Un lucru vă rog, mult, să vegheați, treji să vegheați, vă rog.

Trăim într-o lume de cocârț -- pentru a nu da nas competiției de epitete patetice care pot să se potrivească foarte bine vremurilor ce ne încearcă.

Boala este mai mult decat o gripă, fără doar și poate - căci un adevărat, epocal savant a cercetat și iată ce a găsit: [1]. Dar ceva cu numărătoarea nu este în ordine, steagurile de la primărie ale lui Caragiale sunt "mic copil" față de multiplele metode de a umfla socoteala, folosite aici [2]. Și virusul nu s-a născut în piață sau în vreun liliac zurbagiu, povestea lui, dovedită, este dezvăluită în [3]. Dar desigurfact-checkers de la CNN ne spun că toate sunt minciuni. Nici Moscova nu reușise așa bine să coordoneze cenzura, și cineva care îi dă în judecată ne explică cât este de ușor să devii fact checkerexpert universal, când CNN este în spatele tău [4]. Chiar și presa Europeană care se întrecea în bășcălie și defamări ale lui Trump: este speriată de degradarea morală a mediilor americane. [5].

Vegheați! Vin la mine tineri din țară, se mărturisesc -- lipsește o perspectivă, în ce să se încreadă. Dacă in 1980 și în 1990, ba chiar, cu puțină inerție, și prin 2005, aș mai fi avut vorbe cu carul, ajunge vremea când moșul nu mai are caramele în sac; tăcerea împreună este singura formă de apropiere rămasă. Lucrurile par să se rezume tot mai mult la alegerile esențiale: "mergi înainte căci nu ești singur, nu accepta frica, nu face altora ce nu vrei să îți fie făcut, ba chiar încearcă să faci pentru alții ce te-ai bucura să îti fie făcut ție" -- automat te vei îndrepta atunci în acele direcții unde aceste fundamentale alegeri mai pot fi urmate. Nu mai cere garanții -- garanția este Învierea, și știi bine ca "bucuroși cei care au crezut, chiar de nu au văzut", adică de va fi neplăcut, nu este neprevăzut!

Povestea pe care am să o povestesc nu este de fel una eroică, este una simplă. Prin 2012 aveam un curs cu multe sute de studenți începători, vacarm și haos organizatoric la început. În acele săptămâni vine le mine, o fată Înaltă -- adică foarte înaltă, către doi metri -- părul lung până la brâu și blond deschis, împletit în cozi ce aduceau aminte deopotrivă de Brunhilda și de Pippi Langstrumpf, când o priveai. Se mutase cu studiul dupa o lună, de la Jena, deci din fosta DDR și vroia să își organizeze studiul; suna gospodărește așezat, cum nu este dat multe ori să pună studenții întrebări. O săptămână mai tîrziu o văd cu un cărucior cu gemeni: am înțeles atunci maturitatea gospodărită! Îi spuneam Heidrun, în mintea mea. Cam în aceeși curs, dar mai târziu, a venit la mine o figură robustă de matroană, cu părul negru absolut creț și lung, voce largă, era o turcoaică crescută în Germania, Duba. Avusese în școală, la sfârșitul anilor '90 experiențele ei de rasism, un profesor care nu doar o batjocorea pentru originea ei, dar odată a și scos-o de păr afară¹. A venit însă un tată turc la scoală atunci și profesorul s-a cam speriat; mai târziu a fost și dat afară, și Duba nu și-a pierdut încredera în sine și nici în oameni. Dar îi era frică de examen, și de aceea venea la mine.

Și mai era Elena, fata unei Bănățence care lucrase la noi și care m-a rugat să o ajut tot pentru acele examene de primul an, pe care le cam ratase de două ori. Acestea erau, cât se poate de diverse. Dar toate aveau planul să devină profesoare, și astfel, doi ani mai târziu, încep să le văd că toată vara sunt nedespărțite, împreună învățau, se pregăteau gospodărește de diplomă. Și pentru că mă cunoșteau, veneau mai des cu câte o întrebare, dar uneori și doar ca să le despanichezpuțin. Deși studenții la noi nu sunt distanți sau desbinați, totuși apropierea și solidaritatea lor avea ceva exemplar, parcă erau trei surori. Una mare blondă, una solidă și cu părul negru creț, a treia mai firavă și șerpuită, ce surori! Într-o zi Elena mi-a spus "Domnul profesor, se zice că noi cu Turcii nu ne înțelegem². Dar eu nu știu ce aș face fără Duba, este prietena mea cea mai bună" -- "Văd". Ce se vede nu are nevoie de cuvinte. Toate trei aveau copii, între timp deja la grădiniță -- poate că ar fi fost prietene și altfel. Dar puterea vitală care solidifica legătura trainică dintre ele, acolo era pesemne.

Și așa, cu explicații și încurajări, cu mult efort, alături de griji pentru copiii care își cereau partea, cu despanicări, învățătură și convingere, au trecut diploma. Apoi "referendariatul" care este cușca cu lei, când un viitor profesor (sau oare/or în cazul de față) este expusă unor clase de elevi pregătiți să profite ca de o nesperată libertate, de prezența unor cadre didactice cu statut imprecis, în fața lor. Și acolo le-am văzut deseori împreună și sfătuit, au dovedit -- acum sunt la casa lor, și la școala lor, se vizitează cu copiii care se cunosc de mici. Ca trei surori cu și mai multi frați și surori mai mici. Cumințenia Pământului le-a adus împreună. Aceste lucuri se întâmplă, cine să le planifice?

Revenind la actualitate: o Olandeză curajoasă exprimă la finele filmului făcut de ea, crezul acestor zile: este timpul pentru ca fiecare dintre noi să decidă: "Vreau să trăiesc supus, și cu inima în frică, sau vreau să privesc adevărul în față, cu inima deschisă și plină de dragoste, să mă bucur de soare și fiecare surâs și chip luminos"? Și ea amintește un exemplu faimos din teoria câmpului morfogenetic: Pe o insulă in Oceanul Indian, una câte una, maimuțele au început să își spele fructele în apa mării, pare că le plăceau mai mult. Acest obicei s-a răspândit în scurt timp și la maimuțele vecine, deși nici o maimuță nu a înotat sau și-a construit bărcuță pentru a transmite expriența peste ape: câmpul morfogenetic este nelocal. Deci cu cât mai mulți se decid să refuze frica, cu atât va scădea efortul și cumpăna deciziei pentru cei următori.

Decizia însă, este fundamentală. Părintele Calciu, în pribegia lui în Europa și America, povestea de Marcel Petrișor mai des decât de oricine altcineva din țară, între atâția, vai, frați de suferință câți va fi avut în cele două perioade de detenție, era cel mai de inimă. Nu sunt eu vrednic să repovestesc câte de la el am auzit, dar iată că Marcel Petrișor însuși ne vorbește: video-mărturisire.

Impresionantă este salvarea lui, prin lungă perseverență: Părintele Calciu își taie venele pentru a îi oferi limfă să recapete puteri. Dar după ce trece primul pericol, se decid, pentru a îl întări, să îi dea rațiunea lor de pâine suplimentară săptămânală, până se reface de tot. Aceasta durând luni lungi, sacrificiul gândit curajos la început, devine cu timpul o povară pentru aceste suflete generoase, și chiar și ei ajung să își regrete uneori -- dar nu revoce -- decizia. Mai sunt necesare oare cuvinte care să explice puterea deciziei peste slăbiciuni și sentimente?

Vegheați, și o Duminică binecuvântată!

1.https://www.youtube.com/watch?v=-a7nld57f2M

2.https://www.youtube.com/watch?v=Ulds4L-y2A4

3.https://truthcomestolight.com/covid-19-transparency-and-legal-accountability-catherine-austin-fitts-w-dr-peter-breggin-md/

4.https://www.facebook.com/realCandaceOwens/videos/2989411007825641 - https://www.factcheckzuck.com/

5.http://www.slate.fr/story/196902/donald-trump-couper-censure-medias-twitter-erreur-etats-unis