Articolul, pe care-l redăm în întregime, a fost postat pe siteul lapenseelibre.org şi tradus în româneşte de siteul Războintrucuvânt.ro. Raoul Weiss este un scriitor, profesor şi traducător francez, care locuieşte în România, la Mera, judeţul Cluj. 

Motivații geopolitice ale politicii occidentale a pământului pârjolit aplicată României actuale


I. 2013: sfârșitul sec. XX, moartea lui homo ideologicus, reîntoarcerea geopoliticii


Într-un articol recent, Paul Gottfried, plecând de la analizele lui Karl Mannheim, ne reamintește această trăsătură definitorie a gândirii politice a sec. XX: autonomizarea ideologiei, devenită, încetul cu încetul, independentă de identitățile sociale colective în care se înrădăcinează, în sec. XIX, ”conservatorismul” (aristocratic, agrar și clerical) și ”liberalismul” (burghez secularist) și ”socialismul” (muncitoresc). În acest context, sec. XX a dat naștere, pentru prima oară de la războaiele religioase și secularizarea omului European încoace, și mai ales între anii 1936 – 1945, războaielor de facto inter-statale, războaie percepute, însă, de populațiile educate ale statelor beligerante, ca războaie ideologice. În capodopera lorAllonsanfan, frații Taviani au podus o analiză cinematografică a unuia din principalii embrioni ai acestui Weltanschauung: militantismul și terorismul socio-naționalist burghez al facțiunilor izolate ale minorităților naționale din Imperiul Habsburgic, în lupta lor înverșunată ce a avut loc după eșecul revoluțiilor din 1848.

Chiar și fără să vorbim despre marii precursori (aproape întotdeauna gânditori creștini și anti-moderni) ca Simone Weil și Georges Bernanos care au tras deja învățămintele din războiul civil spaniol, cei mai lucizi dintre europenii secolului al XX-lea au fost forțați să reconsidere această iluzie periculoasă, asistând la strania transfigurare geopolitică din anii 1945-1948, caracterizată de eșecul discursului antifascist unitar și transformarea aliaților, învingătorilor de la Yalta în beligeranți ai unui nou război pe care doar prudența lui Stalin, apoi a lui Kennedy, l-a împiedicat să devină unul ”cald” (adică nuclear).

Totuși, până în 1990, de ambele părți ale Cortinei de Fier, aderarea europenilor politizați la eshatologia secularizată a lui homo ideologicus (sub diversele sale forme concurente) a rămas relativ masivă, deși erodată în mod constant – de partea “socialistă” prin episoade succesive de intervenționism sovietic de tip imperialist în Europa Centrală, de partea “democrată” prin atrocitățile, tot mai vizibile de la an la an, comise de puterile occidentale în țările extra-europene colonizate sau aflate sub regim de neocolonie. Perioada de “sfârșit al istoriei” a anilor 1988-1993 mi se pare că prezintă un bilanț ambiguu din acest punct de vedere: obligând ultimii susținători ai sistemului sovietic la o autocritică radicală, ea a făcut pe mulți membri ai taberei democrate/liberale să treacă de la somnul dogmatic al anilor 1970 la delirul dogmatic neocon al anilor 1990-2000 (mijlocind, de altfel, o curioasă reînnoire de personal, bazată în mare parte pe includerea de transfugi ai stângii antisovietice din anii 1960-1970).

Ultimul act al acestei tragedii oedipiene este, în mod cert, epoca actuală (2000-2013), caracterizată prin reluarea – apriori de neconceput pentru homo ideologicus – unui război rece ale cărui justificări ideologice, după cum mărturisesc chiar ambii beligeranți, dispăruseră oficial de zece ani. De când Putin a stopat procesul de fragmentare continuă a vechiului spațiu sovietic (prin victoria sa din Cecenia), după anul 2000, se poate observa cum soft power-ul, principalul protagonist metodologic al conflictelor din ultima parte a sec. XX (din mai 1968 până la ”revoluțiile portocalii” din Europa postcomunistă) este înlocuit, puțin câte puțin, de războaie desigur doar ”călduțe”, dar care sunt duse cu gloanțe reale, și care, ca în anii 1950-1980, sunt în mod evident confruntări duse, prin intermediul unor ”proxy” nenucleari (mai ales în Siria, chiar în acest moment, dar, de asemenea, anterior, în Caucaz), de puteri nucleare regrupate în două tabere care, “în mod ciudat”, se suprapun geografic cu cele din războiul rece din 1947-1991 (pe care istoricii anului 2050 vor fi tentați, probabil, să-l numească ”Primul Război Rece”).

Într-o ultimă – și uneori patetică – tentativă de salvare cu orice preț a perspectivei eshatologice secularizate a sec. XX, diverși libertarieni pro-Putin din Occident (printre care mulți economiști anti-keynesieni promovați în emisiunile lui Max Keiser de pe Russia Today) se străduie să descrie Rusia actuală ca ”noua lume liberă”, iar Imperiul atlantist în ultima sa versiune neocon și, mai ales, satelitul său UE (nu fără câteva argumente tari în acest sens) ca o URSS reloaded, producând astfel, deseori fără a-și da seama, ”umbra ideologică” proiectată de ideologia mondialistă a transfugilor neoliberali/imperiali ai troțchismului și ai marxismului cultural (admirabil reprezentați de rusofobul isteric Cohn-Bendit) care, din motive diametral opuse, vor să vadă în Rusia putinistă ultimul obstacol retrograd și mafiot care trebuie înlăturat de pe drumul ce duce umanitatea către Statul Mondial, singura cale care ar permite, în concepția lor, extinderea religiei ”laice” a drepturilor omului pe suprafața întregului glob.

Unii, deseori reagenieni dezamăgiți, vor să ducă mai departe, prin intermediul Moscovei și împotriva Washingtonului, cruciada lor împotriva totalitarismului (și, de altfel, se expatriază deseori – din motive care nu sunt mereu economice – în spațiul CSI); ceilalți continuă, ca și cum nu s-a întâmplat nimic între timp, să susțină ”lumea liberă” împotriva ”dictaturii neosovietice” rusești – cu și mai puține scrupule având în vedere că, deseori provenind din troțchism, nu au încetat niciodată să fie dușmani feroce ai Rusiei.

În același timp convergente și contradictorii, aceste tentative nu mai înșeală, practic, pe nimeni. Puțini libertarieni sinceri și bine informați ar fi dispuși să recunoască în Rusia autoritară a lui Putin, unde Alexandr Dughin se face apologetul restabilirii ”simfoniei puterilor” între Stat și Biserică, visul lor individualist-puritan. Dar, e la fel de dificil pentru un democrat etatist sincer să declare ”dictatorială” (fie și în sensul etimologic) puterea omului politic rus cel mai popular de la Stalin încoace, sau să vadă o construcție statală în funcționarea din ce în ce mai cinic nedreaptă și șovină a instituțiilor Uniunii Europene și în structura sa socială răvășită de jefuirea neoliberală a economiilor europene.

Prin urmare, trebuie să acceptăm evidența: fie acționând sub masca unei ideologii sau a alteia – în funcție de moda secolului al XX-lea – fie întorcându-se – ca în acest moment – la o sinceritate aproape cinică în punerea în aplicare a unei realpolitik asumată ca atare, ca în sec. XIX, anglo-saxonii, rușii și chinezii, că e vorba de anii 1950 în Coreea, sau de 2013 în Siria, nu fac, nu au făcut niciodată și nu vor face niciodată război din motive esențialmente ideologice, ci din cauza unei structuri istorice pe care o analizează în aspectele sale foarte diverse (geografice, religioase, militare, sociologice, etc.) o știință al cărei uz nu a fost niciodată cu totul pierdut de către cancelarii, dar pe care homo ideologicus al secolului al XX-lea a încercat să o scoată de pe ordinea de zi a marilor dezbateri europene: geopolitica.

Într-un astfel de context, nu vom fi surprinși să constatăm că unul dintre principalii gânditori politici ai epocii noastre, rusul Alexandr Dughin, este, în același timp, un filosof de tip occidental, un gânditor tradiționalist și un… geopolitician. ”A patra teorie politică” pe care o promovează (alegere lexicală destul de nefericită), nu este, la drept vorbind, nici ”teoretică”, nici ”politică”, în sensul pe care sec. XX sau, înaintea sa, promotorii celor trei teorii precedente (liberalism, comunism, fascism), l-au dat termenilor respectivi; ea constituie, de fapt, o sinteză geopolitică mai degrabă decât un sistem filosofic (cu condiția să înțelegem ”sistem” și ”filosofie” în sensul lor specific occidental).

La o scară mai redusă din punct de vedere geografic, cea a Europei de sud-est, vom constata același faliment al ideologiei, atât din punct de vedere obiectiv (ca forță mobilizatoare în cadrul dinamicilor sociale), cât și subiectiv (prin apariția, în statele-majore imperiale, a modelelor strategice bazate în mod fundamental pe o viziune non-ideologică a lumii), prin compararea traiectoriilor politice/ideologice și strategice ale României și Ungariei actuale ce se află într-un raport de inversiune paradoxală.

II Cazul român în lumina unei comparații România-Ungaria


Sunt 23 de ani de când Romania a pierdut din nou puțina independență pe care reușise să o cucerească sub regimul (desigur dictatorial) al lui N. Ceaușescu. Pe parcursul acestor 23 de ani, ”importanța strategică” a României a devenit o temă foarte populară de onanie intelectuală pentru elitele românești și, mai cu seamă, pentru grupul de mercenari ai gândirii însărcinați cu legitimarea manevrelor elitelor compradores (adică: a tuturor marilor partide constituite) aflate în solda Imperiului Atlantist (ale cărui principale instanțe active pe plan local sunt NATO, UE, FMI și Banca Mondială).

Astfel, geostrategia, ieșind din cabinetul eruditului și din dosarele expertului, a devenit chiar o temă de comunicare politică (de exemplu electorală), în această țară ce se află printre cele două sau trei state cele mai sărace din Europa în termeni de venit per capita. Este foarte logic ca acești auxiliari indigeni ai jafului neocolonial al României să prefere să întrețină masa cu ideea pretinsei ”importanțe strategice” a țării lor și să invoce amenințări exterioare pentru a justifica o politică de strictă obediență față de Imperiul Atlantist (care nu e considerat a fi o amenințare), în loc să o întrețină cu reala bogăție a țării lor (resurse minerale, energetice, agricole), bogăție din ce în ce mai intens exploatată și din care masele nu văd mai nimic.

Aceste discursuri, care ne reamintesc considerațiile lingvisticii pre-saussuriene despre puterea, forța sau semnificația unui element (sunet, cuvânt) izolat al limbii, par că ignoră ABC-ul relațiilor internaționale și, mai ales, faptul că o țară nu poate avea importanță decât pentru o altă țară (sau pentru un grup de țări) și în funcție de organizarea regională și generală a eșichierului strategic. Or, din acest punct de vedere – cel al geopoliticii serioase – nu poți decât să dai dreptate valahilor lăudători ai euro-atlantismului: România este din punct de vedere strategic importantă în Europa de sud-est, atât pentru Imperiul Atlantist cât și pentru contra-puterea eurasiatică pe cale de formare în jurul Rusiei putiniene, dar nu în același grad și nici de aceeași manieră. Or, această valorizare asimetrică a aceleiași geografii din două perspective imperiale concurente explică destul de mult din comportamentul acestor actori imperiali față de România.

Ceea ce toate analizele complezente ale taberei pro-occidentale se încăpățânează să nu vadă, este că această asimetrie rezidă, în linii mari, în faptul – care e o constantă geopolitică a modernității – că România este, pentru orice conglomerat imperial ce are ca centru Rusia, un culoar de avans natural și inconturnabil, în timp ce – din motive atât complementare cât și identice -, în perspectiva unui Drang nach Osten(Marș către Est) euro-atlantist, ea nu poate constitui decât o tranșee evacuabilă, în nici un caz o fortăreață.

Să vedem care sunt cauzele:

1. Geografie fizică


Pentru Occidentali, constructori de imperii maritime al căror centru de greutate, de la Waterloo încoace, nu mai este Europa continentală, atât înainte cât și după Primul Război Rece (1947-1991), obiectivul constant a rămas acela de a izola Rusia (containment), blocându-i accesul la mările calde și, astfel, posibilitatea de a riposta marinei occidentale chiar pe terenul acesteia: cel al ubicuității potențiale a forței de lovitură.

Aplicat sub-ansamblului regional “Marea Neagră”, acest principiu implică faptul că controlul României nu este rentabil din punct de vedere geostrategic decât dacă precedă, iar mai apoi însoțește controlul Ucrainei și al Caucazului vestic. Din această perspectivă, falimentul progresiv (2006-2010) al ”revoluției portocalii” din Ucraina și victoria rusească în Georgia lui Saakachvili din 2008, confirmată de înfrângerea electorală recentă a acestuia, au constituit un discret dar complet eșec al Marșului către Est atlantist din Europa de sud-est;raportată la aceste pierderi majore, pierderea României ar constitui o daună tactică non-neglijabilă, dar fără o importanță esențială din punct de vedere strategic.

Pentru Rusia, e valabil exact contrariul: odată garantat accesul la Marea Neagră, obiectivul următor în ordinea firească a priorităților sale strategice – că e vorba de confruntarea de acum 200 de ani cu Imperiul Otoman sau de astăzi cu NATO – este accesul la Mediterană prin racordare terestră la croasantul de influență slavo-ortodox al Balcanilor (Bulgaria, Serbia), racordare care, dat fiind relieful (arcul carpatic izolând Europa Centrală de Europa de Est), trebuie neapărat să se facă prin culoarul litoral moldo-valah și prin valea inferioară a Dunării. România (și, mai ales, regiunile sale orientale și meridionale) este, deci, de o înaltă importanță strategică pentru Rusia, fiind depășită, în această privință, doar de poziții de importanță maximă precum Kaliningrad, Odessa sau Tartus.

2. Geografie umană


Aici, elementul esențial care, într-un mod mai mult sau mai puțin discret, rămâne pe primul plan al preocupărilor strategilor din cele două tabere, este geografia confesională. În regiunile sale (cele mai vechi, în termeni de construcție politică a statului român modern), situate în exteriorul arcului carpatic, România este populată de o majoritate zdrobitoare de creștin-ortodocși (doar Transilvania lato sensu, adică incluzând Crișana, este realmente multiconfesională). Or, această zonă compactă de ortodoxie română de la marginea lumii carpatice face parte integrantă, fără nici cea mai mică rupere de continuitate, din croasantul ortodox al Balcanilor – care, cu excepția Greciei și a României, este de asemenea, din punct de vedere lingvistic, un croasant slav, ce, din punct de vedere politic, include aliații istorici necondiționați ai Rusiei (Serbia și Bulgaria).

Or, printre rarele elemente de doctrină asupra cărora intelectualii organici ai imperialismului neoconservator la Vest și cei ai trezirii eurasiatice la Est se înțeleg, ca să spunem așa, la cataramă, găsim (complementar caracterului ineluctabil al eroziunii statului – națiune westphalian ca fundament al ordinii internaționale) convingerea că adevăratul ciment al imperiilor lumii de mâine (sau, văzut din Est, al ordinii multipolare pe care A. Dughin o dorește) va fi ceea ce Huntington numește “civilizație”, și Dughin fie “civilizație”, fie “Dasein cultural”, adică apartenența popoarelor, a grupurilor sociale și a indivizilorunor arii culturale ce se definesc mai ales prin răspândirea istorică a diverselor mari religii ale lumii. În Europa, și în special cea de sud-est, aceste religii sunt în număr de trei : creștinismul catolic în Europa centrală (cazul destul de special al austro-protestanților din Estul lumii maghiare, calviniști și unitarieni, ar cere o analiză separată), creștinismul ortodox din Balcani și de pe țărmul Mării Negre, islamul sunnit post-otoman în Bosnia, Albania și Turcia.

Poziția geostrategică a României în Imperiul Atlantist : not here to stay


Traumatizați de evenimentele din 1945 și de după acest an, adică de o teroare bolșevică pe care istoriografia anti-comunistă a regimului atlantist post-90 o prezintă în mod sistematic ca pe o agresiune și o ocupație rusă, amăgiți de către elitele lor vândute prin discursuri ecumeniste ce reiau vechile refrene ale propagandei uniate din epoca habsburgică, românii, în marea lor majoritate, nu înțeleg încă ce consecințe poate avea pentru ei – fie că se revendică din ea sau nu – apartenența lor la croasantul ortodox într-un astfel de context ideologic, adică în contextul unei episteme geopolitice a “șocului civilizațiilor”, care, trebuie reamintit, este comună gânditorilor Imperiului Atlantist și celor din Eurasia emergentă.

Pe primul plan al consecințelor ce se extrag din cele de mai sus este faptul că, în ciuda unei supuneri instituționale a românilor fără precedent din epoca fanariotă încoace, Imperiul Atlantist, care controlează în prezent 100% și în mod discreționar teritoriul românesc, nu are de gând “să rămână aici până la adânci bătrâneți”.

Astfel, ziarul spaniol El Mundo a publicat în ediția sa online un document top secret care arată cum sunt clasate Statele în funcție de interesele americane. Romania nu apare în primul grup de « cooperare totală » compus din patru State, nici în cel de-al doilea de « cooperare concentrată » compus din 18 State (dintre care Polonia și Ungaria), nici în al treilea, « cooperare limitată », care cuprinde State ca Franța, India și Pakistan. Rămâne în a patra categorie, care se referă la țări ostile intereselor americane(sursa, aici).

Povestea unei dezangajări anunțate


Din profilul geo-strategic schițat mai sus, putem deduce ușor circumstanțele geopolitice care ar face plauzibil un angajament strategic (adică un ansamblu de măsuri de consolidare pe termen lung a relației de vasalitate) al Imperiului Atlantist în România:

a) motivul: o voință atlantistă reală de a ataca Rusia lui Putin, care s-ar traduce prin acordarea unei priorități strategice la slăbirea pozițiilor europene ale Rusiei;

b) ocazia: slăbiciune morală și/sau tehnică a puterii militare ruse, avans atlantist în Ucraina și Caucaz, soliditatea regimurilor clientelare atlantiste în Bulgaria și Serbia.

În ceea ce privește motivul, este foarte clar că:

Criza siriană din toamna lui 2013 a confirmat întoarcerea la o logică a războiului rece, în care cei doi actori principali ai dramei nucleare planetare își însușesc, pe de o parte, caracterul conflictual al relației lor (de unde și folosirea cuvântului “război” în această sintagmă, în special sporirea radicalizării ideologice a beligeranților, fiecare în tabăra sa) și, pe de altă parte, cu un pragmatism aproape cinic, își asumă și responsabilitatea planetară împărțită între ambii, cu privilegiile pe care această le permite să le colecteze pe spezele actorilor nucleari secundari și ale puterilor nenucleare.

- Creșterea de neoprit a Chinei și deplasarea către Asia de sud-est a centrului de gravitație al economiei mondiale forțează Imperiul Atlantist să acorde o prioritate strategică absolută izolării (“containment”) puterii militaro-economice reprezentate de China, chiar cu prețul unor concesiuni făcute Rusiei, în special cedări pe frontul european, unde, ținând cont de prăbușirea socio-economică și strategică a Europei, pierderile contează din ce în ce mai puțin.

Referitor la ocazie, nu e mai puțin clar că:

fermitatea rusească și puterea de ripostă efectivă din partea Rusiei, amândouă pe traiectorie ascendentă, se află acum la un maxim fără precedent de la epocă sovietică.

- Ucraina pare că nu mai poate alege decât între o neutralitate rusofilă pe termen lung și o scindare în două sau chiar trei state (caz în care zonele strategice importante din sud ar trece toate sub control rusesc direct).

- elitele atlantiste își mențin cu greu influența în Serbia, nefiind exclus că clasă politică bulgară să joace la două capete.

Astfel, vedem că, din contră, există toate condițiile pentru o dezangajare masivă pe termen mediu în Europa de sud-est. Nu e nevoie să suspectăm marile puteri de mai mult machiavelism decât au deja, nici să prezumăm condiția teoretică că s-ar fi ținut în secret, într-un trecut apropiat, un fel de Yalta a Europei de sud-est între plenipotențiarii domnilor Obama și Putin pentru a putea înțelege că prezența atlantistă în România nu e făcută să dureze și, mai ales, că Imperiul Atlantist se vede pe sine în România că pe o forță provizorie de ocupație pe o poziție pe care nu e sigură că o poate apăra pe termen lung.

Această analiză aruncă o lumina neobișnuită (în România, cel puțin),

- pe de o parte, pe atitudinea de expectativă a Rusiei față de România; puterea rusă reacționează cu demnitate stoică la provocările rusofobe ale lui T. Băsescu și la simulacrul său de politică a Mării Românii în Republica Moldova; diplomația politică și culturală rusă, bine reprezentată în România, este însă dintre cele mai discrete: rușii nu au nici un motiv să investească strategic prea mult într-o țara care oricum va ajunge în zestrea lor, vrând-nevrând; în ceea ce privește imaginea lor, ei știu că cel mai bine e să strălucească prin absența lor (cel puțin pe plan politic - ceea ce nu împiedică Gazprom-ul să aibă propriul proiect de fracturare hidraulică în Banat), astfel încât nici una din catastrofele la care se expune acum poporul român să nu-i fie imputabilă; de fapt (vezi mai jos), ei știu de asemenea ce cred atlantiștii despre România și la ce efecte psihologice pe termen lung putem să ne așteptăm în urma politicii economice de pământ pârjolit pe care occidentalii o practică în România.

- pe de altă parte, pe unele evoluții recente și mai puțin recente în domeniul relațiilor dintre România și Imperiul Atlantist. Prezentăm mai jos aceste evoluții:

Retragerea din România: pământ pârjolit în exteriorul Carpaților


Aceste evoluții sunt foarte grăitoare când le comparam cu relațiile aceluiași Imperiu Atlantist cu vecinii apuseni ai României, în special Ungaria (inclusă de americani în grupul de “cooperare concentrată”, deci în eșalonul 2,după lumea anglo-saxonă), care, în ciuda climatului intelectual clar mai puțin favorabil atlantismului și chiar, din 2010, cu un aparent început de rebeliune a noii puteri pseudo-gaulliste FIDESZ, este ținta unui angajament strategic masiv, Budapesta fiind în mod evident tratată ca un punct forte al dispozitivului strategic occidental, citadelă destinată să devină centrul unei zone-tampon central-europene între blocul eurasiatic și Europa occidentală în cazul unei retrageri din Europa de Est.

În timp ce partidul Jobbik (partid clasat după criteriile occidentale la dreapta partidului de guvernare FIDESZ, dar care a evoluat spre un program eurazist), mai mult sau mai puțin tolerat de un FIDESZ care se teme (pe bună dreptate) sa nu fie depășit pe dreapta la viitoarele alegeri, vorbește deschis despre ieșirea din UE și NATO, Orban, deși respectă cu strictețe angajamentele sale atlantiste în materie de politică externă, duce o politica internă “neortodoxă”, naționalizează activități de interes public, taxează băncile (cele mai multe fiind occidentale) și chiar pune sub semnul întrebării (deși deocamdată doar declarativ) sacrosancta confiscare a suveranității monetare ungare (cunoscută in jargonul eurocrat sub numele orwellian de “independență a băncii centrale”).

In ciuda tuturor acestora, Budapesta rămâne o capitala regională proconsulară, beneficiind mai ales de o puternică implantare de instituții decizionale secundare ale NATO și de cartierul general al galaxiei de organizații “neguvernamentale” dirijate de Soros (în special școala sa de cadre de la Central Europe University) etc. … Fără a merge atât de departe (deocamdată?) încât să aducă producție militară stricto sensu în Ungaria, NATO are acolo o sucursală a agenției sale de achiziții, NSPA. Toate aceste activități atrag la Budapesta un mare număr de expatriați anglo-saxoni, ce contribuie la PIB-ul ungar. În ciuda discursului oficial privind “marea întoarcere către Est”, regimul FIDESZ, mizând în același timp pe prăbușirea UE și pe înrădăcinarea pe termen lung în Imperiul Atlantist (înrădăcinare chemată din ce in ce mai mult pe plan intern să devină o garanție a perenității propriei puteri în fața unui Jobbik revopsit euro-asiatic și aflat în plină ascensiune electorală), întoarce favorurile NATO, dând câștig de cauză Boeing-ului în dauna Airbus la achiziționarea de material aeronautic.

Bucureștiul, unde toți politicienii, indiferent de afilierea lor de partid, se întrec rușinos în servilism fată de Berlin, Bruxelles și Washington, nu poate să se laude cu investiții/amplasări comparabile. Prezentată drept punctul culminant al parteneriatului Romania-NATO, baza de la Deveselu “adăpostește” rachete (pretins defensive, de intercepție și pretins îndreptate împotriva Iranului) care în mod evident nu sunt amplasate în silozuri subterane, ci pe rampe de lansare mobile, ce pot fi rapid îmbarcate pe nave de război sau poate chiar transferate pe cale terestră în interiorul arcului carpatic. În orice caz și în ciuda tuturor riscurilor strategice generate pentru România prin prezența sa, e vorba de o bază de campanie, a priori la fel de puțin integrată în mediul social local ca orice bază similară din Turcia sau Pakistandeci purtătoare de puține avantaje economice pentru țara gazda și puțin susceptibilă de a promova înrădăcinarea locală a personalului săuÎn ceea ce privește sucursalele românești ale ONG-urilor lui Soros, este vorba de sucursale de nivelul 2 sau 3 în rețele regionale coordonate îndeobște de la Budapesta.

In ciuda neplăcerilor exprimate prin campanii acerbe de presă în unele state ale Imperiului aflate mai degrabă în postura de executanți (cum e Franța: zona 3), multinaționalele occidentale încasează cu stoicism loviturile aplicate de regimul Orban (pierderi de piețe monopolistice, renaționalizări în sectorul energetic, moratorii pe construcția de supermarketuri etc.), în vreme ce autoritățile imperiale (în acest caz: americanii) nu au ezitat, la primele proteste ale oamenilor din Moldova românească, să declare că lăsarea teritoriului românesc la bunul plac al excavatoarelor și al sondelor CHEVRON de fracturare hidraulică face parte din “parteneriatul strategic” în cadrul căruia România devine parte din dispozitivul anti-rachetă AEGIS, deci carnea de tun a Imperiului Atlantist, în prima linie a unui eventual război balistic.

Aceste diferențe de tratament ar trebui să fie suficiente chiar și observatorului cel mai puțin pregătit să înțeleagă nu doar (ceea ce mulți români bănuiesc deja) că Imperiul Atlantist nu înțelege decât glasul fermității și al forței, dar mai ales că agenda imperială față de România diferă fundamental de cea dedicată Ungariei – iar aceasta, oricare ar fi de altfel atitudinea guvernelor locale, nu doar față de propria populație (de care imperiul, în ciuda minciunilor sfruntate ale cădelnițătorilor bucureșteni ai “statului de drept”, ne este deloc preocupat) ci și – la un nivel retoric și de acțiune la suprafață – chiar față de Imperiu, sau cel puțin față de reprezentanții săi regionali subalterni și/sau efemeri (cum este UE).

Referitor la România, exceptând o revoltă populară violentă împotriva abuzurilor genocidare ale supra-exploatării financiare și extractive la care occidentalii supun această țară (revoltă căreia elita economică occidentală nu-i subestimează decât parțial riscurile – v. raportul recent al The Economist IntelligenceUnit), oricare ar fi culoarea politică (absolut simbolică) a guvernului în funcție, multinaționalele, care reprezintă brațul economic armat al Imperiului Atlantist, vor continua și intensifica în anii următori o adevărată politică a pământului pârjolit, al cărei obiectiv nu este doar acapararea unui maximum de resurse exportabile (energie, minerale, cereale, lemn, apă și resurse umane, de la exportul creierelor – “brain drain” – până la munca sezonieră în industria agroalimentară, la personal paramedical și la forța de muncă sexuală) la un preț cât mai scăzut, cum se întâmplă în general în toate regimurile coloniale, ci și distrugerea (chiar gratuită) a tuturor resurselor ce nu pot fi acaparate în întregime pe termen scurt și care ar risca să cadă apoi în mâna eurasiatică pe termen mediu.

Făcând astfel, Imperiul Atlantist urmează în detaliu exemplul marelui său predecesor, Hitler, care, într-un context similar, rezervase o soartă asemănătoare unor regiuni apropiate sau identice pe parcursul retragerii progresive a Wehrmacht-ului din fața Armatei Roșii.

Astfel, luciditatea foarte “Realpolitik” de care unii comentatori români ai actualității socio-politice încearcă să dea dovadă descriind “dilemele” exploatării de gaz în Moldova prin fracturare hidraulică ca pe o problemă a găsirii echilibrului între “câștiguri” (din care oricum populația României nu va vedea nimic) și “pierderi” (în special poluarea apelor freatice si dezastrul agricol ce-i va urma) regretabile sau “subestimate” cad ea însăși în ridicol în fața realității reprezentate de această politică de pământ pârjolit, pentru ai cărei autori “pierderile” fac de fapt parte din câștig. Etnocidul țăranilor moldoveni prin distrugerea cadrului vital (care pe termen scurt va avea și pentru metropola colonială, aflată în stare de “eșec al multiculturalismului”, avantajul de a alimenta cu materie albă pompa de sclavi în mod eufemistic numită “imigrație economică”) nu reprezintă o “pagubă colaterală” pe care Imperiul Atlantist se va resemna să o accepte pentru a-și asigura existența și a proteja regiunea de “barbaria rusă”, ci un scop în sine al luptei, ținând cont că reprezintă distrugerea unui teritoriu promis pe termen mediu Eurasiei și a unei populații ortodoxe considerată a priori inaptă pentru procesul de reeducare liberal-libertara impusă de ideologia drepturilor omului.

Aceleași argumente explică de ce occidentalii și zbirii lor locali dovedesc cu mult mai multă nervozitate în fata revoltelor anti-fracking din Moldova decât când clasa politică românească, permițându-și luxul unui patriotism economic de fațadă, întârzie “privatizarea” rețelei hidro-electrice naționale, care oricum n-ar aduce marelui capital bancar atlantist, atât cât va fi prezent în România, decât un impozit suplimentar aplicat acelor consumatori locali care vor rezista creșterilor de preț (ceilalți revenind la folosirea candelei), dar nu va aplica (dacă nu se va recurge și la dinamitarea barajelor) caietul de sarcini al acestei politici de pământ pârjolit.

Semne premergătoare acestei politici au fost de altfel vizibile cu multă vreme înaintea debarcării în Moldova a primelor excavatoare de marcă “Nomad” (nume predestinat…) ale societății CHEVRON. Încă de la sfârșitul anilor 2000 – semn al retrogradării României in ierarhia coloniilor occidentale – controlul asupra multor sectoare de exploatare (cu excepția sectoarelor strategice în cadrul politicii de pământ pârjolit), administrate anterior de întreprinderi sau instituții ale lumii anglo-saxone (zona 1, casta conducătorilor) a trecut pe rând sub controlul auxiliarelor imperiale europene de zona 2 sau chiar 3, în special către Germania, care în mod evident e menită să preia controlul asupra zonei-tampon (iar și riscurile și pierderile ce va cauza în mod necesar trecerea zonei în sfera eurasiatică). Astfel, capitalul german lato sensu (incluzându-le pe cel elvețian și austriac) și cel francez si-au sporit prezența în sectorul bancar, al construcțiilor publice, al supermarketurilor și al rețelelor de energie și apă. In același timp, mai mulți actori economici anglo-saxoni de primă mână, ca Bechtel, foarte prezenți în prima jumătate a anilor 2000, părăsesc pe rând România.

Incertitudini transilvane


In același mod, putem verifica validitatea acestei interpretări (politica de pământ pârjolit) studiind tratamentul hibrid aplicat Transilvaniei. Mulți comentatori ai situației din România (printre care excelentul Claudiu Gaiu ) au subliniat ciudățenia succesului activismului anti-RMGC, care urmărește împiedicarea oligarhului israelian Beny Steinmetz, acționând sub acoperirea unei societăți canadiene (Roșia Montană Gold Corporation), de a distruge o mare parte a Carpaților Occidentali pentru a extrage prin folosirea filtrelor de cianură ce a mai rămas din aurul de acolo după extracții clasice succesive din epoca romană până la imperiul austro-ungar – succes extrem de relativ, dar real, dacă îl comparăm cu dezastrul ce se produce simultan în Moldova, unde mobilizările rurale și urbane nu obțin nici o concesie, ci, din contră, duc la o sporire a politicilor represiveGaiu remarca, sceptic, că RMGC are “probabil avocați mai puțin buni” decât CHEVRON. Mulți au mai remarcat, de asemenea, că, în această afacere, interesele lui Steinmetz se opun celor ale lui Soros, care, mizând puternic pe creșterea prețului aurului, are tot interesul să limiteze producția sa. Aceste fenomene de suprafață devin cu atât mai clare când luăm în cont faptul că:

1. Dezastrul ecologic pe care proiectul RMGC riscă să-l provoace, ținând cont de datele geografice, ar afecta tot bazinul hidrografic inferior al curburii carpatice, deci și pe cel al Ungariei (zona 2), unde bogăția apei freatice reprezintă în prezent resursa cea mai prețioasă pe termen mediu; Ungaria se opune visceral proiectului RMGC și probabil exercită puternice presiuni diplomatice în acest sens în interiorul instituțiilor imperiale (bineînțeles, distrugerea agriculturii moldave, concurent regional, o preocupă mult mai puțin) ;

2. Putem presupune rezonabil că, în planul imperial de reorganizare post-UE a Europei, destinul Transilvaniei e departe de a fi fost hotărât. Aparținând de mai puțin de un secol României, această regiune multietnică cu puternice componente protestanto-ungurești, catolico-ungurești si uniato-românești (la care se adaugă memoria, de curând reactivată, a unei prezențe germane și așkenaze din Evul Mediu până în anii 1980) se simte des (câteodată pe bună dreptate) defavorizată în economia centralismului mafiot al statului român, de unde reiese o puternică tendință autonomistă care depășește nostalgiile iredentiste ale unei părți din minoritatea de limbă ungurească (cea mai importantă minoritate etnică din UE, în treacăt fie spus: peste un milion de persoane). Deocamdată, această tendință se împiedică de fidelitatea seculară a unei majorități pasive a populației transilvane (aparținând în primul rând grupului demografic dominant de etnici români ortodocși) față de statul unitar român de la București.

Cu toate acestea, caracterul profund disfuncțional al statului român de tip fanariot de după 1990 erodează această fidelitate; în acest sens, indignarea produsă de ușurința cu care elitele compradores de la București își lasă propriul popor fără apărare în fața rapacității multinaționalelor occidentale ar putea, cel puțin în Transilvania, să devină la rândul său un câștig colateral pentru Imperiul Atlantist, accelerând procesul separatist. Transilvania, ea însăși foarte fertilă, ar putea, dacă rămâne – cu prețul sfâșierii României – în sfera Europei occidentale, să devină unul din grânarii viitoarei zone-tampon central-europene – eventualitate care ar putea cu ușurință reprezenta, pentru strategii Imperiului, un bun motiv de a o cruța de politica de pământ pârjolit altfel aplicată masiv zonelor transcarpatice cu populație ultra-majoritar ortodoxă.