanie de arestări, deportări și execuții militare în rândul celor rămași în viață: cei ce încercaseră să treacă granița și rudele rămase în satele din Nordul Buvinei. „Copil fiind – mărturisește colonelul Petru Huțanu –, am trăit tragedia și barbaria evenimentului de la Fântâna Albă, unde în primele rânduri mi-au rămas împușcați veri și diferite alte rude. Printre ei, în frunte, am fost și noi, dar numai până în satul Suceveni, unde ne-am oprit pentru câteva minute. Doar câteva clipe ne-au salvat de la acea groapă comună, unde mulți au fost îngropați de vii. Puteam și noi să fi rămas în pădure, împușcați de zeloșii apărători ai hotarelor pământului ocupat de hoarde inumane. Gândul nostru (al meu și al tatei) a fost că, după ce vom trece în România, vom cere venirea mamei și a fratelui la noi, adică ne vom întregi familia și vom scăpa de deportarea în Siberia. După acest măcel, a urmat o perioadă de identificare a celor care au participat la eveniment, începând apoi deportarea populației în Siberia”.[11]

Gropile comune

Primele dezvăluiri despre genocidul de la Fântâna Albă au fost făcute de ziarul „Bucovina” în vara anului 1942. Se avansa că ar fi fost uciși între 2000 și 7000 de români. Poate că nu au fost mii, ci doar sute. Însă acele sute s-au tot adunat. 400-500 de români bucovineni fuseseră exterminați la Lunca, în ianuarie-februarie 1941. Alte sute sau mai bine de 1000 de români uciși s-au adăugat la Fântâna Albă. Însă acest masacru trebuie înțeles laolaltă cu tot ce a urmat: miile de deportări în Siberia și în stepele Kazahstanului, miile de victime ale programului de exterminare în lagărele de muncă.

Morții și răniții de la Fântâna Albă au fost lăsați două zile în pădure. Unul dintre martori a mărturisit că, ajungând în Poiana Varniței, a văzut o femeie moartă, ucisă de grăniceri, al cărei copil încă sugea la pieptu-i.[12] Toți aceștia, chiar vii fiind unii dintre ei, așa cum era și pruncul, au fost aruncați în gropi comune și acoperiți cu pământ. Pământul „sufla” de răniți. „Era la căderea nopții – își amintește Vasile Sucevan – și cei câțiva care au reușit să scape din acel măcel sângeros s-au ascuns în pădure, însă apoi au fost prinși, deportați și întemnițați. A doua zi, au venit lipoveni cu hârlețe și grăniceri cu patul armelor, lovindu-i în cap pe cei care încă erau vii, dar răniți și nu puteau fugi. Călăii bolșevici n-au lăsat pe nimeni să se apropie de locul masacrului, au săpat gropi în poiană și i-au aruncat pe toți grămadă – și pe cei morți, și pe cei vii. Apoi, cu un tractor cu lopată au dat lut peste ei. Din aceste gropi s-au auzit mult timp gemete și vaiete înăbușite. Vreo câteva zile a «umblat» pământul și iarba cu oamenii îngropați de vii. Acolo, la marginea pădurii însângerate, a rămas să zacă pe vecie și tata. Ca să șteargă urma odioasei crime, bolșevicii au arat poiana și au plantat brazi, pădurea crescând pe osemintele martirilor români masacrați”.[13]

Genocidul de la Fântâna Albă are niște proporții greu de apreciat. Lazăr Alerguș din satul Cupca mărturisea că, imediat după masacru, a fost încolonat într-un grup de 2500 de deportați și trimis la Altiubinsc. Cei mai mulți au murit pe drum din cauza epuizării și a bolilor. Câte alte mii sau zeci de mii de români nu vor fi pierit în astfel de condiții?

Aceste jertfe ale neamului românesc se cade să fie astăzi cunoscute, afirmând fără ezitare adevărul istoric. Într-o epocă în care minciuna își lățește filacteriile și se așază în fruntea mesei, se cuvinte ca și noi să stăm tari, după cuvântul Sfintei Scripturi, „având mijlocul nostru încins cu adevărul și îmbrăcându-ne cu platoșa dreptății” ^{Efeseni 6:14}.

Parteneriat Familia Ortodoxă

Vedeți și Ce a fost Masacrul de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941? NKVD-ul a vrut să scape de românii patrioți, anticomuniști. Supraviețuitorul Petru Huțan: ”Trăgeau după noi ca după iepuri”. Victor Roncea: O mărturie video pentru ISTORIE

[1] Marin Gherman, „Narațiuni sovietice: masacrul de la Fântâna Albă comis de români”, în vol. Fântâna Albă: Golgota neamului, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2022, p. 203.

[2] Ion Dominte, „Un zvon străbate Bucovina”, în vol. cit., p. 39.

[3] Ibidem, p. 18.

[4] Ibidem, p. 19.

[5] Ibidem, p. 20.

[6] Ibidem, p. 21.

[7] Vasile Ilica, „Martiri și mărturii din Nordul Bucovinei”, în vol. cit., p. 55.

[8] Ion Dominte, „Un zvon străbate Bucovina”, în vol. cit., p. 21.

[9] Vasile Ilica, „Martiri și mărturii din Nordul Bucovinei”, în vol. cit., p. 77.

[10] Ibidem, p. 92.

[11] Maria Toacă-Andrieș, „Dureri netrecătoare”, în vol. cit., pp. 133-134.

[12] Felicia Nichita-Toma, „Golgota neamului românesc”, în vol. cit., p. 159

[13] Ibidem, pp. 149-150.

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

• la revista în format digital online, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI