Astăzi se împlinesc 100 de ani de la nașterea fostului deținut politic și artist popular declarat tezaur uman al României. Redăm în cele ce urmează câteva considerații inedite ale Doamnei Aspazia Oțel Petrescu despre camaradul său:

Am înțeles că la înmormântare a fost foarte mare mulțime. Era ca la o înviere, nu ca la o înmormântare!

Viața lui Nicușor a fost în mare parte viața unui monah. El a avut o viață însingurată și curată, absolut în afară de orice egoism. El avea veselia bunei conștiințe. Deci, nu exuberanță, ci bucuria de a trăi în numele Domnului. Avea o pace, o liniște, pacea lui Iisus. Inima lui era în palma Mântuitorului.

Merita Nicușor să fie condus de multe suflete. Cred că s-a bucurat, cred că sufletul lui a plecat împăcat, luminat, mulțumit, când a văzut câtă lume a venit să-l însoțească pe ultimul drum. Acesta a fost darul pe care i l-a dat Dumnezeu la plecare.

Sufletul mortului este deasupra și îi vede pe toți care vin.

Îi vede, le primește închinarea. A stat trei zile deasupra pământului, a văzut tot ce ar fi vrut să vadă și n-a văzut, a trecut prin toate locurile prin care a mai trecut o dată. Le-a văzut acum cu ochi nemuritori. Abia după trei zile începe zborul. Sigur a văzut toate locurile pe unde a suferit, își vede acum, din perspectiva veșniciei, clipele pe care le-a trăit atunci. Ca pământean, le vedea (trăia) cu groază, cu durere. Acum le vede cu împlinire. Le vede, cum zicem noi, cu cel de-al treilea ochi, ochiul care vede înțelesurile adânci ale lucrurilor. Și care este, fără îndoială, conștiința omului.

Nicușor avea un suflet duios, cald, n-avea asprime. Era frumos!

M-am simțit zilele astea foarte apropiată de el. Nu știu de ce, dar mi-a tot stăruit în minte că suntem, de fapt, în același leat. Era doar cu patru zile mai mic decât mine.

Înainte de moarte, domnul Purcărea i-a spus preotului care l-a spovedit că cel mai bun prieten al omului este moartea.

Așa este! Este o certitudine pe care noi am primit-o în închisoare. Acolo moartea însemna eliberare. Era frumoasă, nu era hârca cu coasa. Era fecioara rece, dar care îți întinde o mână de dincolo. Te trecea pe celălalt plan al existenței. Era eliberatoare!

Am aflat un lucru care m-a bucurat mult, care ține tot de ritualul călugărilor: că i s-a citit Psaltirea. A avut parte de un sfârșit creștinesc!

M-am gândit mult zilele acestea că se întâlnește cu Gica lui, cu Eugenia, soția lui, și ea un suflet deosebit. Se vor auzi din nou glasurile inimilor, se vor înțelege prin limbajul mut al inimii.

Era omul care știa să facă lemnul să vorbească. Nu o să uit piedestalul pe care stătea poza Eugeniei, de care avea grijă să aibă puse flori proaspete. Când am urcat scara din casa lui Nicușor, făcută chiar de el, am avut senzația ciudată că Gica pășea alături de mine, urca cu mine scara. Am avut senzația, nu pot să spun cât de concretă, că mă primește ca musafir în casa ei. Și prezența ei așa concretă am simțit-o și la mormântul ei. Am simțit că Nicușor se bucură că are alături pe cineva care cunoștea bine pe Gica, pe Eugenia lui. L-am întrebat dacă Gica mai fluiera așa frumos, și mi-a spus așa, cu gândul dus: „O, cum mai fluiera!...”

În rememorarea ei am scris despre pivotul, suportul care a fost pentru Corina Boghici, prietena ei cea mai bună pe care a cunoscut-o în închisoare. Gica venea de la Iași, iar Corina de la București. În această prietenie, Corina era floarea, care își primea raza ei de soare, care era Eugenia!

Și felul cum scria Nicușor era emoționant. Așa, simplu. Toată cartea lui Nicușor e scrisă cu un iz de pace, de liniște. Pe mine m-a uluit blândețea cu care scrie. El  scrie cu liniște, nu este deloc agitat. Niciun sentiment negativ nu-i tulbură apele.