Filmul Sound of Freedom, lansat în SUA pe 4 iulie 2023, a ajuns deja la încasări de 125 de milioane de dolari, a vândut peste 11 milioane de bilete în sălile de cinema și face, în continuare, valuri în presa internațională.

Pentru cine nu l-a văzut încă, Sound of Freedom este un thriller bazat pe o poveste reală despre salvarea unor copii din mâinile unor traficanți de carne vie. Protagonistul este un fost agent al Homeland Security, pe numele lui Tim Ballard (interpretat de Jim Caviezel, cunoscut mai ales pentru rolul din The Passion of Christ, filmul lui Mel Gibson din 2004), care, după ce se ocupase de prins consumatori de pornografie infantilă în SUA, decide să salveze direct victimele – în particular, pe sora unui băiețel pe care reușise să îl extragă dintr-o rețea de trafic sub pretextul că îl cumpără. Acțiunea se mută în Columbia și totul este foarte emoționant, îngrozitor și intens.

Așadar, la prima vedere, și fără să povestesc aici toată intriga, este vorba de un film american de acțiune cu rețetă completă: action-packedși heart-wrenching și good vs. evil. În plus - și mai rar - e și bine jucat.

Și-atunci, de unde controversa? Pentru că, dacă dai căutare pe Google, afli repede că Sound of Freedom e un film „controversat”. Este criticat aspru de Rolling Stone, de The Guardian; Vanity Fair enumeră dilemele și ne spune că producătorul își bagă banii la buzunar și nici că-i pasă de ce furtună a iscat. Se vine cu fact-checker-i și cu experți și cu niște persoane care știu mai bine situația și uite ce-au spus. Scandal în toată regula.

Trec în revistă principalele critici.

În ordinea deloc aleatorie utilizată de mai toți criticii, aflăm, întâi de toate, că este un film faith-based. Eufemismul ascunde și acuză faptul că protagonistul este un om credincios. Filmul nu face abuz de acest aspect, nu ni se țin predici. Dar, în interviurile lui (unul dintre cele mai bune fiind cel pe care i l-a luat Jordan Peterson), Tim Ballard, agentul din realitate, povestește că, atunci când a decis să încerce să salveze copii traficați, șefii lui din Homeland Security i-au spus că, dacă are o șansă, e tocmai pentru că e credincios. Altminteri, i-au spus, misiunea ar fi „soul-crushing” (adică i s-ar zdrobi sufletul). Ceea ce aproape i s-a și întâmplat bietului om, și nici nu e greu de imaginat. Și-atunci, care e motivul de critică? Să fie o chestiune de principiu, în sensul că „noi nu promovăm opiumul popoarelor”? Dar nu am văzut critici la filme bazate pe credința că există magicieni care controlează destinele omenirii cu inele, ori școli de vrăjitori, ca-n Harry Potter, ori vampiri, diavoli și zombi diverși de care producătorii, mai ales cei americani, par să nu se mai sature. Sau pe credința că există mai mult de două sexe – exemplific cu filmul (de desene animate, nici mai mult, nici mai puțin) intitulat Elemental, unde apare, înțeleg, primul personaj „non-binary” din filmografia companiei Pixar. La alții o fi apărut mai devreme. Oricum, n-am observat ca presa mainstream să aducă vreo critică acestor filme pe motiv că sunt bazate pe niște credințe în care alții nu cred. Îmi pare, deci, că problema este credința creștină a lui Tim Ballard. (De altfel, unii descalifică direct filmul ca un „Christian thriller”). Convingere întărită de faptul că toate aceste voci acerbe se grăbesc să adauge că Jim Caviezel a jucat rolul lui Iisus în producția lui Mel Gibson (ceea ce, pare-se, îl incriminează fără drept de apel în ochii oricărui public inteligent, urban și avizat). Unii merg mai departe și ne amintesc că Jim Caviezel este el însuși credincios (catolic) afirmat. Dacă presa mainstreamar fi conspiraționistă, ceea ce este exclus, ai spune că ni se induce ideea teribilă a unui sumbru complot între Jim Caviezel, Iisus Christos și Tim Ballard (unde mai pui că numele companiei care a produs filmul este Angel!), porniți perfid să salveze de-aiurea copii traficați pentru sex.

A doua critică, pe același prim rând în articole, este, firește, că filmul este „conservator”. Altfel spus, nu ne putem aștepta să vedem niciun „non-binary”, niciun „them/they”, „her/hen” et co., nicio naștere comisă de un mascul, nicio opinie mai „progresistă” despre cum pedofilii nu sunt, de fapt, pedofili, ci „minor attracted persons”, și, oricum, copiii, dacă nu le-ar băga conservatorii și creștinii în cap că e rău, n-ar fi deloc traumatizați. Cum e asta o critică, e greu de spus fără să pari conspiraționist de dreapta cu potențial de terorism, plus că ar ieși prea lung articolul.

Mai grav, vine nuanța, filmul nu e doar „conservator” – și aici intrăm în dedesubturile labirintice ale periculozității peliculei – ci „un vehicul pentru teoriile conspirației”, în particular cele clocite de Q-anon. Dacă nu știi dinainte despre ce e vorba, nici n-ai să afli doar privind filmul, în care nu apare nicio măcar o aluzie. Dar aflăm, din The Guardian, de exemplu, că filmul, „îmbrățișat de comunitatea Q-anon” fiind, promovează „teorii ale conspirației” foarte nocive, cum ar fi „Pizza-gate” și „adrenochrome”. Prima dintre ele - cine nu știe nici nu va afla din presamainstream, unde se spune că niște țicniți au acuzat pe nedrept un proprietar de pizzerie din Washington că ar face trafic de copii. Dacă era doar atât, îmi place să cred că nu riscai să-ți vezi canalul șters complet de pe You Tube numai dacă spui vorbele „Pizza” și „gate” una după alta, în această ordine. Dacă dai căutare pentru „pizza connection”, însă, din eroare, afli că a fost cea mai mare operațiune de trafic de droguri din istorie, organizată de Mafia printr-o rețea de pizzerii din America – i-au prins, i-au judecat, toate bune. Dar, sigur, asta se întâmpla în anii șaptezeci-optzeci, când nici măcar telefoane mobile nu erau, darămite Internet; între timp pizzeriile s-au mai specializat și ele, care cu napoletana, care cu romana, care cu ananas, nu mai poți să faci chiar orice. Cât despre „adrenochrome”, sper că e doar o teorie a conspirației. Cert e că niciuna dintre ele nu e menționată în film.

Ar rămâne, deci, reproșul generic că un film vine să satisfacă elucubrațiile unui grup perceput de unii ca nociv; Miles Klee de la Rolling Stone ne spune că Sound of Freedom ar fi „un instrument de recrutare pentru extrema dreaptă”. Caz în care ar trebui criticate la fel de dur filmele care alimentează credințele și nevoile de promovare ale altor „comunități” (în acest caz, extrem de minoritare) și riscă să recruteze inocenți pentru cauza lor. Avem recentul Strange World, de exemplu, unde apare cu mândrie primul personaj gay de desene animate. În acest caz, critica nu au făcut-o nici Rolling Stone, nici The Guardian, ci publicul, o vastă rețea de conspiraționiști care a cauzat, prin nerușinată neprezentare, o gaură de 300 de milioane de dolari în buzunarele companiei producătoare a filmului, celebra și tradiționala fabrică de vise ale copilăriei, Disney.

Ajungem la punctul trei, care este mai mult o confirmare a celor mai profunde temeri ale cerberilor din mainstream, și anume că Donald Trump însuși a lăudat și recomandat, recent, acest film. Dacă nici asta nu e proba unei conspirații malefice, înseamnă că nu înțelegeți pe ce lume trăiți și care sunt pericolele. Este posibil ca Donald Trump să se fi agățat și el de căruța acestei producții, aplaudate de „conservatori”, pentru a-și face publicitate electorală? Posibil; chiar probabil. Este posibil să se folosească de film pentru a-și ilustra și susține politica de control al frontierei sudice în fața valului de imigrație, care, spune el, a dus traficul de persoane la cote fără precedent? Sigur. Face asta filmul mai puțin bun, action-packed și good vs. evil? Nu. Mai important: face asta filmul mai puțin bazat pe o poveste adevărată? Câtuși de puțin. Asta e și problema.

În aceeași dezordine de idei, faptul că Sound of Freedom a fost lansat de Ziua Americii, pe 4 iulie, este clar un indiciu de manipulare a publicului inocent de către Q-anon, Trump și alți creștini naționalisto-anti-elitisto-teroriști. Pentru că, de exemplu, lansarea filmului Oppenheimer chiar în aceste zile, când SUA și Rusia se încontrează cu referiri tot mai dese la arsenalul nuclear, este absolut întâmplătoare. Așa cum lansarea filmului Mark Felt. The Man Who Brought Down the White House (povestea mai mult sau mai puțin fictivă a agentului FBI care, motivat de patriotism, l-ar fi detronat pe Nixon în scandalul Watergate) fix în 2017, când asupra lui Donald Trump, pe atunci președinte, planau norii negri ai unei investigații FBI care tindea să-l zboare din Casa Albă (afacerea Russiagate, între timp fâsâită) a fost tot o pură coincidență.

Sigur, urmează criticile legate de metoda de promovare și bani. Vanity Fair se miră de cele peste 100 de milioane făcuți în nici o lună de la lansare; alții nu se miră deloc. Ce supără, pare-se, este că producătorul, compania de film Angel, încurajează publicul, la final, să contribuie la lupta împotriva traficului sexual de copii donând bani organizațiilor care se ocupă de asta, inclusiv prin achiziționarea de bilete la film. Acum, nu știu cât de ortodoxă este metoda, dar nu e ca și când li s-ar băga oamenilor mâna în buzunar mai mult decât li se bagă pumnul în gât pe alte subiecte, pentru alte cauze. Cum ar fi cauzele altor „comunități”, pentru care nu publicul, de bună-voie și nesilit de nimeni, dincolo de propria conștiință, ci chiar guvernele scot banii publici din buzunarul omului de rând, direct și fără consultare, și-i bagă în reprezentații despre care, dacă nu ați auzit, „fucking google it”.

Dar astea sunt doar preliminariile. Urmează artileria grea. Experții. Inevitabil, ni se citează experți în materie de trafic de carne vie, care vin, țâțâind dezolați din buze, să atragă atenția că filmul Sound of Freedom este „misleading”, adică înșală publicul - implicit și etern neavizat - asupra adevăratelor pericole ale traficului de ființe umane, care este mult mai „subtil”, nu așa de „flagrant”. De regulă, traficul îl face familia, îl fac părinții, persoane cunoscute (iată un bun motiv de „distanțare socială”, îmi închipui). Or, dacă omul se uită la acest film și vede rețele internaționale profesioniste și sofisticate, tipi înarmați, profituri de miliarde, n-o să mai observe pericolul pus de ciudatul din colțul străzii care le dă copiilor bomboane când vin de la școală, încercând să intre în vorbă cu ei.

În concret, doamna Erin Albright, „avocat și, mulți ani, consultant pe lângă unitățile polițienești anti-trafic”, citată de mai multe publicații, inclusiv Rolling Stone și Vanity Fair, afirmă că această portretizare „senzaționalistă” a traficului de copii poate afecta negativ acțiunile judiciare în cazuri reale de trafic, întrucât, intoxicați de acest film, jurații „vor avea dificultăți să recunoască acele situații de coerciție subtilă și, astfel, nu-i vor condamna pe acuzați”. 

Logica acestei critici îmi scapă; oare unde nu sunt expert. Dacă lipsa de subtilitate e motivul de critică, atunci mă întreb ce se mai alege de Hollywood, în genere. În majoritatea cazurilor, o bâtă în cap este substanțial mai subtilă decât mesajul unui film american, fie el de amor, de groază, de acțiune, nu mai zic de propagandă. Sau ar trebui să mă aștept ca toți piloții navali americani, pe care posibil să-i vedem curând prin Dobrogea noastră, vor fi ca Tom Cruise – dar, dacă nu cerem prea mult, Tom Cruise din Top Gun ediția 1986, nu din Top Gun: Maverick 2022, în care se dovedește că nici măcar credința lui în salvarea scientologică, sub formă de extraterestru nemuritor Thetan, nu-l poate scuti pe good old Tom de bătrânețe.

Experții-critici nu contestă realitatea tipului de trafic descris în Sound of Freedom. Ar fi și greu, câtă vreme există filme documentare cu operațiunile de salvare întreprinse de Tim Ballard, prin organizația lui, Organization Underground Railroad, filme disponibile inclusiv pe You Tube. Dar ne spun că marea majoritate a victimelor traficului sunt „un-homed LGBTQ youth” (e greu, prin ceața de eufemisme corecte politic, dar înțeleg că se referă la tineri gay sau de unul dintre multele sexe pe care nu-i mai primesc părinții acasă). O fi, darSound of Freedom este despre trafic de copii, care nu pot fi calificați după înclinații sexuale, întrucât, prin definiție, n-au.

Ce nu spun experții – și asta mi se pare cel mai interesant – este că traficul sexual de copii nu s-a inventat cu Tim Ballard și Sound of Freedom. Că nu este ăsta primul și singurul scandal - izolat, nereprezentativ, cumva de nișă - în care figurează rețele de pedofili. De exemplu, ar trebui să reamintească publicului, dacă tot sunt experți, de scandalul Franklin, care a izbucnit în SUA la finalul anilor nouăzeci – cu proceduri judiciare, cu comisii parlamentare la nivelul statului Nebraska, cu implicarea profundă, de partea victimelor, a unui senator, John W. DeCamp, care a scris și o carte despre caz (The Franklin Cover-up), cu zeci de martori, cu un șef de rețea, Lawrence King, membru de frunte al Partidului Republican – condamnat, în cele din urmă, doar pentru fraudă. Cu un anchetator, Gary Caradori, care tocmai se bucura că obținuse probe video când avionul lui a explodat în cer, cu tot cu băiețelul lui Caradori, în vârstă de 8 ani, și a ajuns bucăți pe pământ, fără servieta cu pozele. Cu unul dintre principalii martori, cutremurătorul Troy Boner, sinucis; altul, o fată, Alisha Owen, trimisă 20 de ani la pușcărie pentru „declarații mincinoase”. Cu un alt martor, Paul Bonacci, victimă și el de la vârsta de șase ani, dar forțat apoi să participe la răpiri și abuzuri, devenit martor central într-o altă investigație, privind dispariția unui alt copil – Johnny Gosch, care, în ciuda părerii experților din presă, chiar a fost luat de pe stradă, și nu de părinți sau cercul lărgit al familiei, ci de o rețea profesionistă, și care nici în „LGBTQ community” nu era, având el doar 13 ani și anul fiind 1982. Cu o rețea care antrena instituții venerabile ca Boys Town, cel mai vechi și mai mare orfelinat/casă de corecție din America. Și, în fine, cu un film documentar despre tot scandalul, intitulat – ha!- Conspiracy of Silence, produs de un canal britanic (Yorkshire Television), documentar care era programat pentru difuzare pe Discovery Channel pe 3 mai 1994, dar difuzarea a fost interzisă, cu câteva zile înainte, în mod misterios, și-acum nu-l mai poți vedea decât într-o copie piratată, ca vai de ea, prin colțurile mai umbrite ale Internetului. Asta pentru că, după cum îi spune și numele, este un film „conspiraționist”.

Și nici de scandalul Finders nu ne spun experții nimic, deși recent, în 2019, FBI a declasificat alte câteva sute de documente, care readuc pe tapet această poveste de la final de ani optzeci, care a debutat cât se poate de sinistru cu șase copii (nu „tineri”, ci copii cu vârste între doi și șapte ani) pe care-i scoseseră – murdari, nemâncați, sălbăticiți – dintr-o dubiță, ca să ia aer într-un parc din Tallahassee, Florida, doi bărbați bine îmbrăcați. Îi duceau în Mexic, la o „școală specială”, au spus cei doi bărbați poliției. Erau membrii unui grup cu sediul la Washington - nu la o pizzerie, ci în ditamai tabăra oarecum fortificată - unde autoritățile au găsit, printre altele, instrucțiuni detaliate pentru „obținerea de copii în scopuri nespecificate”, inclusiv prin cumpărare, răpire și schimb, precum și diverse aranjamente de trafic cu Hong Kong, Marea Britanie și alte țări. Au găsit și poze cu copii sacrificând o capră gestantă, dar asta poate părea deja satanism și sacrificii ritualice și nu putem să mergem chiar așa de departe.

Adică, noi putem, dar dăm peste scandalul de la grădinița McMartin, care s-a dovedit un fâs judiciar, întrucât tunelele subterane prin care copiii susțineau că erau deplasați de traficanți nu au fost descoperite decât după ce se terminase procesul. Sau peste scandalul de la grădinița bazei militare Presidio, din San Francisco, tot în anii nouăzeci, în mijlocul căruia s-a aflat Michael Aquino, șeful „bisericii satanice” Temple of Set. Și, oricum, orice mărturie de abuz ritualic face parte din „sindromul amintirilor false”, care nu este un sindrom, ci o fundație, ai cărei membri, mulți dintre ei experți în pedofilie, vin și contestă în procese orice fel de astfel de declarație din partea victimelor. Chiar și când victimele sunt de vârsta grădiniței și suferă de boli venerice.

Și ar mai putea experții să amintească de cazuri ca acela al lui Marc Dutroux, din Belgia, care a făcut turul lumii începând cu mijlocul anilor nouăzeci, cu indiciile cele mai evidente ale unei rețele, al cărei șef nu era Dutroux, ci un anume Jean-Michel Nihoul, care se mândrea, potrivit BBC, că el este, de fapt, „monstrul Belgiei”. Slavă Domnului că s-a dovedit, până la urmă, că martora cea mai vocală, Regina Louf, era foarte nebună și nu exista nicio rețea. „S-a dovedit” în sensul că procuroarea de caz a declarat că nu era nevoie de nicio analiză ADN a probelor descoperite în beciul unde fuseseră ținute fetițele, pentru că „nu exista nicio rețea, prin urmare nu era nevoie să se caute probe ale existenței unei rețele”. Logic. Judecătorul de instrucție Connerotte care se ocupa de caz nu era bun, așa că a fost dat afară – ceea ce a scos în stradă 350.000 de belgieni la Bruxelles, într-un protest enorm împotriva mușamalizării. Dar revolta lor nu a dus la nimic – iar ministrul justiției care a păstorit cazul de n-au mai rămas din el decât Dutroux și soția a ajuns avocat general la Curtea Europeană de Justiție de la Haga.

Ori de cazul din Letonia, de la finalul anului 2000 – caz și el dotat cu comisie parlamentară; după ce comisia a emis un raport care sugera implicarea unor politicieni importanți, presa a descoperit că președintele ei avea legături cu fostul KGB, deci toată treaba nu era decât o „propagandă comunistă”. Logic. Ori, poate, de cazul rețelei Casa Pia din Portugalia, despre care scria chiar The Guardian, în 2002, pe vremea când nu avea subtilitatea să înțeleagă ce propagandă insidioasă și conspiraționistă e asta. Cum să spui: „Un scandal privind o rețea de pedofili condusă de la un orfelinat de stat a cuprins ieri Portugalia, amenințând să prindă sub tăvălug diplomați, personalități din mass media și politicieni de vază”?!  Q-anon curat, avant la lettre. Ori de scandalul, relatat tot de The Guardian, în septembrie 2000, când încă ziarul mai era conspiraționist, despre o „imensă rețea de pedofili care vinde filme pornografice violente cu copii clienților săi din Italia, SUA și Germania... ”. Ori de uriașa rețea Wonderland, anchetată în Marea Britanie și SUA. Ori de rețeaua conexă cu Wonderland, Orchid Club, descoperită la San Jose. Ori de rețeaua Landslide, care avea peste 7000 de membri numai în Marea Britanie.

Ori măcar de scandalul Epstein, care a ținut luni de zile prima pagină a ziarelor, acum câțiva ani, și s-a finalizat cu un mort (Epstein însuși, sinucis ceva de groază sub nasul gărzilor, în închisoare), o condamnată (Ghislaine Maxwell, care nu era chiar o nimeni în lumea mondenă) și niciun client al rețelei, dincolo de ce spun conspiraționiștii (și de Donald Trump, care îl cunoștea pe Epstein, deci...).

Dar experții nu spun astfel de lucruri, nu discută cazuri concrete, nu intră în detaliile triviale, nu? Ei vorbesc în cifre, funcționează pe bază de statistici. Cum ar fi că traficul sexual aduce profituri de 99 de miliarde de dolari pe an traficanților și cam 20% din victime sunt copii  - după surse reproduse și la noi, recent, într-un articol al domnului Astărăstoae. Un raport UNICEF din 2003 constata că numărul copiilor traficați anual era (acum douăzeci de ani, deci) de 1,2 milioane anual, iar industria era evaluată la 10 miliarde de dolari pe an; adăugând, între timp, folosirea pe scară largă a Internetului și a rețelelor de socializare, unde se cumpără, efectiv, întâlniri cu minori, escaladarea fenomenului nu poate mira pe nimeni. În ciuda a ceea ce spun experții, criticând Sound of Freedom, e greu de crezut că toată industria asta uriași stă pe umerii câte unui unchi scelerat ori ai vreunei codoașe de mahala.

Ori, ori, ori – cazuri, scandaluri, statistici - lista poate continua, din păcate, pe zeci și zeci de pagini. Poate de-asta nici nu ne spun experții și presa mainstream nimic despre ele. Ar ocupa prea mult loc. Mai grav, ar fi o deturnare a atenției de la ceea ce ne amenință cu adevărat viețile și sănătatea mintală, spirituală și socială: credința creștină, conservatorismul, conspiraționiștii.

Vanity Fairîși încheie articolul cu concluzia că, în ciuda speranței producătorului, că filmul va uni oamenii într-o luptă în apărarea copiilor, Sound of Freedom „demonstrează că există diferențe de opinie care nu pot fi depășite”; suntem într-un război tribal de natură politică. Mie, una, toată furtuna creată în jurul acestui film îmi aduce aminte de o remarcă a lui Anatole Broyard, critic literar care a scris ani de zile la New York Times: „Numai paranoicii mai observă câte ceva”.