„Pe termen scurt regretăm ceea ce facem, pe termen lung regretăm ceea ce nu facem.” (p.110) ...Dacă mă gândesc bine, cred că mai ales în timpul facultății am deprins temeinic plasarea în așteptare a unor gânduri, sarcini, proiecte. Iar astăzi fie că este vorba despre ordinea în fișiere, un telefon ce trebuia dat acum câteva săptămâni, despre un proiect de suflet legat de regiunea unde am copilărit sau despre aspiratorul stricat (cu multiple postituri din partea soției), toate au în comun faptul că mi-am propus teoretic rezolvarea lor de multe ori dar practic le-am „depozitat” în același fir de așteptare. „Arta de a (nu) pierde timpul” este despre amânare iar Piers Steel promite că tendința de a amâna un lucru poate fi evaluată și depășită.

Ce se întâmplă de fapt

Procrastinarea este actul irațional de a amâna realizarea unei sarcini în ciuda faptului că suntem conștienți de greșeala pe care o facem. Deși nu suntem predestinați procrastinării, fondul genetic își poate spune cuvântul. Mai mult decât atât însă intervine educația primită și cultura noastră ca mod de viață.

Dacă vă aduceți aminte de Veruca, fetița din „Charlie și Fabrica de Ciocolată”, ea dorea acum, imediat recompensa, premiul.

Oare de ce nu avem răbdare? Autorul aruncă vina pe sistemul limbic. Sistemul limbic al creierului este sursă a plăcerilor și a fricii, a recompensei și a excitației. „Calul” cum îl numește sugestiv Piers Steel. Cortexul prefrontal pe de altă parte este cel care ne păstrează țelurile în minte, sediul voinței și cel care se activează în cazul întrebărilor legate de viitor. „Vizitiul” - cel ce elaborează și deține planurile pe termen mediu și lung.(p.54)

Între cei doi este o negociere permanentă. Sau ar trebui. Dacă sistemul limbic ia decizii fără efort, intrând instinctual în acțiune în funcție de stimulii imediați, cortexul prefrontal este mai lent dar poate lua în calcul conceptele abstracte care să modeleze acțiunea noastră pe termen lung, prin stabilirea unor obiective de valoare.

Partea proastă este că în cazul sistemului limbic „valoarea” este dată de ceea ce primim ca senzație prin simțuri iar obișnuințele în această direcție cultivă un comportament impulsiv. Aceasta ajunge să predomine și să își pună amprenta asupra personalității. O răbdare mai slabă corespunde unui cortex prefrontal mai slab dezvoltat.

„Călcâiul lui Ahile este impulsivitatea, adică nerăbdarea cu care se trăiește momentul și dorința de a avea totul acum. Autocontrolul și amânarea recompenselor sunt procese greu de îndeplinit de către persoanele impulsive.” (p.25)

Impulsivitatea invită la dezorganizare și incapacitate de a aborda lucrul metodic. Atenția derapează ușor și este greu de urmat o disciplină tactică. Din păcate unii dintre noi devenim structurali predispuși amânării. Dar nu este totul pierdut…

Ecuația „amânării”

Procrastinarea apare când sistemul limbic ne modelează voința și se opune cu succes obiectivelor stabilite de cortexul prefrontal.

Căci nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc, cum scrie Apostolul Pavel referindu-se la această presiune a firii umane (Romani 7:15).

Acționăm foarte târziu, când intervine frica sau presiunea timpului : „termenele sunt frecvent amânate până când devin suficient de apropiate sau concrete pentru ca sistemul limbic să reacționeze și ca, într-un final, ambele părți ale creierului să strige într-un glas: „Apucă-te de treabă! Nu mai ai timp de pierdut!” ” (p.56)

În ajutor vine ecuația procrastinării ce măsoară motivația de a realiza o sarcină.

Așteptările noastre privind succesul (cât de greu va fi) și valoarea proiectului influențează direct proporțional capacitatea noastră de a ne mobiliza. Pe de altă parte amânarea sarcinii diminuează motivația, cu cât prelungim demararea ei, cu atât mărim presiunea pe motivație. Tot invers proporțional acționează și impulsivitatea fără de care nu ar exista procrastinarea cronică. Cu alte cuvine Așteptarea x Valoare / Amânare x Impulsivitate .

Analizând situația din universitate, o influență negativă era dată de sarcinile neplăcute, abstracte, nepractice. Multe dintre proiectele de acolo nu aveau o continuitate înțeleasă în programul educațional. De aici valoarea scăzută în percepția studenților, valoare care ar fi influențat în alt caz motivația.

În al doilea rând notările stresante, subiective sau imprevizibile diminuau așteptările studenților cu privire la rezultatul muncii lor. Termenul de predare îndepărtat îndemna la amânare și acționa ca o menghină în momentul apropierii lui (examenele parțiale au dat rezultate mult mai bune). Nu în ultimul rând conta locul unde ar fi trebuit compuse sau pregătite lucrările. Nu poți să te concentrezi în cămin deoarece acesta este o „pepinieră a procrastinării”. Chiar dacă nu ești impulsiv, mediul funcționează pe aceste frecvențe.

Cartea are în continuare capitole dedicate îmbunătățirii situației în ceea ce privește gradul nostru de procrastinare. Pe scurt, este vorba despre transformarea sarcinilor pe termen lung într-o serie completă de sarcini pe termen scurt, includerea jocului și a provocărilor, conectarea ocupației la zona noastră de motivație, folosirea timpului optim (de exemplu primele ore ale dimineții), artificii care scad gradul de procrastinare (rutina exercițiilor), folosirea unui spațiu ferit de tentații, punctele de ajutor ce pot fi identificate pentru criza de energie și alte .

Procrastinare și asceză

Piers Steel și-a dedicat viața studiului procrastinării și a susținut conferințe, cursuri de eficiență cu angajații companiilor, a scris nenumărate articole, a apelat interdisciplinar peste 800 de articole de la neuroștiințe până la economie. Concluzia sa este aproape spirituală: „Procrastinarea ia naștere din interacțiunea dintre sistemul limbic și cortexul prefrontal. Pentru a stăpâni controlul atențional în scopul de a crește autocontrolul , trebuie să pornim din interior spre exterior, să schimbăm ceea ce vedem și modul în care percepem lumea. Apoi ar trebui să lucrăm din exterior spre interior pentru a înlătura sau , dimpotrivă, a consolida semnalele exterioare, schimbând astfel lumea.” (p.187)  Aici eu intuiesc propunerea de fapt a unui exercițiu ascetic, oferirea cortexului prefrontal mai multă liniște din partea sistemului limbic pentru a schimba astfel percepepția lumii.

Autorul trage un semnal de alarmă legat stimulii ce pot afecta cronic cortexul prefrontal: alcoolul, drogurile, inducția electromagnetică, insomnia, stresul. Televizorul, micile plăceri ale jocurilor virtuale, zaparea fără scop pe internet pot să irosească timpul pentru marile noastre proiecte și ne creează totodată dependențe de evadare din real. Din cauza televizorului amânăm sarcinile de îndeplinit dar renunțăm și la mesele de familie sau la întâlnirile cu persoane apropiate.

Societatea modernă a amplificat procrastinarea la rang de pandemie. Se vorbește mult despre generația Millenialls, dependentă în acțiune de recompensa imediată. În acest context sfatul autorului este dur: părinții au astăzi rol de cortex prefrontal extern pentru copiii cu vârste între 0 și poate chiar 19-20 de ani, când baza biologică a autocontrolului este deplin formată: „Deși tinerii se comportă ca și cum ar trăi veșnic, de fapt nu trăiesc decât ziua de azi.” (p.59)

Multe pagini cu folos în săptămâna următoare!

Articol apărut pe blogul antipod.ro