ascultă articolul

Cei înghețați se strâng în jurul focului, cei flămânzi se strâng în jurul mesei; cei care au răbdat suferință mare în noaptea cea lunga se bucură la venirea zorilor; cei sleiți de lupte aprige se veselesc la venirea biruinței neașteptate. O, Doamne, prin Învierea ta, Tu Te-ai făcut toate lucrurile pentru toți oamenii! O, Preabogatule Împărate, cu un dar, Tu ai umplut toate mâinile noastre întinse către cer! Bucurați-vă, o, tu, cerule și, o, tu, pământule, bucurați-va! Bucură-te, o, tu, cerule, precum se bucură mama care își hrănește copiii cei flămânzi; bucura-te, o, tu, pământule, precum se bucura copiii la primirea hranei din mâinile mamei lor!

Biruința lui Hristos este singura biruință întru care se poate bucura întreaga lume, chiar de la începuturi până la sfârșit. Oricare altă biruință de pe pământ a deosebit și încă îi deosebește pe oameni unii de alții. Atunci când un împărat pamântesc câștigă o victorie asupra altui împărat, unul dintre ei se bucura, iar celalalt se plânge. Atunci când omul iese biruitor asupra vecinului său, sub un acoperiș este cântare, iar sub celălalt este plângere. Nici o izbândă de bucurie de pe pământ nu este lipsită de otrava răutății: biruitorul obișnuit, de pe pământ, se bucură atât prin râsul său, cât și prin lacrimile dușmanului său biruit. El nici nu vede cum lovește răul prin mijlocirea bucuriei.

Când Tamberlan l-a biruit pe sultanul Baiazid, biruitorul l-a pus pe biruit într-o cușcă de fier în fața căreia a mâncat un ospăț al biruinței. Răutatea lui i-a fost întreaga sa bucurie; ticăloșia lui a fost hrana veseliei lui. O, frații mei, ce scurtă bucurie este răutatea! O, răul este hrană prea otrăvitoare pentru veselie! Când regele Ștefan Dușan l-a biruit pe regele bulgar, el nu a intrat în pământul bulgar, nici nu a luat poporul bulgar ca prizonier, ci, cu durere adâncă, a plecat la o mănăstire ca să postească și să se roage. Acest biruitor a fost mai nobil decât cel dintâi. Dar această biruință, ca fiecare biruință, nu era lipsită de tăișul pregătit pentru cel care a biruit. Dar chiar și cea mai înflăcărată istorie a lumii este ca un soare, ale cărui raze sunt pe jumătate luminoase, pe jumătate întunecate.

Numai biruința lui Hristos este ca soarele care revarsă raze strălucitoare peste toți cei care se află sub el. Numai biruința lui Hristos umple toate sufletele oamenilor cu bucurie de neînvins. Numai aceasta singură este fără de răutate sau pizmă.

Vei spune ca aceasta este o biruință plină de taine? Este; dar în același timp este descoperită și întregii omeniri, celor vii și celor morți.

Vei spune că aceasta este o biruință plină de dar? Este, și mai mult decât atât. Nu este mamă mai plină de dar când, nu o dată sau de două ori, își izbăvește copiii de șerpi, dar pentru a-i izbăvi pe ei pentru totdeauna, aceasta merge cu curaj chiar la cuibul șerpilor și îi arde în întregime?

Vei spune că aceasta este o biruință tămăduitoare? Este, tămăduitoare și mântuitoare pentru vecii vecilor. Această biruință aleasă mântuiește oamenii de rău și iî face fără de pavat și fără de moarte. Nemurirea fără lipsirea de păcat ar însemna doar lărgirea puterii răului, și a răutății și a pizmei, dar nemurirea dimpreună cu lipsa de păcat aduce bucuria fără de margini și îi face pe oameni frații îngerilor minunați ai lui Dumnezeu.

Cine nu s-ar bucura întru biruința Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi. Biruința Lui nu L-a făcut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a făcut astfel. Biruința Lui nu este egoism, ci dragoste, nu este înșfăcare, ci dăruire. Cuceritorii pământești iau biruința asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce. Nici măcar un singur cuceritor pamântesc, împărat sau căpetenie, nu dorește ca biruința lui să-i fie luată și dată altcuiva; numai Domnul Cel Înviat dăruiește biruința Lui cu amândouă mâinile, fiecăruia dintre noi și nu este supărat, ci mai mult Se bucură atunci când noi, prin biruința Lui, ne facem biruitori - cu alte cuvinte: mai mari, mai vii și mai bogați decât am fost.



Biruințele pamântești arată mai bine când sunt privite de departe, dar sunt mai urâte și mai respingătoare când sunt privite de aproape; în vreme ce, în ceea ce privește biruința lui Hristos, nu se poate spune de unde arată mai bine, de departe sau de aproape. Privind această biruința de departe, ne minunăm de aceasta, ca fiind fără de asemănare în strălucirea, curăția și harul ei mântuitor. Privind această biruință de aproape, ne minunăm de aceasta, pentru că sunt învinși vrăjmașii cumpliți și pentru că au fost sloboziți robi fără de număr ai lor. Astăzi este ziua cea mai presus dintre toate zilele anului, închinată sărbătoririi acestei biruințe a lui Hristos și de aceea se cade să privim această biruință de aproape, atât pentru mai buna noastră cunoaștere, cât și pentru mai marea noastră bucurie.

Atunci să ne apropiem de Domnul nostru înviat și biruitor și să ne întrebăm:

Mai întâi: asupra cui a fost biruitor Hristos prin Învierea Sa ?

În al doilea rând: pe cine a slobozit Hristos prin biruința Sa ?



I

Prin Învierea Sa, Domnul a biruit pe cei doi dintre cei mai aprigi vrăjmași ai vieții și ai cinstei omenești: moartea și păcatul. Acești doi vrăjmași ai oamenilor s-au născut atunci când primul om s-a despărțit de Dumnezeu, călcând peste poruncile de ascultare față de Făcătorul său. În Rai, Omul nu a cunoscut nici moartea, nici păcatul, nici frica, nici rușinea. Pentru că, nedespărțindu-se de Dumnezeul Cel viu, omul nu a putut cunoaște nimic despre moarte și trăind în ascultare desăvârșita față de Dumnezeu, el nu putut cunoaște nimic despre păcat. Acolo unde nu se cunoaște moartea nu există frica; și acolo unde nu se cunoaște păcatul, nu s-a născut nici rușinea din păcat. De îndată ce omul a păcătuit împotriva ascultării mântuitoare față de Dumnezeu, atât frica, cât și rușinea, au venit împreună cu păcatul: omul s-a simțit la o depărtare nemărginită față de Dumnezeu și a simțit dinainte secerea morții asupra lui. De aceea, atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Adam și a întrebat: „Adame, unde ești?”, el a spus: „Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns" (Facerea 3:9-10). Până atunci, glasul lui Dumnezeu îl incurajase, îl bucurase și îl însuflețise pe Adam, dar atunci, când se săvârșise păcatul, același glas aducea slăbiciune, groază, moarte. Până atunci Adam se știa înveșmântat în acoperământul fără de moarte al îngerilor, dar atunci el s-a știut stricat de păcat, jefuit, pângărit și coborât până la treapta animalelor și coborât până la măsura unui pitic. Așadar, frații mei, vedeți cât de îngrozitor este cel mai mic păcat al neascultării față de Dumnezeu. Căpătând frica față de Dumnezeu, Adam s-a ascuns printre pomii raiului - ca o pisică de casă care, atunci când se sălbăticește, o pornește pe dealuri și începe să se ascundă de stăpânul ei și de mana care a hrănit-o! Adam a început să caute ocrotire în afara Ocrotitorului său, de la animalele lipsite de judecată, pe care le stăpânise pe deplin până atunci. Un păcat a atras cu viteza luminii fulgerului pe cel de al doilea, pe al treilea, al o sutălea, al miilea, până când omul s-a făcut în cele din urmă ca animalul între animale și ca pământul între cele pamântești, atât în trup, cât și în suflet. Calea păcătoasă pe care a pornit-o Adam l-a dus către pământ și în pământ. Și astfel Dumnezeu a spus: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facerea 3:19), arătând nu numai judecata lui Dumnezeu, ci și o socotință mai mare asupra celor pământești și a risipirii omului, care, odată începută, a crescut grabnic.

Urmașii lui Adam, neam după neam, s-au legat din ce în ce mai mult de pământ și s-au tot fărâmițat și s-au împrăștiat, păcătuind cu rușine și murind cu frică și groază. Oamenii se ascundeau de Dumnezeu printre pomi, pietre, aur și țărână; dar, cu cât se ascundeau mai mult, cu atât se lepădau mai mult de adevăratul Dumnezeu și cu atât L-au uitat mai mult. Natura, care se întindea odinioară la picioarele oamenilor, treptat a crescut până deasupra capului lor, astfel că, în cele din urmă, aceasta a ascuns cu totul fața lui Dumnezeu de la ei și a luat locul Lui. Și omul a început să-și facă un dumnezeu din natură: ascultând de ea, purtându-se potrivit cu ea, rugându-se ei și aducându-i jertfe. Dar închinarea la natură nu a fost în stare să o izbăvească nici pe aceasta, nici pe om de la moarte și stricăciune. Calea cumplită pe care o urma omenirea era calea păcatului; și această cale pierzătoare ducea neînduplecat către cetatea cea una întunecată și numai una: cetatea morții. Împărații pământului au cârmuit oamenii; păcatul și moartea au cârmuit atât oamenii, cât și împărații. Cu cât calea ducea mai departe, cu atât sporea greutatea păcatului, precum bulgărul de zăpadă care se rostogolește la vale. Omenirea ajunsese în adâncurile deznădejdii când a apărut Biruitorul cel ceresc ca să o mântuiască.

Biruitorul era Domnul Iisus Hristos. Veșnic fără de păcat și veșnic fără de moarte, El a trecut prin mormintele oamenilor, presărând florile nemuririi odată cu venirea Lui. Suflarea Lui a spulberat duhoarea păcatului și morții au înviat la cuvântul Lui. Dar El, din iubirea Sa pentru oameni, a luat muntele de păcate asupra Lui, în același chip în care, din iubirea Sa pentru oameni, S-a îmbrăcat în veșmânt de om muritor. Dar păcatul omenesc era atât de greu și de cumplit că, sub povara lui, Fiul lui Dumnezeu a coborât în mormânt. Însutit fie binecuvântat acel mormânt din care a țâșnit râu întreg de nemurire pentru întreaga omenire! Biruitorul a coborât dincolo de morminte, până în iad, unde a răsturnat tronul lui Satan și a stricat pământul roditor al tuturor uneltirilor împotriva oamenilor. Din adâncimea mormântului, Biruitorul S-a înălțat în cerurile cele mai înalte, deschizând o cale nouă - către cetatea vieții. El a stricat iadul întru toată tăria Lui și, întru tăria Lui, a slăvit trupul Său și S-a înălțat din mormânt - întru puterea Lui, care este nedespărțită de aceea a Tatălui și a Duhului Sfânt. Blând ca un miel, bunul Domn Iisus a mers la suferință și la moarte, și puternic fiind ca Dumnezeu, El a răbdat suferința și a biruit moartea. Învierea Sa este adevărată și este în același timp proorocirea și chipul învierii noastre - căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși (I Corinteni 15:52).

Unii se vor întreba: cum se poate spune că Domnul Cel înviat a biruit moartea, când oamenii încă mor? Cei care vin în această lume prin pântecele mamei lor o vor părăsi prin moarte și mormânt. Aceasta este regula. Numai că, pentru noi, cei care murim întru Hristos, moartea nu mai este o prăpastie adâncă întunecată, ci nașterea la viața nouă și întoarcere în patria noastră. Pentru noi mormântul nu mai este un întuneric veșnic, ci poarta la care ne așteaptă îngerii minunați ai lui Dumnezeu. Pentru toți cei care sunt îndestulați de dragoste pentru Preafrumosul și Iubitorul Domn Iisus Hristos, mormântul s-a făcut doar ultima împiedicare până a ajunge înaintea feței Lui - și această împiedicare este neputincioasă, ca pânza de păianjen. Și astfel slăvitul Apostol Pavel striga: „Pentru mine viața este Hristos și moartea, un câștig” (Filipeni 1:21). Cum să nu fi biruit Domnul moartea, când moartea nu se face văzută înaintea Lui? Mormântul nu mai este o prăpastie adâncă, pentru că El a umplut-o cu Sine; nici mormântul nu mai este întuneric pentru că El l-a luminat; nici frică și groază nu mai este pentru că El arată începutul, nu sfârșitul; nici nu este patria noastră veșnică, ci numai ușa către patrie. Deosebirea dintre moartea dinainte de Învierea lui Hristos și de după este ca și deosebirea dintre un incendiu foarte întins și flacăra unei lumânări. Biruința lui Hristos este esențială și, de aceea, prin El, moartea a fost înghițită de biruință (I Corinteni 15:54).

Alții se vor întreba: cum se poate spune că Domnul Cel Înviat a biruit păcatul, când oamenii încă păcătuiesc? Domnul a biruit păcatul cu adevărat. El a biruit păcatul prin zămislirea și nașterea Sa fără de păcat; apoi prin viața curată și fără de păcat de pe pământ; apoi prin suferința Sa pe Cruce, El fiind Cel Drept; și în cele din urmă El a încununat această biruință prin Învierea Sa cea slăvită. El S-a făcut leacul, leacul potrivit și de netăgăduit, împotriva păcatului. Cel care este lovit de păcat numai de Hristos poate fi tămăduit. Cel care nu dorește să cadă în păcat, numai cu ajutorul lui Hristos poate schimba această dorire în realitate. Când oamenii au descoperit vindecarea variolei, ei au spus: am biruit această boală! Ei au spus același lucru când au descoperit vindecarea pentru amigdalită, durere de dinți, gută și alte boli asemănătoare: le-am biruit! Atunci, descoperirea vindecării unei boli înseamnă biruirea ei. Hristos este pe departe Cel mai mare Doctor din istoria omenirii, pentru că El a adus oamenilor vindecarea pentru boala care se află dincolo de toate bolile - pentru păcat, din care s-au născut toate celelalte boli și toate celelalte suferințe ale omului, atât trupești cât și sufletești. Acest leac este El Însuși, Domnul Cel înviat și viu. El este singurul Leac bine lucrător împotriva păcatului. Dacă oamenii, chiar și astăzi, păcătuiesc și, păcătuind, ajung la pieire, aceasta nu înseamnă că Hristos nu a biruit păcatul, ci numai faptul că acei oameni nu au luat acel leac, unul și numai unul, împotriva bolii lor aducătoare de moarte; aceasta înseamnă fie că nu Îl cunosc destul pe Hristos ca leac, ori, dacă Îl cunosc pe Domnul, ei nu iau folos de la El, dintr-o pricină sau alta. Dar istoria arată, prin mii și mii de glasuri, că cei care folosesc acest leac pentru sufletele lor și îl iau în trupurile lor se tămăduiesc și se fac întregi. Cunoscând slăbiciunea ființei noastre, Domnul nostru Iisus Hristos a pregătit leacul pentru cei credincioși, ca aceștia să Îl ia ca hrană și băutură sub chipul văzut al pâinii și al vinului. Aceasta a făcut Iubitorul de Oameni din dragostea Lui nemăsurată pentru oameni, pur și simplu pentru a le ușura apropierea de leacul de viață dătător împotriva păcatului și a stricăciunii aduse de păcat. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el ... și va trăi prin Mine. (Ioan 6:56-57). Cei care păcătuiesc hrănesc păcatul și viața care se află în ei se pierde prin păcat. Totuși, cei care se hrănesc cu Domnul Cel Viu se hrănesc cu viața și viața din ei sporește tot mai mult și moartea se împuținează. Și, cu cât viața sporește, cu atât păcatul se micșorează. Dulceața neroadă și întunecată a păcatului se înlocuiește în ei cu dulceața plină de bucurie și de viață dătătoare a Biruitorului Hristos.

Binecuvântați sunt cei care au încercat și au simțit această taină în viața lor! Ei se pot numi fii ai luminii și copii ai harului. Când vor trece din viața aceasta, ei vor părăsi spitalul fără să mai fie bolnavi, ci oameni sănătoși.

II

Ne întrebăm acum: pe cine a slobozit Domnul Cel înviat prin biruința Lui asupra păcatului și a morții ? Oamenii unui singur popor sau ai unui neam? Oamenii unei clase sau poziții sociale? Nu; în nici un chip. O asemenea slobozire ar fi, în esență, biruința răutăcioasă a cuceritorilor pamântești. Domnul nu Se numește „Iubitorul iudeilor” sau „Iubitorul grecilor” sau „Iubitorul săracilor” sau „Iubitorul aristocraților”, ci „Iubitorul oamenilor”. El a pregătit biruința Sa pentru toți oamenii, fără nici un fel de deosebire între oameni, pe care numai ei singuri le născocesc și le socotesc. El a dobândit biruința pentru totdeauna și pentru ajutorul tuturor oamenilor zidiți și le-a dăruit-o tuturor. Celor care primesc această biruință și aceasta se face și biruința lor El le-a făgăduit viața veșnică și sălășluirea dimpreună cu El în Împărăția cea cerească. El nu silește pe nimeni să primească această biruință, cu toate că are un preț atât de scump, ci lasă oamenilor libertatea de a alege dacă o primesc sau nu. Așa cum omul în Rai a ales în chip liber căderea, moartea și păcatul din mâinile lui Satan, tot la fel omul este liber și acum să aleagă viața și mântuirea din mâinile Domnului Celui Biruitor. Biruința lui Hristos este un balsam, balsam de viață dătător, pentru toți oamenii, toți cei care au căpătat lepra din păcat și din moarte.

Acest balsam îi face pe bolnavi sănătoși și pe cei sănătoși, și mai sănătoși.

Acest balsam înviază morții și dă mai mare tărie vieții celor ce sunt în viață.

Acest balsam înțelepțește omul, îl înnobilează și îl îndumnezeiește; îi sporește puterea însutit, înmiit și îi înalță cinstirea cu mult deasupra întregii celeilalte naturi, în starea ei de slăbiciune, până la strălucirea și frumusețea îngerilor și arhanghelilor lui Dumnezeu .

O, balsam preafrumos și dătător de viață! Ce mână nu te-ar lua pe tine? Ce inima nu te-ar pune pe rănile ei? Care gură nu ți-ar cânta cântări de laudă? Care pană nu ar scrie minunile pe care tu le-ai lucrat? Care abac nu ar socoti toate vindecările pe care tu le-ai făcut celor bolnavi și învierile din morți săvârșite de tine până acum? Care lacrimi nu ar curge spre recunoștință față de tine?

Atunci, veniți toți frații mei, care vă temeți de moarte. Veniți mai aproape de Hristos Cel Înviat și Cel Care înviază și El vă va slobozi pe voi din moarte și din frica de moarte!

Veniți, toți cei care trăiți sub rușinea păcatelor voastre săvârșite în chip deschis sau în ascuns. Apropiați-vă de Izvorul de apă vie, care vă spală și vă curățește și care poate să facă, din vasul cel mai murdar, vasul mai alb decât zăpada.

Veniți, toți cei care căutați sănătatea, puterea, frumusețea și bucuria! Iată, Hristos Cel înviat este Izvorul tuturor acestora. El vă așteaptă cu milă și cu dragoste aprinsă, voind ca nici unul să nu se piardă.

Închinați-vă înaintea Lui, în trup și în suflet! Uniți-vă cu El cu toată mintea și cu gândurile voastre! Îmbrățișați-L din toată inima voastră! Nu aduceți slavă înrobitorului, ci Eliberatorului; nu vă uniți cu pierzătorul, ci cu Mântuitorul; nu îmbrățișați pe cel străin, ci pe Rudenia voastră cea mai apropiată și pe Prietenul vostru cel mai drag!

Domnul cel Înviat este Minunea minunilor, dar, în timp ce este Minunea minunilor, El este de aceeași fire ca și voi - de fire omenească adevărată, firea cea dintâi, așa cum era a lui Adam în Rai. Firea omenească adevărată nu a fost zidită pentru a fi înrobită firii lipsite de judecată, care o înconjoară, ci ca să stăpânească firea prin puterea ei. Adevărata fire a omului nu stă nici în nevrednicie, nici în boală, nici în moarte și nici în păcătoșenie, ci în slavă și sănătate, nepăcătoșenie și viață veșnică.

Domnul Cel Înviat a sfâșiat catapeteasma care despărțea Dumnezeirea de omenirea cea adevărata și ne-a arătat în El măreția și frumusețea și a unuia, și a celuilalt. Nici un om nu poate să cunoască pe Dumnezeu adevărat decât numai prin Domnul nostru Iisus Hristos Cel Înviat; și nimeni nu poate să cunoască omul adevărat decât numai prin El.

Hristos a înviat, frații mei!

Prin Învierea Lui, Hristos a biruit păcatul și moartea, a stricat împărăția întunericului lui Satan, a slobozit pe oamenii cei înrobiți și a rupt pecetea asupra celor mai mari taine ale lui Dumnezeu și ale omului. Slavă și laudă să Îi aducem Lui, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt - Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor! Amin.