Sunt liber, deci exist

Libertatea este legată, poate cel mai mult în viața noastră, de dorința de a ființa. Suntem sau nu suntem tocmai pentru că am dobândit sau nu acea libertate care ne permite să ființăm. Dar tot aici se deschide și poarta cea largă a rătăcirii în neființare, printr-o greșită înțelegere a libertății. Libertatea este practic un mijloc, cel mai uimitor, prin care ne putem atinge scopul în viață ‒ nu altul decât pacea și viața veșnică. Paradoxal însă, pentru a fi cu adevărat liberi, Domnul Dumnezeu, Cel ce ne-a dăruit libertatea, ne-a lăsat dintru început posibilitatea de a o folosi și împotriva scopului ei, astfel încât să avem șansa de a lucra virtutea. Căci, dacă prin libertate nu puteam face decât binele, ce bine ar mai fi fost acela? Poate doar capriciul unui zeu discreționar, nu însă Binele cu adevărat, cel în care Însuși Domnul este prezent.

Dar astăzi cine să se mai gândească la toate acestea, să le judece și să le înțeleagă, atâta timp cât omul nu mai iubește liniștea, cugetarea adâncă, pacea și toate celelalte care-l făceau fericit pe cel de demult, cât era el de simplu? Astăzi, invadați de imagini și gânduri străine, de zgomote și ritmuri nebunești, dependenți de ele precum victima de torționarul ei, nu mai iubim poezia, zborul, și astfel nici pe Dumnezeu nu-L mai putem iubi, chiar dacă, în uriașul nostru bagaj de gânduri, este cuprins, pe undeva, și El.

Iluzia libertății

Suntem mai liberi ca oricând, ni se spune, liberi să credem orice, că bărbatul e femeie și viceversa, să afirmăm că sexul este un drept pe care ești liber să ți-l exerciți de la cele mai mici vârste, de la patru ani chiar, pentru a te pregăti pentru viață, pentru marea distracție ce va urma. Ni se spune că trebuie dărâmate toate inhibițiile ce împiedică plăcerea maximă, fie că apar din motive de credință sau moralitate, fie din timiditate sau emotivitate. Așadar, trebuie îndepărtată orice stavilă duhovnicească sau firească împotriva libertății de a te înfrupta din plăcerile cărnii, sau măcar ale iluziei pornografice, indiferent dacă în felul acesta riști intoxicarea, deznădejdea și chiar moartea, căci „și plăcerea își are prețul ei”, vei auzi la ureche rânjetul cinic al celui care te-a condus programatic până aici.

Aceasta este „libertatea” din „minunata lume nouă” pe care o descrie Huxley, este „libertatea” pe care ne-o propune „marea desfrânată” ^{cf. Apocalipsă 17:15}, ce-și întinde paharul cu necurății tuturor neamurilor și popoarelor și limbilor, după cum spune Scriptura. Și momentul acesta se pare că e foarte aproape de noi. Acum însă intră în prim-plan-ul istoriei o altă „libertate”, potențând-o pe cea dintâi. Dacă altădată ți se propunea: „Fă orice!”, căci, iată, plăcerea e mai atractivă și liberalismul mai profitabil, acum ți se ordonă: „Trebuie să faci numai anumite lucruri, să gândești numai cum îți spunem noi, să iubești numai ceea ce îți oferim noi, să ieși din casă numai când îți spunem noi, să zâmbești, dar numai cu masca pe gură, să respiri, dar numai prin țesătura ei, să te bucuri, dar numai în fața televizorului”, și altele, pe care le vom gusta din plin în epoca ce vine. Iar toate acestea, pentru că în spatele acestui „noi” se ascunde cel ce pretinde că ne vrea binele mai mult decât Dumnezeu Însuși, nimeni altul decât Big Brother-ul lui Orwell care, mai mult sau mai puțin vizibil, odată cu declanșarea pandemiei, a devenit o prezență constantă în spatele stărilor de urgență și de alertă, al hotărârilor legilor de anti-defăimare, al celor 500 de mari companii ale lumii ‒ sau, mai concret, al celor câteva zeci de grupuri bancaro-financiare și de investiții ce conduc lumea. Ei oare chiar poartă mască? Stau și ei acasă speriați de Covid?

Libertățile democratice vor fi rescrise

În urmă cu câteva decenii, libertatea oamenilor era dirijată prin modelele vedetelor, ale rolurilor din filmografie, din muzică și, în general, de la televizor. Acum însă cea mai mare parte a gândurilor, a proiectelor de viață, a libertății simțite și iubite de mulțime sunt configurate de marile rețele de socializare, mai ales prin Facebook, dar și prin căutările de pe Google. Aici, până nu demult, oamenii erau liberi să spună ce vor, astfel încât mulți, cei mai mulți, și-au încredințat acestor medii gândurile și emoțiile ‒ și, în felul acesta, și reprezentările, judecățile și însăși viața lor, căci ce-i mai rămâne omului în afara acestora, când acțiunile nu sunt decât consecința logică a vieții lui lăuntrice? În fine, odată cu pandemia, au început să fie închise tot mai multe conturi ale celor care afirmă altceva decât cei ce pretind că ne vor binele.

Ei bine, acum, după moartea lui George Floyd, lumea pare că a înnebunit. Ca la un semnal, presa și toate mișcările neomarxiste au descoperit că rasismul stăpânește lumea și este responsabil pentru plăgile civilizației. Astfel că instituția acelor „noi” orwell-ieni și-a fixat un nou obiectiv ideologic: lupta împotriva întregului trecut rasist al lumii, împotriva oricărei manifestări rasiste sau care ar putea fi decelată drept rasistă. Tocmai de aceea a fost nevoie de atâția emigranți în Europa în ultimii ani. Așa că, în temeiul acestei lupte împotriva defăimării rasiste, dar și a celei împotriva defăimării anti-LGBT-iste, toate libertățile democratice vor fi rescrise, iar lumea se va trezi peste noapte că nu mai poate gândi, nu mai poate simți altfel decât îi dictează ideologiile anti-defăimare.

Cel mai probabil, din toamnă o nouă cenzură se va impune în mass-media mondială, marcând începutul unei prigoane împotriva tuturor celor ce vor gândi altfel decât li se va dicta. Ce se va întâmpla atunci cu libertatea oamenilor? Câți vor ieși în public pentru a-și cere iertare că sunt albi, că sunt creștini, că sunt altfel decât li se ordonă să fie? Vedem deja autocenzura aceasta pe scară largă în lumea universitară occidentală, în mediile oficiale occidentale, la cei care nu vor să-și piardă postul și poziția socială, nici să fie ostracizați și linșați public de mass-media ‒ zeul neproclamat al societății moderne.

Iar mulțimile, care până acum s-au tot hrănit din iarba câmpului precum Nabucodonosor în cei șapte ani în care s-a târât pe pântece ca fiarele ^{cf. Daniel 4:27-34} ‒ făcându-se aici referire la patimile cele de ocară, de la slavă deșartă și mândrie până la desfrânările și perversiunile de care și dobitoacele s-ar rușina –, aceste mulțimi, cel mai probabil, le vor urma pilda. Cine nu se va smulge din logica aceasta a căderii, a duhului lumii, va fi înrobit, lipsindu-se de puterea de a se mai apăra, pierzându-și libertatea. Și chiar se va chinui să creadă că negrul e alb și albul, negru, sau va deveni unul dintre promotorii noilor ideologii, cum s-a întâmplat în trecutele regimuri comuniste, numai și numai ca să-și salveze confortul mental și comoditățile cotidiene, câte îi vor mai rămâne. Pentru ei va fi puțin mai bine la început, dar, cu timpul, depresia și deznădejdea, patologiile psihice și chiar sinuciderile vor rămâne perspective sigure, căci conștiința omului este zidită după adevărul dumnezeiesc, iar mustrarea ei rămâne vie în veac.

Libertatea de dincolo de fereastra inimii

Există însă și cealaltă opțiune, pe care o vor alege unii, chiar și dintre cei ce astăzi zac într-un somn letargic, vrăjiți de cântecul sirenelor democratice. Este opțiunea părăsirii mainstream-ului, a rețelelor de socializare și a dependenței de căutările „Google”; este opțiunea părăsirii „Matrix”-ului pentru a putea reveni la realitate. Una crudă, ca în celebrul film. Spre deosebire însă de povestea lui Neo, o inspirată alegorie a realităților din lumea de azi, eliberarea celor care se trezesc din somnul magiei unei realități iluzorii nu poate veni prin războiul total, de tip SF, cu puterile văzute ale lumii, ci prin lupta alături de Domnul împotriva minciunii, a neputințelor și patimilor noastre, mai întâi, iar apoi cu duhurile răutății, prin însăși viața noastră creștină și prin mărturisirea ei.

Nu este prima oară când spunem acest lucruri în ultimii ani, însă acum momentul pare mai critic decât oricând, și poate trăim ultimele luni ale libertății de exprimare. Bine, bine, și unde este lumina în acest discurs, m-ați putea întreba? În orice caz, nu în lumina iradiantă de pe micul ecran! Acolo vom fi înghițiți de „Matrix”, acolo ni se va adormi conștiința, acolo ne va fi sedat bunul-simț, simțul realității, al distincțiilor fundamentale între lumină și întuneric, între adevăr și minciună, bine și rău. Acolo ne vom scufunda în somnul unei morți cu ochii deschiși, dincolo de care nu mai există viață.

Dimpotrivă, în adâncul inimii, acolo unde simțurile încetează să ne mai paraziteze ochiul minții, putem redescoperi Lumina cea adevărată, lumina inocenței copilăriei, când harul era îmbelșugat, pentru că și sufletele noastre erau mai curate. În acea Lumină, numai în acea Lumină, vom redescoperi lumea cu toate frumusețile ei, neatinse de morbul ideologiilor. Acolo vom descoperi ce înseamnă adevărata libertate ‒ nu în voia noastră autonomă, ci în voia noastră unită cu voia lui Dumnezeu. Acolo vom regăsi puterea de a împreună-pătimi cu suferința oamenilor din toată lumea, îmbogățindu-ne de simțiri pe care niciodată nu le-am fi putut bănui.

Universul cel adevărat, lumea după care însetează sufletul nostru nu este altundeva decât dincolo de fereastra inimii, atunci când harul lui Dumnezeu o umple și, odată cu ea, umple văzduhul și lumea toată, după cum aflăm din mărturiile unor sfinți contemporani precum Iosif Isihastul. Despre el nu se va vorbi niciodată la știri, după cum nu se va pomeni nici despre ucenicii lui, cei care au răspândit Ortodoxia în lume. Dar lumea noastră dăinuie încă tocmai pentru rugăciunile lor și, dacă nu le vom urma viața, vom gusta iadul încă de aici. Dacă în schimb vom lepăda toată minciuna mediatică ce va inunda lumea în următoarea perioadă, căutând adevărul în Hristos, în Sfintele Lui Taine, în credința nezdruncinată, vom avea o șansă de salvare. Șansa de a ne sfinți viețile, pășind cu pace și bucurie de mână cu Domnul.

Articol apărut și în revista Familia Ortodoxă